de Marta Grădinaru
Alegem astăzi să
înţelegem educaţia fie ca un complex rigid de informaţii, un cumul de teorii
care trebuie învăţate, iar uneori doar memorate, în virtutea unei etichete
sociale, fie ca un dat împropriat într-un mod firesc. Şi poate că ultimul sens
suscită nişte semne de întrebare: cum adică să fie educaţia un dat sau mai bine
spus un dar? Însă, îndeosebi, cum s-ar putea înscrie procesul de educare în
orizontul unei cunoaşteri naturale?
Înainte de a
răspunde acestor problematizări printr-un exemplu concret, merită să acordăm
atenţie unei definiţii de nuanţă, deşi incomplete, din Dicţionarul
Explicativ asupra educaţiei ca „activitate socială1 cu caracter fundamental de
transmitere a experienţei de viaţă, a culturii către generaţii tinere, de
influenţare sistematică şi conştientă a dezvoltării intelectuale, morale sau
fizice; bună cuviinţă“2. Aşadar, între altele,
educaţia este un dar primit de la celălalt prin comunicare. Şi totuşi ce
intenţionează să ni se comunice? În acest dar transpare împărtăşirea unei
înţelegeri unitare despre uimitoarea lume a numelor (sau de-numirilor
atribuite fiecărei făpturi sau materii din univers), împărtăşirea unei
experienţe autentice, a unor taine poate încă neaccesate sau, din contră,
probate şi înmânate3 în virtutea unei responsabilităţi personale4 care
traversează în parcursul său şi alcătuirea inimii. Căci şi cultura - vorbind
despre „transmiterea culturii“ - se consideră a fi la modul practic o tradiţie
vie, întrupată de la generaţie la generaţie, şi astfel conţine în sine o
încărcătură profund spirituală. Şi ce înseamnă o nouă generaţie decât
naşterea din nou, ceea ce în limbajul evanghelic s-ar traduce ca naşterea de
sus, „din apă şi din Duh“ (In. 3, 5)?
Cultura care nu trece prin inimă nu poate fi dătătoare de viaţă, ci
obositoare; şi în acest sens riscă să devină un veritabil chin câtă vreme nu
este înţeleasă, deci trăită. De aceea, la polul opus, fiecare gest, fiecare
obicei cu adevărat tradiţional, inclusiv vestimentaţia, ocupaţia, modul de
a vorbi, de a relaţiona sau de a ne întâlni unii cu alţii, deci fiecare
dintre acestea chiar este un simbol
viu, fascinant, deopotrivă
personal şi universal, care îşi revelează taina pe măsură ce este
întrupat în viaţa de clipă cu clipă. Astfel, în ultimă instanţă, lumea
reprezintă „un transparent al lui Dumnezeu“5, ca una ce este purtătoare de
pecetea Duhului Sfânt, o lume care ne invită cu fiecare nouă picătură de
cunoaştere la apropierea dintre noi, la bucurie, la pofta de viaţă, şi prin
toate acestea la dorirea de a participa sinergic la prezenţa iubitoare a lui
Dumnezeu în viaţa noastră şi a universului însuşit într-un mod, de asemeni,
iubitor. În cele din urmă, observăm că, de fapt, prin educaţie se comunică
omului... omul, iar prin om Dumnezeu ni Se comunică nouă în iubirea Sa faţă
de întreaga făptură. Şi poate că ceea ce ne frapează cel mai mult este că
Dumnezeu a dorit să ni Se împărtăşească în mod personal, să Se lase atins de
către om prin simţirea înţelegătoare a minţii şi a inimii clar-văzătoare
(care vede lucrurile în esenţa lor,
întru adevăr). Însă toate aceste daruri sădite în fiinţa noastră ca
potenţial trebuie cultivate - adică să ne lăsăm educaţi6 pentru a dobândi
înţelegerea lumii înconjurătoare, sesizarea Duhului care o înnobilează cu
o frumuseţe şi o alcătuire unică, şi conştientizarea vocaţiei noastre ca
dimpreună-receptori ai bucuriei şi sfinţitori ai creaţiei, în tot de-a una,
întru asemănarea Dumnezeieştii Treimi.
Invitaţie nescrisă la revelaţia unei lumi inedite
Şi totuşi, de ce ar fi educaţia şcolară atât de prezentă în vacanţă? Cum
ar putea să devină educaţia şcolară un interes viu, extra-curricular (!),
admis de bunăvoie în viaţa copilului? Poate doar dacă am vedea în educaţie
o sursă inepuizabilă de provocări ale cunoaşterii în curs să devină motive de
bucurie! Pe măsură ce cunoaştem lumea înconjurătoare, parcă deprindem o nouă
perspectivă a lucrurilor prin care vedem sensul fiecăruia şi tocmai în
lumina raţiunilor revelate, ne minunăm şi ne bucurăm de această nouă
lume şi împreună cu ea. Iar dacă ne bucurăm este pentru că am început să o
înţelegem, să intrăm în relaţie cu ea, să o simţim şi, astfel, să o iubim. Însă
această lume a ineditului, a clipei, ni se deschide prin cunoaştere, dar o
cunoaştere responsabilă. Adică suntem făcuţi părtaşi la tainele lumii
revelate pentru ca noi să ştim cum să ne comportăm cu ea în iubirea noastră. Şi,
de fapt, după cum ne spun şi Sfinţii Părinţi, acesta este sensul cunoaşterii,
„vederea adevărată este vederea duhovnicească a minţii şi ea constă în a te
uimi şi a pătrunde în toate cele ce s-au făcut şi se fac“7.
Astfel, în vacanţă, copilul sau tânărul se bucură de roadele educaţiei
care îşi găsesc expresia în explorarea universului dimprejurul său din
dorinţa de a atinge şi de a simţi plinătatea vieţii care face să vibreze
într-un mod absolut unic până şi cele mai mici detalii ale materiei. Aşadar,
prin educaţie, omul învaţă să vadă dincolo de silueta fizică a lucrurilor,
adică învaţă să citească natura şi să relaţioneze cu ea. În acest sens ni se
pare foarte edificator sistemul educaţional finlandez - situat în topul
ţărilor evaluate de către PISA -, care a adoptat modelul comprehensiv de
şcoală, unde copiii cu vârste cuprinse între 7 şi 15 ani petrec timpul
împreună, fără diferenţe de nivel între clase (adică nu există criterii
comparative gen „clase de elită şi clase slabe“). Şi această abordare a
pedagogiei este posibilă din cel puţin două motive: contextul cultural al
poporului finlandez - cu un impact foarte amplu asupra educaţiei şcolare
actuale8 - şi o „cultură“ a educaţiei9 care face din arta de a preda o
adevărată carieră asumată cu toată dăruirea de sine. De aceea, există o
competiţie foarte strânsă pentru a deveni profesor tocmai pentru că acesta
reprezintă statutul cel mai onorabil (ca percepţie civică, nu ca salariu) la
nivel naţional, în virtutea unei pregătiri foarte exigente în stare să facă
faţă atribuţiilor specifice pe care le adresează fiecărui tânăr în parte ca
unuia ce are şanse egale de a primi o educaţie de calitate10. Iar când spunem
model comprehensiv ne referim la o şcoală concentrată pe practică, pe
experimentări prin care fiecare copil să deprindă aptitudinile
fundamentale, dar şi simţul cunoaşterii, al unei curiozităţi spre
participarea la viaţa naturii, să devină creativi şi să înveţe să se exprime
prin darurile personale (ceea ce explică curricula individualizată). Şi
credem că este foarte firesc ca profesia de pedagog să fie mai presus decât
cea de medic sau de avocat: în timp ce ultimele urmăresc să refacă un
echilibru iniţial, profesorul devine co-participant la formarea unui om. Ceea
ce devine o lucrare cu adevărat dumnezeiască, în duhul tradiţiei neptice -
„mintea omului nu numai că rezideşte prin cuvânt sufletele celorlalţi oameni,
dar le face vii prin duhul gurii sale“11.
Note:
1 ‑Cele mai multe definiţii atribuie educaţiei o notă de social, cel mult
moral, fără a aminti de axul central al acesteia şi finalitatea, de fapt -
„cultura duhului“.
2 ‑http://dexonline.ro/definitie/educatie3 ‑În-mânarea, tradus ad litteram, este ceva dat prin mână, ceea ce arată caracterul absolut personal.
4 ‑Responsabilitatea, deopotrivă a celui care oferă şi a celui care primeşte aşa cum şi dragostea nu poate fi decât responsabilă (mitrop. Antonie Bloom), în sensul în care se împărtăşeşte (reciproc) în perspectiva unui permanent răspuns creator, virtual.
5 ‑Un răspuns al pr. Dumitru Stăniloae în „7 dimineţi cu părintele Stăniloae“, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 81.
6 ‑Observăm, în duhul Sfinţilor Părinţi, că Dumnezeu Se lasă cunoscut numai şi numai prin smerenia omului, în timp ce cunoaşterea prin sine, autosuficientă, prezintă o cunoaştere distorsionată a lumii, opacă tainelor dumnezeieşti.
7 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, apud mitrop. Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Ed. Învierea, Timişoara, 1998, p. 49.
8 ‑http://www.guardian.co.uk/teacher-network/teacher-blog/2012/apr/09...
9 ‑http://www.huffingtonpost.com/2012/11/27/best-education-in-the-wor_n_219...
10 ‑http://www.nytimes.com/2011/12/13/education/from-finland-an-intriguing...
11 ‑Sf. Nichita Stithatul apud mitrop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu