Apostolul
Fraţilor,
izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii. Omeneşte vorbesc, pentru
slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe
necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele
voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire. Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi
faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine;
pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi
robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul,
viaţă veşnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu,
viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.
Evanghelia
Matei 8, 5-13
În vremea aceea, când a intrat Iisus în Capernaum, iată
că s-a apropiat de Dânsul un sutaş, rugându-L şi grăind: Doamne, servitorul meu
zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Iisus i-a zis: voi veni şi-l voi
tămădui. Dar sutaşul, răspunzând, a zis: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri
sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu;
căci şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i zic
acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi servitorul meu
zic: fă aceasta, şi face. Auzind acestea, Iisus S-a minunat şi a zis celor care
veneau după Dânsul: adevărat vă spun vouă: nici în Israel n-am găsit atâta
credinţă. Drept aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi
se vor odihni cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob, în împărăţia cerurilor; iar fiii
împărăţiei vor fi izgoniţi în întunericul cel mai din afară, acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: du-te, şi, după ce
ai crezut, fie ţie! Şi s-a tămăduit
servitorul lui în ceasul acela.
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae: Vindecarea aproapelui prin rugăciunea altora
“Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)
“Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină
vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte
legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de
rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate
prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar
dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai
bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către
Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu
asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi
la durerile acestuia.
De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare,
nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine
răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru
învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se
află în convorbire cu El.
De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi
pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie
folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea
de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie
şi mai caldă.
Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele
pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în
epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere
are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).
Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea
trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin
acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a
trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de
putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel
prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a
trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze
deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să
restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale
infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi
menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti
de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de
către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele
nu-ţi pot fi de mare folos.
Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când
simte prin rugăciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob
spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii
pe alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii, când este
însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât
rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de
efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă
înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru
alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi
sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.
Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere,
căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem
legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul
nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în
legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea
fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.
În rugăciunile ce
le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în
Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui
Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea
Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o
mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii
către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre,
ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei
ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai
mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile
celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile
unora pentru alţii.
Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta
să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci
viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm
cu o gură şi cu o inimă, adică în deplina unitate a dragostei neîncetate şi
veşnice.
Amin!”
* (Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Glasul Bisericii
(nr. 5-6, 1972, pp. 507-509) şi publicată şi în săptămânalul “Lumina de
Duminică” din data de 21 iulie 2013
sursa: Basilica
0 comments:
Trimiteți un comentariu