APOSTOLUL
ROMANI 10, 1-10
Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru
Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu,
dar sunt fără cunoştinţă, deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi
căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au
supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede.
Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: «Omul care o va
îndeplini, va trăi prin ea». Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: «Să nu
zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau:
«Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce
zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», -
adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta
că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din
morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se
mărturiseşte spre mântuire.
*
EVANGHELIA
MATEI 8, 28-34; 9, 1
În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în ţinutul Gherghesenilor,
iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte
furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să
strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai
înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de
porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie
să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind,
s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe
ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în
oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi.
Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat
să plece din ţinutul lor.
Părintele Constantin Coman despre vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara
- R Rădulescu: Doi oameni demonizati ies
în calea Mântuitorului Hristos, în ţinutul Gadarenilor, ne spune acelaşi
Evanghelist Matei. Părinte profesor Constantin Coman,
diavolii Îl recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte pe care vă
cer să ni le explicaţi: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne
chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Când să presupunem că ar fi
considerat ei că ar fi fost vremea să vină Mântuitorul Hristos?
- Pr. Coman: Oricând ar fi venit
Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins
de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea
răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem
această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a
hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc
înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică. Răul se vrea
înveşnicit şi reacţionează cu multă potrivnicie la vestea sfârşitului. Apoi, este
bine ştiut că, spre deosebire de oameni, diavolii, duhuri fiind, au cunoştinţă.
Dacă oamenii nu reuşesc să vadă dumnezeirea lui Hristos, diavolii o văd şi simt
sfârşitul. Vedem şi în Evanghelia de astăzi, cum se adresează lui Iisus,
invocând calitatea Acestuia de Fiu al lui Dumnezeu:
„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8,29).
Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere chinuri groaznice, erau biciuiţi în
chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el consideră că demonii se
gândeau că a sosit vremea osândei lor veşnice şi înfricoşătoare! Exegeza
modernă propune mai multe erminii. Unii exegeţi cred că demonii sunt surprinşi
de ameninţarea venită din partea lui Iisus, deoarece ei ştiau că sfârşitul
puterii lor avea să vină numai odată cu sfârşitul acestui veac. Alţii spun că
expresia „înainte de timp” se referă la timpul propovăduirii Evangheliei la
neamuri, care nu sosise încă. Ne aflăm, într-adevăr, în afara spaţiului iudaic,
din moment ce populaţia de aici creştea porci, animale necurate pentru iudei. Este
interesantă reacţia diavolilor, diferită de a oamenilor care fac rău: ei nu
încearcă să se justifice, să spună că nu au făcut rău sau că l-au făcut din
cauza altora, ci încearcă numai să îndepărteze momentul osândei. Acesta este,
după părerea mea, rostul acestei exprimări, de altfel retorică. „Foarte
probabil demonii voiau, pur şi simplu, să mai trăiască!” conchide un comentator
contemporan nouă. Apoi, să nu uităm un lucru, pe care l-am mai spus în
dialogurile noastre şi care aş dori să fie reţinut: personajul principal al
întâmplării nu sunt demonii, ci Iisus. Sfântul Evanghelist Matei scurtează
relatarea, eliminând detalii care ar îngreuia perceperea esenţialului. Demonii
nu sunt importanţi prin ei înşişi, „funcţia” lor este aceea de a pune în
evidenţă puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, puterea cuvântului Său.
Problema în fond nu era că Iisus a venit prea devreme. Problema era că a
venit şi că pune capăt puterii pe care diavolul o exercita asupra oamenilor. De
ce pune capăt? Pentru că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea Duhului celui
Sfânt, înarmează pe om cu putere dumnezeiască în vederea luptei cu răul, cu
păcatul, cu diavolul şi cu moartea, cu propriile sale patimi. Acesta este
marele dar, pe care omul îl dobândeşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dobândeşte
şansa ca la puterile sale naturale, care nu-i erau suficiente în lupta cu răul,
să se adauge puterile dumnezeieşti, şi cu puterile dumnezeieşti să biruiască. De
aceea a fost biruită moartea, de aceea a fost biruit păcatul, de aceea a fost
biruit diavolul pentru totdeauna, pentru că omul a primit darul nepreţuit al
împreună-lucrării cu puterile dumnezeieşti. Sigur, pare un discurs pe care
probabil unii dintre ascultătorii dumneavoastră îl iau lejer, ca pe un clişeu. El
nu este un clişeu, ci exprimă esenţa Evangheliei Mântuitorul Hristos, a
credinţei şi a Învăţăturii Bisericii noastre.
- R Rădulescu: Evanghelia ne
spune că erau oameni periculoşi, nimeni nu îndrăznea să treacă pe acolo pe unde
erau ei. Se manifestau, bănuiesc, agresiv, violent. Erau ca nişte oameni
nebuni. Este vreo legătură părinte profesor, între demonizare şi nebunie?
Oamenii nebuni, dereglaţi psihic, suferă de un soi de demonizare? Pentru că mai
rar ne întâlnim astăzi cu demonizaţi. Iar dacă aveţi experienţa întâlnirii
vreunui om demonizat, explicaţi-ne care este diferenţa dintre un om nebun şi
unul demonizat?
- Pr. Coman: Cu oarecare
regret am să vă mărturisesc că nu am studiat acest domeniu. Nici eu şi nici în
jurul meu nu cunosc pe cineva care să fi studiat această problemă, şi anume
care este diferenţa dintre cineva bolnav şi o stare generată de prezenţa sau
stăpânirea demonului. Cred că este destul de greu să
facă cineva delimitarea exactă. Oricum, un lucru este foarte clar: în perioada
în care medicina era un pic mai modestă, multe dintre situaţiile medicale erau
asimilate cu demonizările, cu posedările de demoni, iar în perioada în care
ştiinţa medicinii a avansat foarte mult, multe au fost scoase din această zonă.
Nu pot spune când era mai bine! În principiu, aş spune că nici Biserica nu
trebuie să identifice toate stările despre care vorbim cu posedarea sau
lucrarea nemijlocită a diavolului, dar nici medicina nu trebuie să le asimileze
pe toate patologiei medicale. Fără îndoială că atunci când se descoperă cauze
organice, avem de-a face cu stări medicale.
Teologii mai puţin, dar duhovnicii Bisericii noastre, părinţii avansaţi din
punct de vedere al simţului duhovnicesc, al vederii duhovniceşti şi mai ales al
simţirii, văd acum lucrarea diavolului în mai toate cazurile în care omul nu
mai are controlul propriei sale existenţe, controlul mental, controlul
sentimental, parţial sau total. Părinţii duhovnici identifică la originea
oricărei rătăciri, oricărei alunecări, oricărei devieri, un anume duh rău. Din păcate,
chiar şi în lumea noastră teologică, am renunţat să mai vorbim despre duhuri,
deşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că „lupta noastră nu este împotriva
trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efes. 6,12).
În sensul că în zona spirituală, duhovnicească se dă lupta omului cu răul,
cu anumite tendinţe, ispite, obsesii, patimi, aspecte pe care psihologia le
studiază din ce în ce mai mult. Este foarte bine că o face, dar riscă
izolându-le sau autonomizându-le de sfera duhovnicesc-dumnezeiască. Se poate
întâmpla ca ştiinţa să excludă complet prezenţa şi lucrarea duhurilor rele şi a
diavolului, iar teologia şi duhovnicia să excludă cealaltă parte, adică
patologia medicală.
Oricum, din experienţa şi din istoria Bisericii, putem verifica un lucru,
şi anume că prin intervenţia dumnezeiască, în urma rugăciunilor, în urma
participării la viaţa Bisericii, la slujbele Bisericii – exorcismele,
Spovedania, Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăşanie -, omul se pune sub o
protecţie extraordinar de puternică în lupta şi cu duhurile şi cu bolile. Cu
bolile care pot fi trupeşti şi sufleteşti. Antropologia noastră nu delimitează
foarte clar nici zona trupului de cea a sufletului şi nici zona problemelor
duhovniceşti de zona patologică.
Clar este că puterea dumnezeiască este în măsură să vindece şi stăpânirea
de demoni şi bolile cauzate de o patologie firească, naturală, la limita
trupului sau a chimiei organismului. Mântuitorul nu a vindecat numai
demonizaţi, ci a vindecat paralitici, orbi din naştere, surdo-muţi, etc. Biserica
noastră învaţă totuşi că la rădăcina tuturor stărilor de cădere de la
normalitate, de nesănătate, este păcatul. Păcatul propriu sau păcatele
înaintaşilor şi ale semenilor. Este clar că Dumnezeu nu a făcut o fire omenească
supusă bolilor, ci a făcut o fire omenească „bună foarte”, ca şi întreaga
zidire. Căderea din această stare se datorează libertăţii omului şi stării de
păcat, care a afectat şi afectează continuu firea omenească.
- R Radulescu: Demonizaţii sunt
vindecaţi, se liniştesc dintr-o dată. Demonilor, Hristos le face o „concesie”,
îi lasă să intre în turma de porci. Dacă nu le-ar fi îngăduit să intre în turma
de porci, ar fi fost chinuiţi, ei se referă la un chin, prezenţa lui Hristos
era un chin pentru ei, ar fi fost chinul mai mare? Ii miluieşte în vreun fel
lăsându-i să meargă în turma de porcii? Cum să interpretăm acest gest,
transferul demonilor din oameni în porci?
- Pr. Coman: Intr-una din
rugăciunile de la exorcismele de la Botez se spune, despre respectivele
personaje, că nici peste porci nu au avut stăpânire. Deci demonii, în prezenţa
lui Hristos, nici peste porci nu mai au putere.
- R. Rădulescu: Dacă ar fi avut
putere, porcii nu s-ar fi aruncat în mare.
- Pr. Coman: Porcii nu s-ar fi
aruncat în mare. Nu demonii au dus porcii în mare, ci porcii au dus demonii în
mare. Prin urmare, demonii nu au avut putere nici peste porci. Aceasta este
erminia Bisericii noastre.
- R. Rădulescu: Dar, asupra unor oameni pe care îi posedă, au putere demonii? Pentru că omul
este fiinţă liberă.
- Pr. Coman: Da, pentru că omul este liber şi „cooperant” în acelaşi timp. Aici este
marea responsabilitate a omului. În timp ce animalul, în baza instinctului,
este mai puţin cooperant cu răul, omul este foarte cooperant cu răul din
pricina libertăţii lui. Acest dar extraordinar al libertăţii poate fi, în egală
măsură, şi marea dramă a omului. Libertatea presupune responsabilitate,
presupune o anumită educaţie, presupune simţul puterilor de a lupta, de a-ţi
impune voinţa şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important al
demonologiei, dacă doriţi să vorbim despre demonologie, pentru că omul însuşi
generează sau cheamă, invită duhurile necurate în sine şi le cultivă, până
într-acolo, încât el însuşi poate deveni rău, în parte sau în totalitate,
lăsându-se stăpânit de duhuri rele cum sunt: duhul desfrânării, duhul lăcomiei,
duhul minciunii, duhul beţiei, duhul hoţiei – foarte răspândit astăzi -, duhul
iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire etc.
- R. Rădulescu: Gesturi care devin obişnuinţă…
- Pr. Coman: Devin obişnuinţă şi la un moment dat omul se identifică cu ele atât de
mult încât se simte cucerit de aceste duhuri, asfixiat. Noi avem, ca duhovnici,
experienţe în acest sens. Probabil că şi mulţi dintre ascultătorii dumneavoastră,
dacă ar încerca să-şi controleze, să-şi monitorizeze gândurile, imboldurile,
iniţiativele, ar constata că foarte multe sunt generate de astfel de duhuri: al
lăcomiei, al iubirii de stăpânire, al mândriei, al iubirii de slavă deşartă cum
spunem noi, al lenevirii, al iubirii de arginţi şi multe altele.
- R. Rădulescu: Al erotismului, acum…!
- Pr. Coman: Al erotismului, nu mai vorbim. Dacă am contabiliza aceste situaţii — şi
ar trebui să facem lucrul acesta – ne-am speria noi înşine. Ne-am speria constatând
înstrăinarea de propria noastră fiinţă. Ne-am speria constatând că suntem
capacităţi, asediaţi chiar, de anumite gânduri care nu sunt, de fapt, ale
noastre, ci sunt generate şi întreţinute de aceste duhuri care se instalează în
inima şi în mintea noastră. Ne-am speria constatând că nu mai trăim noi, ci am
devenit pur şi simplu instrumente pasive la dispoziţia patimilor noastre.
Eu propun şi studenţilor mei şi credincioşilor un exerciţiu, care ne este
foarte necesar. Acela de a investiga cu multă onestitate să vadă ce imbolduri
tainice, lăuntrice, ascunse stau la baza iniţiativelor sau faptelor lor de
fiecare zi, de fiecare clipă. Există o motivaţie declarată, mai puţin
adevărată, a lucrurilor, dar există şi o motivaţie ascunsă, mai adevărată. Ne
surprindem, de exemplu, că foarte multe faptele noastre au la temelie lenea,
comoditatea, pentru care se găsesc justificări formale, exterioare, legitime. Ele
par legitime în exterior, dar noi ştim că nu sunt, dacă suntem oneşti cu noi
înşine. Acesta ar fi rolul preotului la spovedanie, să-l ajute pe credincios să
se citească pe sine, să descifreze în adâncul fiinţei lor adevăratele motive
sau adevăraţii stimuli ai atitudinilor şi faptelor sale. Oamenii trebuie
ajutaţi să descopere că din lăuntrul lor izvorăsc lucrurile, şi mai ales
gândurile rele. Cauzele exterioare sau împrejurările exterioare, pe care noi le
invocăm, de obicei pentru a ne justifica, sunt numai nişte pretexte. Din cauza
faptului că se instalează în noi legiuni de demoni, legiuni de duhuri necurate,
suntem victime uşoare patimilor şi răului în general. Să luăm pe omul care are
„darul” beţiei. Ce ironie, în popor se spune „are darul beţiei”! Acest om, cu
darul beţiei, nu-şi mai aparţine. Am la spovedit soţii de astfel de bărbaţi,
care devin nişte brute pur şi simplu, dincolo de orice închipuire. In
momentele, foarte puţine de altfel, când sunt treji, sunt oameni foarte calmi,
foarte aşezaţi, dar când se activează darul beţiei, devin inumani! Se vede clar
că nu se mai pot stăpâni, se vede clar că sunt stăpâniţi de un duh rău. Ei
înşişi se dau în mâna acestor duhuri. Acestea se instalează foarte adânc în om.
Fiecare dintre noi se luptă cu una sau cu mai multe patimi, care sunt
rezultatul acestor duhuri.
Astăzi tinerii se confruntă cu provocări foarte puternice. Erotismul de
care aţi amintit, este cultivat pe toate canalele. Internetul deschide oricui,
tânăr sau bătrân, accesul „protejat” fără limite la cea mai diabolică industrie
pornografică. Noi, ca duhovnici, luăm act de această provocare şi de dimensiunile
ei la spovedanie. Nu numai tinerii, ci şi oameni maturi devin captivi acestor
noi instrumente ale vrăjmaşului. Deşi îşi dau seama că nu este corect, îşi dau
seama că îşi fac foarte mult rău, că este afectat comportamentul faţă de soţie
sau faţă de soţ, că se produce o întinare a lumii lăuntrice, a minţii, a
gândului, a simţămintelor, în ciuda acestui fapt, nu se pot dezlipi de sursa
răului. De ce, oare, are răul atâta putere? Pentru că se foloseşte de un
instinct foarte puternic al omului, cel trupesc, al reproducerii.
Dar de ce omul nu se poate stăpâni? De ce omul nu poate fi stăpân pe sine?
De multe ori — nu veţi crede probabil – pur şi simplu pentru că nu vrea să fie
stăpân pe sine. Se complace în situaţia de stăpânit. In măsura în care el nu este
stăpân pe sine, în aceeaşi măsură este stăpânit de patimă. Ori, stăpânirea se
cheamă posesie. Iar posedarea de rău se cheamă demonizare. Într-un procent sau
altul, toţi facem parte din această categorie. Eliberarea şi emanciparea este
foarte grea şi presupune foarte multă nevoinţă şi mai ales recursul la puterea
lui Dumnezeu. „Ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului!“, spune un canon
al Bisericii, ilustrând în felul acesta starea de captivitate în care se află
omul robit patimilor.
- R Rădulescu: Tot de un duh rău sunt stăpâniţi şi locuitorii cetăţii din Evanghelie,
părinte profesor? Ei Il alungă pe Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, au acelaşi
reflex pe care l-au avut diavolii când L-au văzut pe Hristos? „Lasă-ne în
pace!” Ii spun şi oamenii. Ce se întâmplă?
- Pr. Coman: Ei confirmă ce am spus până acum. Toţi erau într-un grad anume de posedare, toţi se simt jenaţi de prezenţa
lui Dumnezeu. Inchipuiţi-vă ce reacţie am avea noi, în casă la noi, la
serviciu, pe stradă, în sălile de curs, oriunde, dacă ne-am trezi într-o bună
zi cu Hristos în faţa noastră!!!
Cred că am avea aceleaşi sentimente de respingere. Ne-am simţi foarte
jenaţi, ne-am simţi agresaţi în starea noastră, ne-am simţi oricum incomodaţi
în starea în care ne complăcem, deşi ştim că este rea, pentru că s-ar oglindi
numaidecât necurăţia din noi şi am prefera, cum foarte multă lume preferă, ca
Dumnezeu să fie cât mai departe de noi. Ne-ar fi mai confortabil aşa. Suntem un
pic credincioşi, ne facem un pic de rugăciune, mai mergem şi pe la biserică,
suntem umani, mai dăm şi un pic de milostenie, dar Dumnezeu ar fi bine să stea
departe.
Se vede lucrul acesta în atitudinea pe care o au copiii faţă de Dumnezeu. Copiii,
fără excepţie până la o vârstă anume, vin spre biserică, vin spre Dumnezeu, spre
tot ce este dumnezeiesc, fără nici o ezitare sau reţinere. Dacă se întâmplă
totuşi să întâlnim copii care au reţineri, se feresc sau fug de lucrurile
sfinte, de tot ceea ce trimite la Dumnezeu, trebuie să luăm aminte. Este
posibil să moştenească, la nivelul zestrei genetice, lucruri grele de la
părinţi. In general, copiii vin cu mare deschidere spre Dumnezeu. Dar cum încep
să crească şi încep să se aşeze şi să lucreze în dânşii duhurile rele:
minciuna, lăcomia, răutatea, invidia etc, încep să fugă, să se îndepărteze. Ajung
în postura celor mari care, atunci când văd un preot venind pe stradă, preferă
să treacă pe trotuarul celălalt, sau sa se prefacă că nu l-au văzut. Evită, de
fapt, orice întâlnire cu un simbol, cu un semn care spune: „Ştii, este şi Dumnezeu
pe aici pe undeva!“. Aceasta este şi atitudinea gadarenilor, care sunt
deranjaţi de apariţia intempestivă a lui Hristos Dumnezeu.
Mai este un aspect, pe care poate ar trebui să-l discutăm. Este un pic mai
ascuns! Este posibil ca în adâncul sufletului lor să fi fost şi regretul
însănătoşirii celor bolnavi. Este greu de crezut un
astfel de lucru, dar el se întâmplă. Se întâmplă mai ales la nivelul
subconştientului. Oricât ni s-ar părea de ciudat, pentru cei sănătoşi,
existenţa celor bolnavi este uneori un lucru convenabil, profitabil, desigur,
atunci când nu este vorba despre o persoană dragă, ci despre un străin. Existenţa
celor bolnavi este confirmarea stării noastre de sănătate. In situaţia aceasta,
dispariţia bolnavilor cu diagnostic clar din societate echivalează cu anularea
unui argument puternic al faptului că ceilalţi sunt sănătoşi. Spitalele, ca şi
închisorile, sunt instituţii care marchează graniţa între sănătoşi şi bolnavi,
între oamenii cinstiţi şi hoţi. Dispariţia spitalelor şi a închisorilor ar
nelinişti mult pe cei sănătoşi ca şi pe cei cinstiţi, tocmai pentru că nu ar
mai fi pusă în evidenţă sănătatea sau corectitudinea lor. Existenţa spitalelor
şi a închisorilor dă bine pentru cei care nu sunt nici în spitale nici în
închisori. Le hrăneşte impresia că sunt şi sănătoşi şi virtuoşi. Dacă ar veni
cineva şi ar vindeca pe toţi bolnavii şi pe toţi păcătoşii, cei care nu sunt
nici în spitale şi nici în închisori ar fi foarte deranjaţi.
- R. Rădulescu: Motivul de îndreptăţire.
- Pr. Coman: Adevărul este că graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală, ca şi
cea dintre cinste şi cea necinste nu se poate marca prin spital şi prin
închisoare. Nu toţi cei care nu sunt în spitale sunt sănătoşi, după cum nu toţi
cei care nu sunt în închisori sunt oameni cinstiţi. Ştim aceasta foarte bine.
Dar ne place să avem şi închisori şi spitale, pentru că acestea ne confirmă,
într-o complicitate socială aproape generalizată, că suntem mai buni decât
ceilalţi. In virtutea acestei impresii, n-am fi
deloc bine impresionaţi, dacă, printr-o minune, s-ar vindeca lumea din jurul
nostru şi de boli şi de patimi”.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea
oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu