Părintele Porfirie
avea darul dragostei, al ascultării, al smereniei, al privegherii şi al
rugăciunii necontenite. Toate aceste virtuţi şi toate însuşirile personalităţii
sale deschideau calea spre cel mai înalt dintre darurile Sfântului Duh, spre
discernământ. Astfel Cuviosul Părinte Porfirie a dobândit şi şi-a dezvoltat pe
parcursul evoluţiei sale duhovniceşti, darul discernământului. A dobândit
astfel cele trei daruri: discernământul, străvederea şi înaintevederea. I s-a
întâmplat şi sfinţiei sale ce li s-a întâmplat celor mai smeriţi şi mai
nevoitori
Părinţi
duhovniceşti ai Bisericii, care dobândiseră curăţia inimii. I s-au deschis
orizonturile spre discernământ, care e încununarea tuturor virtuţilor, aşa cum
ne arată învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Legat de acest subiect, Avva Moise
spunea: „adevăratul discernământ nu îl dobândesc decât cei cu adevărat
smeriţi”. Discernământul, una dintre virtuţile fundamentale ale vieţii
duhovniceşti, este un dar ce se dobândeşte doar prin multă rugăciune şi prin
nevoinţă.
Sfântul Ioan
Sinaitul, care s-a ocupat îndeosebi de persoanele dăruite cu discernământ, în
lucrarea sa intitulată „Scara”, vorbeşte despre virtutea discernământului ca
artă şi ca virtute supremă. Aşadar, Sfântul Ioan Scărarul scrie următoarele:
„La începători, discernământul este adevărata cunoaştere a lor înşile. Pentru
medii, [discernământul] este o simţire a minţii, care deosebeşte fără greş.
Binele adevărat de binele firii şi de rău, [care este] contrariul său. Iar
pentru cei desăvârşiţi [discernământul] este cunoaşterea pe care a dobândit-o
din lumina cea dumnezeiască, care poate lumina pe deplin cu strălucirea sa
întunericul din ceilalţi”. În general, discernământul este „cunoaşterea fără
greş şi înţelegerea voinţei dumnezeieşti în tot ceasul, în tot locul şi în tot
lucrul, [cunoaştere] pe care de obicei o au cei curaţi cu inima, cu trupul şi
cu gura. Discernământul înseamnă conştiinţă nepătată şi curăţie a simţurilor”.
Într-un cuvânt al
său, Sfântul Ioan analizează diferitele stadii ale drumului de urmat de
evoluţia darului duhovnicesc al discernământului. Acesta se iveşte din lumea
duhului care este caracterizat de două virtuţi de bază. Este vorba de ascultare
şi de smerenie. Apoi, urmând evoluţia duhovnicească a persoanei dăruite cu
discernământ, ajunge la cele mai înalte virtuţi duhovniceşti ale omului, şi
anume la străvedere şi la înaintevedere: „din ascultare se naşte smerenia, din
smerenie, discernământul; din discernământ străvederea; iar din aceasta [din
urmă], înaintevederea”.
Aşadar, bătrânul
Porfirie, părintele duhovnicesc dăruit cu darul discernământului, ca toţi marii
părinţi duhovniceşti, avea două daruri deosebite, darul străvederii şi pe cel
al înaintevederii. Datorită înduhovnicirii sale şi datorită ascetismului sfântului
bătrân, Dumnezeu îi îngăduise să trăiască stări ca cele descrise mai sus, în
timpul cărora se anulau legile firii, piereau limitele spaţio-temporale şi se
ştergea graniţa dintre zidit şi nezidit.
În acest fel îşi împuţina slăbiciunile datorate simţurilor şi
percepţiilor, în timp ce duhul său lucra cu precădere intuitiv, lucru care îi
îngăduia să perceapă veşnicia lui Dumnezeu.
Părintele Paisie
Agioritul, înzestrat şi el cu aceste daruri, ori de câte ori vorbea despre
Bătrânul Porfirie şi despre darurile sale, spunea acestea: „Eu am televizor
alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color”.
Cuviosul Părinte
era din fire un spirit mereu în mişcare, dornic de cunoaştere. De aceea căuta
mereu să-şi lărgească orizontul de cunoştinţelor şi al experienţelor. Vorbea cu
specialişti din diverse domenii, citea cărţi, cerceta mereu şi încerca să se
apropie de tainele lumii animalelor, a plantelor, a stelelor, de tainele
funcţionării organismului omenesc. Însă dincolo de această tendinţă de a învăţa
mereu, principalele forţe care îi călăuzeau sufletul, erau darurile Sfântului
Duh, harismele sale şi, mai ales, „înţelepciunea lui Dumnezeu, cea
a-toate-făcătoare”. Cu ajutorul acestora, aşa cum spunea el însuşi, căuta mereu
să cunoască şi să trăiască experienţe noi, puternice şi unice. Aşa cum era şi
firesc, înţelepciunea lui Dumnezeu îl înconjura pe Bătrânul Porfirie cu
bunătate şi îi dădea „cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu
întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul şi mijlocul
vremurilor şi prefacerile văzduhului; cursurile anilor şi rânduiala stelelor;
firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor şi gândurile
oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi însuşirile rădăcinilor. Toate
cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut” (Înţelepciunea lui Solomon 7,
17-21).
(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)
0 comments:
Trimiteți un comentariu