foto: www.freedigitalphotos.net |
Se pare că
acesta este un subiect important printre femeile ortodoxe, sunt multe întrebări
şi multe ispite...
Eram, chiar şi
după întoarcerea mea la Hristos la fel ca fetele din jurul meu, din punctul de
vedere al îmbrăcăminţii. Deşi aveam colege de facultate pe care le admiram
pentru dârzenia lor de mărturisitoare: purtau fustă lungă şi batic. Purtam
pantalon pentru că mi se părea mai comod, mai practic şi nici nu vedeam nimic rău
în a-l purta. Doar la biserică mergeam îmbrăcată în fustă...
Dar când eram
la biserică mă simţeam altfel, era ceva firesc, eram femeie şi aşa mă simţeam.
Nu mă mai puteam minţi ca dacă eu nu sunt în stare să port fustă acest lucru nu
e necesar.
Apoi m-am hotărât
că măcar în post să nu mai port pantaloni. Iar la sfârşitul postului Crăciunului
când am revenit la îmbrăcămintea mea obişnuită m-am simţit...dezbrăcată. Astfel
că acum număr pe degetele de la o mână de câte ori pe an mă îmbrac în pantalon.
De ce o port?
- pentru că aşa
mă simt îmbrăcată, feminină
- pentru că aşa
îmi cinstesc soţul
- pentru că nu
pot trece pe lângă un preot îmbrăcată aşa - adică părintele poartă reverendă şi
eu umblu în desuuri?!
- pentru că
este o mărturisire ca sunt "a Domnului"
- şi în primul
rând, pentru că nu aş putea sta înaintea Crucii Domnului îmbrăcată în
pantaloni.
Nu vă gândiţi
că am ajuns acolo unde trebuie; mai am mult de lucrat...că starea mea
duhovnicească să ajungă la lungimea fustei.
Nicoleta
Sursă: Jurnal de mulţumire
0 comments:
Trimiteți un comentariu