Calea mântuirii ne desprinde de
pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la
Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce...
Duşmanii
Pe o asemenea mărită cale,
nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să
fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi,
trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult
cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească;
pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava
fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi,
unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi
diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Ruşinea de a fi bun
Prin "lume" se
înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din
toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat
Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura
şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice
ticăloşie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum
să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o
ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată
de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul
oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea
avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta
ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl." (1 Ioan2, 15-16)
Plăcerea se plăteşte cu durere
Cine vrea să biruie această
primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea,
iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând
pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile
mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii,
şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de
atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să
plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…)
Căci multe din cele ce ni se
întâmplă, ni se întâmplă
spre îndrumarea noastră,
sau spre stingerea păcatelor trecute,
sau spre îndreptarea neatenţiei prezente,
sau spre ocolirea păcatelor viitoare.
Cel ce socoteşte aşadar că
pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit -
mai ales dacă e conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin
care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să
bea paharul judecăţilor dumnezeieşti...
Nebunul însă roagă pe Dumnezeu
să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut
el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face
nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori
huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.
Arma iertării întoarce răul spre
bine
Cine vrea să biruie lumea e
dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la
oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie
străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
Cine vrea să biruie lumea se
roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu,
oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea
răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu,
căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de
la lume cu răutate.
Stăruind în acestea te-ai făcut
pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se
smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea
adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul
nu poate nimic.
Deci, făcând aşa, ori de câte
ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu
bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin
fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14).
Răbdarea răului nu este o
slăbiciune
Cine are darul dragostei, al
răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar
legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la
Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte
din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina
întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi
cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi
al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga
duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în
robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după
Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva
oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că
ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind Cui crezi,
cu ale Cui arme baţi război, Cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe
cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Pă-rinţii, că pricina mântuirii
este aproapele.
Cei ce biruie lumea nu sunt
nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea
răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care
prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii.
Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte
răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în
stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.
Părintele Arsenie Boca – Cărarea
Împărăţiei
0 comments:
Trimiteți un comentariu