De ce le-am luat copiilor mei jucăriile și de ce nu le vor primi înapoi

 de Ruth Soukup , Living Well Spending Less

Anul acesta am fost într-o misiune de simplificare a vieții mele de familie și am încercat să ne eliberăm de excese. În decursul ultimului an, am donat aproximativ 75% din jucăriile copiilor, păstrându-le pe cele care am considerat că ajută la îmbunătățirea imaginației și pe cele cu care ei se joacă mai mult. Am considerat că procedez corect.

Dar, chiar și așa, erau semne care ne avertizau că fiicele mele aveau prea multe lucruri. În iunie am organizat o excursie la Reptile World în Orlando. Apoi, am decis că ar fi distractiv să mergem cu fetele la un restaurant cu tematica din lumea dinozaurilor numit T-Rex în Downtown Disney. În timp ce așteptam să ne așezăm la masa, Princess a reperat în magazinul de suveniruri un nou joc de construire a dinozaurilor și, deși am spus ”nu”, ea nu a reușit să se gândească la altceva.

Deși în timpul cinei noastre delicioase, am fost înconjurate de o puternică ploaie de meteoriți și dinozauri (o înscenare, bineînțeles), mintea ei era fixată mai degrabă la un obiect pe care nu îl putea avea, decât să se bucure de noua experiență fantastică de la restaurant.

În cele trei ore de condus la întoarcerea spre casă, eu și soțul meu – cu adevărat preocupați de incapacitatea fiicei noastre de a se bucura de un anumit moment – am încercat să povestim doar despre lucrurile interesante pe care le-am văzut în acea zi, care erau reptilele noastre preferate și cât de amuzantă a fost Trouble când ținea în mână șarpele. Până am ajuns acasă, jocul machetă a fost uitat, cel puțin de către fiica noastră. Dar noi eram încă îngrijorați.

Despărțirea 

În săptămânile ce au urmat, am vorbit de multe ori cu soțul meu despre cum ne vom descurca cu entuziasmul nesfârșit pe care l-am observat la fiica noastră mai mare. Când, într-o zi, aproape de sfârșitul lui iulie, după ce le-am spus copiilor a nu știu câta oară să își facă curățenie în cameră, cu toate că îi avertizasem înainte, am luat decizia spontană de a le lua toate lucrurile.

Doar cu doua zile înainte petrecusem jumătate de zi pentru a face curat în camera lor și a reorganiza jucăriile și dulapul, lucru pe care îl fac destul de regulat. Nu le-am cerut să facă curățenie desăvârșită, ci doar să ridice lucrurile de pe podea și să le aranjeze pe fiecare în coșul său. De fiecare dată când am venit să le verific, nu doar ca NU au ridicaseră obiectele de pe jos, ci făcuseră o dezordine și mai mare.

În final, am renunțat și am luat toate lucrurile. Nu eram nervoasă, dar mă săturasem. Cu calm am început să împachetez, nu doar o jucărie sau două, ci fiecare lucrușor. Toate hăinuțele, păpușile, jucărioare, plușuri, păpușile Barbie, cuburile, trenulețele, căsuțele păpușilor și bucătărioara. Am luat chiar și plăpumioara drăguță de pe pat. Fetele m-au privit în deplină liniște pentru câteva minute, iar după ce le-a trecut șocul, m-au ajutat. Și doar în felul acesta camera lor a fost curată.

Exemplul

Nu am avut absolut nicio idee despre influența pe care această decizie semi-impulsivă a mea o va avea în viețile noastre. Am observat, pentru prima dată, o adevărată schimbare, după patru săptămâni, când am mers cu familia într-o călătorie la Key West. În comparație cu ultima noastră ieșire, pentru prima data, niciuna dintre fete nu ne-a cerut să îi cumpărăm absolut nimic pe durata întregului week-end. Nicio jucărie, niciun suvernir ieftin, niciun colier colorat de la vreun vânzător ambulant. Nimic. Am trecut pe lângă sute de magazine, dar fetele s-au mulțumit doar să se uite în vitrine. Ceea ce a fost cel mai surprinzător pentru mine este faptul că nici nu am vorbit cu ele despre lucrul acesta înainte. Nu a trebuit să le spunem că nu trebuie să ceară să le cumpărăm lucruri și nici nu a trebuit să le explicăm că ceea ce contează este să fim împreună.

Nu aș fi crezut niciodată, dacă nu aș fi văzut cu ochii mei, că se poate renunța atât de ușor la dependența de obiecte. Adevărul este că atunci când am dat toate obiectele fetelor, am fost îngrozită de ceea ce se va întâmpla. Eram îngrijorată că le voi speria pentru toată viața, că le voi lipsi de nevoia esențială de evoluare, luându-le abilitatea de a se auto-susține. În realitate, s-a întâmplat opusul. În loc de a se plictisi, ele nu aveau nicio problemăt în a-și găsi o ocupație. Atenția lor s-a mărit și sunt capabile să se concentrze în totalitate atunci când trebuie să își folosească mâinile. Colorează sau citesc împreună timp îndelungat și petrec bucuroase după-amiezile jucându-se de-a v-ați ascunselea. Sunt cu mult mai fericite, capabile să aprecieze calitățile pe care le au și să se bucure de momente fără a se grăbi să treacă mai departe. Sunt mai creative și mai răbdătoare, mai dispuse a împărți, cu mult mai empatice față de condiția celorlalți și, cu puțină voință, ele se ceartă foarte rar.

Când dau jos vreun joc pentru a ne juca împreună (nu, nu le-am aruncat chiar pe toate), cum ar fi cuburile Lego, hăinuțele sau bucătărioara și vesela de jucarie, acel singur joc le va ocupa întreaga zi. (Restul obiectelor au fost mai mult sau mai puțin uitate și curând vor pleca din pod la casa de caritate )

Ceea ce mă bucură și mai mult este ce fetele reușesc sa recunoască excesul singure. În afară vreunui pluș favorit sau păturica (pe care au recâștigat-o), niciuna dintre ele nu își dorește jucăriile înapoi. Le place să nu fie copleșite de obiecte și faptul că nu trebuie să petreacă mult timp pentru a-și aranja camera. De fapt, în aceeași zi în care am condus la cursul de gimnastică, Princess a spus: ”Mămico, este în regulă dacă nu mai avem jucării. Putem citi și ne putem folosi imaginația. Și acum nu mai trebuie sa aranjăm camera în fiecare zi.” A înțeles mai repede decât mine că multitudine obiectelor nu ne face mai fericiți.

Traducere: Tecla Maria Bădeliţă

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

 

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa redactievremuri@gmail.com sau