„Ce ar putea pricepe știința ta?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Arareori cuviosul părintele vorbea deschis despre darurile sale. Iar când făcea acest lucru, îl făcea tocmai pentru a întări, pentru a învăţa sau pentru a da posibilitatea celor ce îl ascultau, să se apropie de un spaţiu duhovnicesc greu accesibil pe care apoi să îl înţeleagă în profunzime.

Călătorind spre insula Milos în vara anului 1964, Părintele Porfirie vorbeşte din nou despre darurile sale. Dialogul de mai jos a avut loc pe puntea vaporului, în timp ce se apropia de port şi este foarte important, fiind definitoriu pentru discursul său narativ. Redăm în continuare povestirea Părintelui Porfirie, aşa cum s-a păstrat înregistrată.

„Urcasem pe punte şi priveam. Era în zori; abia se crăpase de ziuă. Pe când stăteam eu aşa şi priveam, a venit la mine un domn, începu să povestească părintele. L-am întrebat unde merge.

-         La Milos, mi-a răspuns el.

-         Mergi pentru prima oară?

-         Nu, sunt din insulă.

-         Aveţi apă pe insulă? Există vreo fântână?

-         Nu, nu avem apă pe insulă.

-         Dar acolo, sus pe munte, unde sunt crengile acelea roşietice, ce este? l-am întrebat eu, arătând într-o parte.

-         Oh, într-adevăr, acolo sus pe munte, chiar unde ai arătat, se află un izvor, zise el uimit.

-         Atunci de ce mi-ai spus că nu e nici o fântână? l-am întrebat iar.

-         Da’ ce eşti din Milos, de ştii toate astea? îmi zise el.

-         Nu sunt din Milos şi vin pentru prima oară în această insulă. Uite, chiar pe dealul de acolo văd trecând oameni din vechime.

-         Cum poţi vedea aşa ceva, în timp ce eu nu văd nimic? mă întreabă uluit.

-         Ştii dealul acesta? îl întreb.

-         Îl ştiu, răspunse.

-         Ei bine, chiar pe dealul acesta, arheologii au descoperit o localitate veche, foarte veche, din epoca primitivă, i-am spus eu.

În acel moment, interlocutorul meu, ofiţer de pompieri în Milos, a rămas mut de uimire.

Apoi s-a apropiat de noi un domn mai în vârstă. Era profesorul Filippidis care, până în clipa aceea, stătuse în spatele nostru, ascultând în tăcere discuţia noastră”.

În acest moment al povestirii Părintelui Porfirie, trebuie să spunem că domnul Filippidis (1898-1973), profesor universitar, era specialist în domeniul religiilor, recunoscut la nivel internaţional, redactor-şef al revistelor bisericeşti „Pantenos” şi „Farul Bisericii”. Totodată slujise cu credinţă ani de-a rândul viaţa Bisericii Ortodoxe”.

Aşadar, apropiindu-se profesorul, îl întrebă pe cel ce vorbea cu Părintele Porfirie:

-         Ce-ţi spunea părintele?

-         Îmi spunea că nu este din Milos şi totuşi cunoştea insula mai bine decât mine. Nu pot pricepe ce bătrân ciudat este acesta! îi răspunse omul.

„Atunci – îşi continuă povestirea Părintele Porfirie – profesorul Filippidis a venit chiar lângă mine şi apoi ne-am aşezat amândoi pe o bancă de pe punte. Când am rămas singuri, îmi zise:

-         Chiar n-ai fost niciodată în Milos?

-         Nu. Acum vin pentru prima oară.

-         Nu mă cunoşti? Sunt profesor la Universitate, îmi mai zise Filippidis.

-         Dar tu mă cunoşti pe mine? l-am întrebat eu.

-         Nu te cunosc, dar ştiu că eşti pustnic.

-         De unde ştii? l-am întrebat.

-         Dar tu de unde ai ştiut că acolo se află o aşezare din antichitate? mă întreabă el.

-         Da’ ce, te luminează şi pe tine Harul dumnezeiesc? i-am mai zis.

-         Nu! Eu nu sunt luminat de Har. Totuşi mi-am dat seama, deoarece numai un pustnic ar fi putut spune ce-ai spus tu, zise el. Doar din ştiinţa mea mi-am dat seama că eşti pustnic.

-         Dar ce ar putea pricepe ştiinţa ta? l-am întrebat.

-         Pricepe că ce spui tu doar un pustnic ar putea spune. Nu oricine ar putea spune că este o aşezare „din epoca primitivă”, zise el.

-         Într-adevăr, acesta e Har dumnezeiesc …”.

          De atunci, Părintele Porfirie şi profesorul Filippidis au devenit prieteni foarte buni, uniţi de o puternică legătură duhovnicească. Leonidas Filippidis a devenit unul dintre fiii duhovniceşti ai Bătrânului, mărturisindu-i părintelui duhovnicesc toate tainele vieţii sale.

Odată profesorul Filippidis l-a invitat pe Părintele Porfirie la unul din cursurile sale, în amfiteatrul Facultăţii de Teologie. Părintele a venit şi s-a aşezat timid în ultimul rând. Când l-a văzut, profesorul l-a prezentat studenţilor într-o atmosferă de intensă emoţie.

Aşa cum am spus mai sus, sfinţii trăiesc stări suprafireşti, în timpul cărora sunt anulate limitele firii. După cum am văzut şi Părintele Porfirie trăia astfel de experienţe în timpul cărora se anulau toate limitele spaţio-temporale. De obicei trăia evenimente din trecut sau întâmplări din viitor, ca şi cum s-ar fi petrecut în prezent, adică era părtaş veşniciei celei dumnezeieşti. 

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)