APOSTOLUL
ROMANI 15, 1-7
Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor
neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute
să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că şi Hristos n-a căutat
la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au
căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre
învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să
avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la
fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos. Pentru ca toţi laolaltă şi cu o
singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.
Drept aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi,
spre slava lui Dumnezeu.
*
EVANGHELIA
MATEI 9, 27-35
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi;
aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce
a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că
pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii
lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar
Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei,
după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea
lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară
diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a
văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe
diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în
sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de
boală şi orice fel de neputinţă în popor.
Părintele Coman despre pedagogia divină a suferinţei şi forţa demonică a trufiei
“(…) Mintea omului care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va
fi determinată nici de minuni să o facă. Va fi determinată de minuni
dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în
sufletul omului pe care nici el singur nu le percepe. Pentru rugăciunile cuiva,
ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul
curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. Se
trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai
dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, şi nu ştie de unde. Va fi mai mult
ajutat, dacă el însuşi, la un moment dat, se va hotărî să încerce şi această
alternativă a vietii, adică o viată cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu cunoscut căruia
noi Ii spunem Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi cu tot ceea ce se întâmplă
în Biserica Lui. Este atât de important ca omul să se hotărască în sinea lui şi
să-şi exprime, să articuleze cu fermitate această hotărâre, eventual în
rugăciunea lui.
Legat de vindecări minunate, îmi vine în minte acum – şi am s-o spun – o
minune care s-a întâmplat cu tatăl meu, Pătraşcu, Dumnezeu să-l odihnească! A
trecut de curând la cele veşnice. Avea o suferinţă la un picior, care din când
în când se bloca, nu mai putea merge deloc cu el. Anchiloza, cum spunea dânsul.
Era un om care râvnea foarte mult să meargă la biserică duminica. Avea doar 300
de metri până la biserică. Ne-a povestit el, deşi era un om foarte discret, că
într-o duminică având un picior anchilozat de la şold, s-a rugat la Dumnezeu:
„Doamne, nu se poate! Tu, care ai făcut atâtea minuni, nu poţi face şi cu mine
o minune, să mă pot duce astăzi la biserică?” N-a mai aşteptat, ci cu multă
încredinţare s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a pornit din casă cu multă
greutate. Până la poartă piciorul şi-a dat drumul complet, ca şi când nu
avusese nimic. L-am crezut pe tatăl meu, pentru că era tatăl meu şi nu mă
îndoiam de dânsul nici o clipă. Sunt nenumărate situaţiile, în care oamenii
beneficiază de astfel de însănătoşiri, dar este nevoie de aceea mişcare a
credinţei, care biruieşte presiunea raţiunii, care spune că nu se poate. Multe
lucruri sunt imposibile în limitele umanului. Dar noi avem şansa fantastică de
a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a beneficia de resursele dumnezeieşti,
care sunt nelimitate! Putem schimba lumea prin credinţă! Lumea aceasta care
pare a fi aplecată iremediabil spre rău, poate fi îndreptată cu credinţa.
R. Radulescu: Mă gândeam acum, părinte Constantin, că este mai puternică
cârtirea, care vine din necredinţă? Auzim despre un fapt întâmplat din credinţă
şi zicem: „Totuşi, nu se poate!” Aceeaşi atitudine aveau şi fariseii, spune
Evanghelia. Îl acuză pe Mântuitorul Hristos că a scos demonul din omul mut şi
l-a făcut să vorbească, cu ajutorul domnului demonilor! Vreau să vă întreb,
pornind de la această remarcă, poate diavolul să adauge puterii omeneşti un
plus de putere, astfel încât să creeze imaginea unui miracol?
Pr. Coman: Gând la gând, suntem domnule Rădulescu! În intervalul în care
dumneavoastră elaboraţi această întrebare, eu mă gândeam, la ce credeţi?, la
ghicitoarele din vremea noastră, care sunt mai creditate de unii semeni ai
noştri decât preoţii Bisericii; precum şi la o seamă de superstiţii, pe care le
iau în calcul minţile „luminate” ale neamului nostru sau ale lumii de astăzi. Nu
îl iau în calcul pe Hristos, Biserica Lui şi minunile Lui, dar întâlnirea cu o
pisică neagră o iau în calcul, numărul treisprezece îl iau în calcul şi altele
asemenea. Aici se vede cât de decadent este omul şi cât este de captiv răului. Răul
are şi el o putere, dar o putere destructivă, chiar dacă, într-o primă etapă,
lucrurile par a se îndrepta. Putem vedea acest lucru şi la semenii noştri.
Orgoliul, mândria pot fi stimuli foarte puternici în demersurile omului, în
măsură să descătuşeze energii ascunse şi să conducă pe subiectul lor la
performanţe mari. Dar, mai devreme sau mai târziu, respectivii sau cei din
jurul lor, vor constata că performanţele respective nu sunt folositoare nici lor
şi nici semenilor lor, ci mai curând dăunătoare. Răul este în egală măsură
viclean. Nu este numit întâmplător de popor „cel viclean”. Depinde în funcţie
de ce judeci sau evaluezi lucrurile. Dacă le evaluezi în funcţie de sensul
ultim al vieţii, care aşa cum mai spuneam este iubirea, atunci va trebui să
vedem în ce măsură performanţele noastre generate de ambiţii egoiste au crescut
capacitatea noastră sau a celor de lângă noi de a iubi.
Vorbeam şi despre demoni. Ei sunt o realitate: Demonii personalizaţi, pe de
o parte, şi starea noastră demonică, pe de altă parte. Noi, oamenii,
împrumutăm, datorită eşecurilor sau păcatelor repetate, o postură demonică, la
un moment dat. Trufia, de exemplu, suficienţa de sine este o stare demonică. Ne
posedă starea aceasta, în loc să fim oameni curaţi, cu conştiinţa limitelor
noastre şi a valorilor reale. Ne întemeiem pe nişte rătăciri, în suficienţa de
sine a minţii noastre, în trufia noastră, în puterile noastre economice sau
politice. Acolo are un rol foarte important diavolul, despre care Sfintele
Scripturi, Biserica şi literatura Bisericii noastre vorbesc foarte des, dar în
societatea de astăzi nu prea se mai vorbeşte. Chiar lumea teologică evită să
scrie şi să mai vorbească despre diavol, deşi, paradoxal, numele acela foarte
popular, pe care nu pot să-l rostesc, conaţionalii noştri îl pomenesc de
dimineaţa până seara. Îl pomenesc ca pe un personaj foarte simpatic chiar, fără
să-şi dea seama că această intimitate cu diavolul, chiar îi ţine într-o relaţie
cu el, într-o relaţie sufletească. Pomenirea numelui cuiva este actualizarea
unei relaţii. Când eu pomenesc de fratele meu Petre, actualizez relaţia mea cu
fratele meu, sau cu prietenul meu Cristian, etc. Se actualizează relaţia cu
diavolul, atunci când i se pomeneşte numele, aşa cum eu, când pomenesc numele
lui Dumnezeu, dau un conţinut relaţiei mele cu Dumnezeu.
Diavolul este prezent, dar îi amăgeşte pe foarte mulţi spunându-le că nu
există. Desigur, nu vom putem noi, în două minute să dezvoltăm demonologia
Bisericii, care este foarte complicată. Dacă am fi un pic atenţi, am vedea că
este foarte prezent şi ne ajută să stăm într-o amăgire.
„Tatăl minciunii, spune
Mântuitorul Hristos, este diavolul!” [„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi
vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de
oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când
grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl
minciunii." (Ioan 8,44)].
De ce nu conştientizăm lucrul acesta, atunci când folosim minciuna la
fiecare pas?! Când ne invită cineva undeva şi nu vrem să mergem, spunem o
minciună! Când avem o datorie de dat şi nu o putem da, spunem o minciună! Cine
este acela care ne furnizează acest mod fals de existenţă, care este ipocrit,
care este rău, care înseamnă înşelăciune: înşelăciune a prietenului,
înşelăciune a soţului, înşelăciune a părinţilor, înşelăciune a copiilor?! Aceste
înşelăciuni îi afectează pe dânşii, la distanţă, dar cel mai grav afectează
propriul nostru suflet, care nu este făcut să funcţioneze pe minciună şi pe
înşelăciune, ci este făcut să funcţioneze frumos, sănătos, corect în relaţiile
cu ceilalţi. Toate acestea, sigur, sunt într-o directă legătura cu răul din noi
şi cu influenţele rele, care vin din jurul nostru.
R. Rădulescu: Da, dar este chiar aşa o putere mare, puterea demonică? Este
lăsat de Dumnezeu diavolul să aibă o putere mare, să facă aşa-zise miracole?
Pr. Coman: Cu puterea diavolului nu vindecă decât acela care recurge la
puterea lui şi care face un pact cu el, dar vai de sufletul aceluia. Cu puterea
lui Dumnezeu vindecă acela care recurge şi invocă puterea lui Dumnezeu. Lucrurile
sunt foarte clare, să nu ne amăgim. În sufletul nostru există această
distincţie foarte clară.
R. Rădulescu: Dar tot vindecare este!
Pr. Coman: Poate fi vindecare, dar nu o vindecare spre bine, ci o vindecare
spre rău. Noi nu discutăm aici numai din perspectiva imediată ci din
perspectiva sensului ultim al vieţii noastre. Poate să te amăgească cineva
dându-ţi un pion, să zic, ca să câştige partida de şah. Iar cine nu cunoaşte
bine jocul de şah, va zice, „uite, câţi pioni am câştigat eu, câţi nebuni!“, şi
se lasă amăgit. Un astfel de joc poate să fie al vrăjmaşului, şi el chiar se
întâmplă adeseori. Este o chestiune de sănătate a minţii şi a sufletului, de
putere de înţelegere şi de pătrundere a lucrurilor. Eu nu vorbesc numai despre
ceilalţi, vorbesc şi despre mine însumi. Cât de greu este să pătrundă omul
sensul propriei sale existenţe, sensul lucrurilor care i se întâmplă şi, poate
cel mai greu, sensul suferinţei şi sensul însănătoşirii! De ce uneori ne
însănătoşim, de ce alteori nu ne însănătoşim, de ce suferim, etc?
În teologia noastră vorbim despre funcţia curăţitoare şi izbăvitoare a
suferinţei, de exemplu. Din perspectivă dumnezeiască, duhovnicească,
bisericească, suferinţa are ea însăşi o funcţie izbăvitoare, dacă ne raportăm
cu o înţelegere corectă la ea. Dacă ne sculăm din patul suferinţei şi ne ducem
din nou şi bem, ne ducem din nou şi desfrânăm, ne ducem din nou şi înşelăm, ne
ducem din nou şi furăm, ne ducem din nou şi facem crime, vindecarea a fost, în
cele din urmă, bună la ceva?! Ridicăm din patul suferinţei un criminal de
exemplu, sau un desfrânat, sau un lacom, sau un rău-voitor, sau un impostor. Dacă
nu ar fi fost vindecat, poate că s-ar fi răscumpărat de păcatele anterioare şi
n-ar fi mai avut şansa să mai facă altele. În principiu, ne rugăm şi ne străduim
pentru sănătatea oricui. Dar ne întrebăm aici de ce îngăduie Dumnezeu unele
lucruri, care nouă ni se par că nu ar trebui îngăduite.
R. Radulescu: Aşadar, recidiva este un semn al Domnului, în Numele căruia
s-a făcut aceea minune?
Pr. Coman: Poate fi un semn al lui Dumnezeu. Este o pedagogie dumnezeiască
în toate, şi aş îndemna pe toţi cei care au cea mai elementară deschidere spre
Dumnezeu, să caute cu insistenţă pedagogia dumnezeiască în tot ceea ce li se
întâmplă rău sau bine, îmbolnăvire sau însănătoşire.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea
oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu