Predică la Duminica Cincizecimii / Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

IOAN 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea de pe urmă - ziua cea mare a praznicului – a şezut Iisus între ei şi a grăit cu glas mare, zicând: cui îi este sete, să vină la Mine şi să bea. Celui ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis despre Duhul pe Care aveau să-l primească cei ce cred într-Însul. Pentru că până atunci Duhul nu fusese dat, căci Iisus încă nu se preamărise.

Deci mulţimi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: cu adevărat Acesta este Proorocul. Alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: oare, din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos are să vină din neamul lui David şi din oraşul Betleem, de unde a fost David? Şi astfel s-a făcut dezbinare în popor pentru El; iar unii dintr-înşii voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâina pe Dânsul.

Deci servitorii templului au venit la căpeteniile preoţilor şi la farisei. Aceştia i-au întrebat: de ce nu L-aţi adus? Dar servitorii au răspuns: niciodată nu a grăit vreun om, ca Omul Acesta. Atunci fariseii le-au zis: nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar gloata aceasta, care nu ştie legea, este blestemată! Atunci Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus şi care era unul dintre ei, le-a zis: oare legea noastră osândeşte pe om fără să-l asculte mai întâi şi fără să ştie ce a făcut? Dar ei au răspuns şi i-au zis: nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu s-a ridicat. Şi s-a dus fiecare la casa sa.

Deci iarăşi le-a vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel care-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii.

Pr. Constantin Coman despre Pogorârea Duhului Sfânt:

- R. Rădulescu: Pogorârea Duhului Sfânt, moment de început al Bisericii. Acest fapt îl cunoaştem şi cred că îl cunoaşte orice credincios familiarizat cu viaţa bisericească. Mântuitorul Hristos, părinte Constantin Coman, anunţase trimiterea Duhului Sfânt. Le spusese ucenicilor, vorbise despre aceasta. Evanghelia care se ascultă astăzi în biserici, se referă la momentul acesta oarecum indirect. Mântuitorul Hristos spune că cel ce se încrede în El, din inima lui vor curge râuri de apă vie. Este desigur o metaforă şi v-aş ruga să explicaţi ce vrea Hristos să spună, ce se întâmplă, de fapt, cu cel care se încrede în El, ce poate izvorî din acela?

- Pr. Coman: Este numai într-un fel o metaforă, pentru că „apa vie”, de exemplu, nu este o metaforă. Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte foarte mult în Evanghelia sa despre o alternativă cerească la hrana pământească. Alternativă la hrana pământească materială (pâinea, apă, vinul etc.) este hrană duhovnicească, nematerială, care „coboară din cer” (pâinea cea cerească, apa cea vie, cuvântul lui Dumnezeu). Aceasta nu este o metaforă. Realitatea duhovnicească, nematerială nu este mai puţin „reală” decât realitatea materială. Realitatea duhovnicească este mai consistentă decât realitatea materială. Duhul este mai consistent decât materia. De fapt Duhul este cel care dă consistenţă materiei, care încheagă materia. Duhul umple totul, materia nu umple totul. Dumnezeu este Duh (Ioan 4,24) şi omul este chemat să fie duh.

Ce păcat că lumea de astăzi – uneori chiar şi cea bisericească şi teologică – dă atât de puţină atenţie duhului şi componentei duhovniceşti a realităţii şi se lăsa copleşită de realitatea materială, exterioară! De aici şi obsesia eficienţei exterioare, materiale, a cantităţii! Este drept că noi străbatem o epocă profund materialistă şi raţionalistă, care dă puţină importanţă realităţii nemateriale, pe care o numim duhovnicească. Mare parte dintre semenii noştri par a se amăgi cu convingerea că realitatea se limitează la ceea ce percep cu simţurile şi cuprind dânşii cu mintea! Măcar de-ar fi mintea liberă de preconcepţii şi de îndoctrinări ideologice! Este cu atât mai grav, când amăgirea aceasta se întâmplă cu cei chemaţi să propovăduiască Evanghelia lui Hristos!!!

În viaţa Bisericii este prezentă materia în toate, dar aceasta este folosită în aşa fel şi la dimensiuni bine gândite, încât să facă mai mult decât evidenta prezentă lumii duhovniceşti. La Sfânta Împărtăşanie, Hristos întreg se oferă într-o fărâmitură de pâine şi într-o picătură de vin. Dintr-o sticlă de Agheasma Mare consumăm un an de zile! Bucăţică de anafura pe care o primesc credincioşii în fiecare duminică la Liturghie este puţin mai mare decât o firimitură! Întâmplător, oare?! Nu! Deloc întâmplător! Pedagogia dumnezeiască a luminat pe cei ce au rânduit aceste lucruri să le facă aşa pentru a pune în evidenţă conţinutul în duh al acestora. Preţiozitatea este în duh, nu în materie! Materia trebuie subţiată cât de mult posibil, tocmai pentru a fi străveziu duhul.

Cine crede că trebuie să facă biserici mari, pentru a-L face vizibil pe Dumnezeu, se amăgeşte! Cine crede că mare înseamnă înalt fizic sau voluminos, acela n-a înţeles nimic din Evanghelia lui Hristos sau este victima unor cumplite amăgiri şi complexe omeneşti. Paradoxal, credincioşii noştri simpli şi needucaţi înţeleg mai bine aceste lucruri, altfel ne-ar cere să le dăm anafura măcar cât un sfert de pâine, să înţeleagă ceva din ea! Noi chemăm lumea la transfigurare, la umplere de duh, la înduhovnicire, noi propovăduim preschimbarea acestui chip material al lumii în chip duhovnicesc şi, în acelaşi timp, ne întrecem în construcţii materiale. Este evident o contra-mărturie… Un punct de vedere! Iertaţi-mi digresiunea.

Să revenim la discuţia noastră. Ce se întâmplă cu cel ce crede în Hristos?! Ce înseamnă cuvintele „vor curge din inima lui râuri de apă vie“?! Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan în continuare:

    „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit!” (Ioan 7, 38-39).

Despre apa cea vie Mântuitorul vorbeşte şi în episodul cu femeia samarineană, exact în aceeaşi termeni:

    „Dar cel ce va bea din apă pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică!” (Ioan 4,14).

Şi aici se referă la Duhul Sfânt pe care-L va trimite lumii de la Tatăl.

Apa cea vie, aşadar, este Duhul pe care aveau să-L primească cei ce cred, după preaslăvirea lui Hristos. Lucrurile ca atare sunt foarte clare. Nu este suficient de clară înţelegerea noastră raportată la aceste evenimente. Fie că nu ne străduim să ne apropiem de ele, fie că ni se par îndepărtate sau poate imposibile, şi ne liniştim conştiinţa şi mintea, păstrându-ne departe de astfel de realităţi! Ceea ce spune Mântuitorul Hristos aici este întemeiat pe discursul Sfintelor Scripturi, în ansamblul lor: omul a fost făcut să trăiască, nu autonom şi izolat, ci în comuniune, spunem noi, împreună cu Dumnezeu. Nu numai într-o legătură morală, de prietenie, de vizite sau de contacte de la distanţă, ci într-o legătură consistentă, adică în unire cu Dumnezeu. Din această legătură sau prin această legătură omul primeşte viaţa dumnezeiască, nestricăcioasa, viaţa prin excelenţă, viaţa veşnică.

Unirea omului cu Dumnezeu se realizează mai întâi în persoană Dumnezeu-Omului Hristos, iar prin pogorârea Duhului Sfânt, se realizează în toţi cei care, crezând, primesc prin botez Duhul lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu are acest obiectiv întemeietor, de a da lumii şansa vieţii dumnezeieşti, a vieţii veşnice. Acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16). Despre această viaţă vorbeşte Mântuitorul Hristos deseori: „Eu am venit ca [lumea] viaţa să aibă şi din belşug să aibă“ (Ioan 10,10).

Nu a venit Hristos ca lumea să fie pur şi simplu mai bună, ci a venit să îndumnezeiască lumea, adică să-i dezlege izvorul apei celei vii. Istoria lumii se împarte în două. Este o istorie până la Hristos şi o istorie după Hristos. Este o lume până la Hristos şi o altă lume după Hristos. Punctul culminant este Pogorârea Duhului Sfânt sau Cincizecimea, prăznuită astăzi. Pogorârea Duhului Sfânt încununează iconomia dumnezeiască lucrată prin Fiul.

Mă tem că vorbim prea uşuratic, prea scolastic despre lucruri atât de însemnate! Cum să atragem atenţia oamenilor asupra acestor realităţi, de fapt, cutremurătoare?! Cum să le trezim interesul spre această „ofertă” incalculabilă, care este şansa vieţii adevărate, depline, veşnice! Şi aceasta nu după moarte, ci acum.

„Oferta” vieţii prin excelenţă este făcută pentru aici şi pentru acum, ca alternativă la viaţa stricăcioasă, trecătoare, nedeplină. Din păcate – şi din vina teologiei noastre – s-a încetăţenit credinţa că viaţa veşnică este viaţa de după moarte. Nu, este viaţa care biruie moartea, întrucât biruie stricăciunea şi păcatul, amăgirea şi falsitatea, eşecul existenţial, deşertăciunea, goliciunea fiinţială, deprimarea, nihilismul! Este viaţa care umple de sens, bucură adânc, deschide orizonturi existenţiale, aduce satisfacţia adevăratei împliniri. Viaţa aceasta este rezultatul hrănirii cu hrană duhovnicească (adică nematerială, având consistenţa duhului), care vine din cer. Cei care merg la biserică râvnesc la această hrană şi o primesc, chiar dacă, de multe ori, nu au deplină conştientizare a ei. Cei care merg la biserică se hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, cu mângâierea chipului lui Dumnezeu şi al sfinţilor, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu puterea semnului Crucii, cu sfinţenia lui Dumnezeu, împărtăşită prin apă sfinţită sau anafura cu harul lui Dumnezeu. Se hrănesc, de asemenea, cu hrana cerească prin excelenţă, lăsată moştenire omenirii de Hristos, şi anume Trupul şi Sângele Domnului, prin pâinea euharistică şi vinul euharistic.

Cei care cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, cei care cred cuvintelor şi puterii Lui, cred şi urmează chemării şi făgăduinţei Lui, care spune cu o claritate indiscutabilă şi provocatoare:

    „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu. Deci iudeii se certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea Trupul Lui să-L mâncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărata mâncare şi Sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6,47-56).

Cincizecimea este un eveniment istoric, care deschide, la modul foarte concret, lumea aceasta şi pe om relaţiei nemijlocite cu Dumnezeu şi cu împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, evenimentul Cincizecimii, aşa cum este relatat de Sfântul Evanghelist Luca în cartea Faptele Apostolilor (cap. 2), ne arată foarte clar ce înseamnă pogorârea Duhului Sfânt. Aşadar, nu este o vorbire metaforică, nu este o figură de stil.

R. Rădulescu: Venire de sus în jos.

Pr. Coman: Venire din sus, pentru că sus-ul trimite la Dumnezeu, dar nu neapărat ca poziţie fizică şi geografică. Aşa ne reprezentam noi lumea lui Dumnezeu, ca fiind sus. Sus-ul, de obicei, pentru noi este pozitivul, este înaltul, este dincolo de noi. Lumea lui Dumnezeu, dacă vreţi, este dincolo de sus, dincolo de lumea noastră. Şi atunci, ceea ce vine de la Dumnezeu, adică Duhul Sfânt, vine de sus şi se revărsa peste oameni. Ce rezultă de aici? Rezultă oameni plini de Duh Sfânt. Oamenii se umplu de Duh Sfânt, acesta este cuvântul folosit de Sfântul Evanghelist Luca pentru a exprima împărtăşirea Duhului Sfânt oamenilor.

Duhul se revărsa peste oameni şi oamenii se umplu de Duh Sfânt. Duhul, realitatea nematerială, duhovnicească, necreată, se revărsa asupra făpturii create. Împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu este în egală măsură împărtăşire de iubirea lui Dumnezeu, iubirea deplină, absolută, după care aspiră orice om şi pe care nu o întâlneşte în limitele lumii create. Sfântul Apostol Pavel spune frumos acest lucru:

    „...iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.“ (Rom. 5,5).

Împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu devine obiectivul principal, al existenţei, pentru că aceasta este calea de a participa la viaţa duhovnicească, nemateriala, necreată.

Nu te mai fereşti de rău, de necurăţenie, de fărădelege pentru a fi bun, ca să împlineşti legea sau convenţia morală, ci ca să te păstrezi curat pentru a primi şi a nu alunga Duhul lui Dumnezeu. De la Hristos şi de la Pogorârea Duhului Sfânt nu mai avem o morală a legii, cum spune Sfântul Pavel, ci o morală a harului. Este o schimbare radicală. Morala legii îl închidea pe om în sine, îi cultiva egoismul, orgoliul, mândria, părerea de sine sau ipocrizia. Morala harului îl motivează pe om sănătos, îl deschide spre Dumnezeu şi spre semeni şi-i cultivă smerenia. Spuneam în alt dialog al nostru ca noi botezăm copii de prunci, pentru că nu opun nicio rezistenţă harului dumnezeiesc. Mai adaug acum: şi pentru că sunt curaţi, nu au în ei umbră de răutate şi întinăciune, fiind astfel sălaş potrivit Duhului.

Prăznuind Pogorârea Duhului Sfânt, dăm mărturie astăzi şi despre Biserică, realitatea care se naşte odată cu pogorârea Sfântului Duh. Biserica este chipul nou al lumii, chipul înduhovnicit sau îndumnezeit al lumii. Ce este Biserica, de fapt? Luăm act de ea tot în cartea Faptele Apostolilor a Sfântului Evanghelist Luca. Biserica sunt cei care au primit Duh Sfânt. Un popor nou. O lume nouă. Biserica este adunarea oamenilor care au primit Duhul lui Dumnezeu. Este relevantă relatarea Sfântului Luca privitoare la formarea primei comunităţi creştine, care s-a adăugat nucleului iniţial al celor plini de Duh Sfânt, format din Apostoli. După evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostoli, Sfântul Apostol Petru vorbeşte mulţimii atrase de cele întâmplate, spunându-le pe scurt istoria lui Hristos şi mărturisind în final învierea Lui după ce fusese răstignit de către iudei. Iată continuarea relatării:

    „Ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inima şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi, în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduinţă şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru… Deci cei ce au primit cuvântul Lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adaugă zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte 2,37-47).

Noi, cei care alcătuim Biserica lui Hristos astăzi, ne adăugăm acelora şi celor care s-au adăugat peste veacuri, mărturisind credinţa în Hristos şi primind harul Duhului Sfânt prin botez.

Biserica are la bază pe omul plin de Duhul Sfânt. Lucrul acesta ţine de antropologia creştină fundamentală, şi creştinismul îl propune lumii ca pe un adevăr esenţial. Omul nu este o existenţă suficientă sieşi, nu este chemat numai la o existenţă în limitele lumii create, ci este chemat la o existenţă care depăşeşte aceste limite înspre lumea lui Dumnezeu. La o existenţă unde nu sunt limite nici de timp, nici de spaţiu, nici de stricăciune, şi prin urmare, nici de moarte. Aceasta este chintesenţa predicii Bisericii noastre. Dacă noi vorbim despre Evanghelie, care înseamnă vestea bună prin excelenţă, aceasta este veste bună: prin Hristos Mântuitorul şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, omenirea, şi omul în special, este chemată şi aşezată în posibilitatea de a depăşi moartea, ca limita implacabilă a existenţei, pentru că aceasta ţine de firea lumii create.

R Rădulescu: Părinte profesor, vorbiţi despre realitatea pe care o întemeiază Pogorârea Duhului Sfânt, o realitate care ne cuprinde pe noi, cei care ne încredem în Hristos. Am putea spune că Mântuitorul Hristos vorbeşte despre o identitate a celor cuprinşi în această realitate: „Din ei vor curge râuri de apă vie!” Aşadar, Biserica nu este un fel de asociaţie a unor membri care aderă, să spunem, la un statut. Nu este un club al unora care-şi propun un scop comun. Este altceva. Este ceva în care lucrează cineva mai discret, mai evident. Cum să înţelegem această realitate din care, conştient sau inconştient, facem parte şi noi toţi?

Pr. Coman: Ridicaţi o problemă importantă la care, în parte, am răspuns deja. Biserica nu este o asociere de persoane, indiferent care ar fi scopul acestei asocieri. Biserica este o realitate care ţine de o nouă categorie antropologică, pe care am putea-o numi „om duhovnicesc” (în sensul biblic „om plin de duh”) sau „fiinţă eclesială”. Este vorba, dacă-mi îngăduiţi, despre o specie nouă sau mai bine zis despre o nouă treaptă de existenţa la care sunt chemaţi oamenii. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „făptura cea nouă” (2 Cor. 5,17;1 Gal. 6,152) sau despre „omul cel nou” (Efes. 2,15; 4,24), punctând diferenţa dintre acesta şi omul cel vechi. Este vorba despre o înnoire a creaţiei, a lumii. Biserica este suma celor ce au primit Duh Sfânt şi este o realitate deschisă. Lumea toată este destinată îmbisericirii sau înduhovnicirii, umplerii de Duh. Îmi puteţi replica faptul că nu prea se vede în creştini făptura cea nouă. Este adevărat! Există o mare varietate de intensitate şi mai mare varietate de conştientizare a stării de făptură nouă, plină de duh. Înduhovnicirea este o stare dinamică pentru că depinde de comunicarea continuă între om, ca subiect viu şi liber, de o parte, şi Duhul lui Dumnezeu, de asemenea subiect viu, personal şi liber, de cealaltă. Există diferite grade de cădere de la starea de făptură nouă, plină de Duh Sfânt, după cum există un proces continuu de recuperare.

Problema nu este existenţa sau inexistenţă realităţii respective, ci percepţia sau receptarea ei conştientă. Marea problemă este absenţa simţului cu care am putea percepe această realitate. Chiar şi cei care sunt în această postură, creştini care prin botezul în numele Sfintei Treimi, au primit Duhul lui Dumnezeu, au devenit Biserica ei înşişi, chiar şi aceia – noi adică – nu au suficient de dezvoltat, uneori chiar deloc treaz, simţul prin care ar putea percepe prezenta în ei a Duhului lui Dumnezeu sau a Harului dumnezeiesc. Există un simţ prin care am putea sesiza, fie şi la nivelul unei intuiţii, lumea lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu şi cele dumnezeieşti. Şansa noastră este că, dintotdeauna, din vremea Apostolilor şi până în zilele noastre, sunt printre noi creştini care reuşesc să-şi dezvolte acest simţ şi să aibă un simţ duhovnicesc, cum spun Părinţii, o vedere duhovnicească, un ochi lăuntric şi o simţire duhovnicească. Ei vorbesc despre o întreagă anatomie şi fiziologie duhovnicească, corespunzând simţurilor fizice, prin care pătrund în lumea dumnezeiască, pe care nu o caută în afară, ci înlăuntru, unde o avem toţi prin botez. Ei ne spun că-L găsesc acolo pe Dumnezeu. Ne spun ce înseamnă să aibă cineva aceasta trezvie, ce schimbare radicală se produce când descoperă cineva Duhul lui Dumnezeu, pe Dumnezeu înlăuntrul său, la nivelul simţirii.

Din mărturia experienţei lor luăm temei credinţei noastre. Primii sunt Apostolii. Sfântul Apostol Petru are conştiinţa umplerii sale de Duhul lui Dumnezeu atunci când explica mulţimii ce s-a întâmplat cu Apostolii, la fel Sfântul Arhidiacon Ştefan, Iacob fratele Domnului, la fel Sfântul Apostol Pavel. Aceasta mărturiseşte conştiinţa prezenţei şi lucrării Duhului lui Dumnezeu în sine:

    „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti“ (ICor. 2,12-13).

Desigur, prin iconomie dumnezeiască, lucrurile erau atunci mai vizibile, mai pregnante, ca să dea imboldul de început unei realităţi cu totul noi, cum era Biserica.

Şi în timpul nostru avem sihaştri, călugări, dar şi mireni, care vorbesc despre percepţia Duhului lui Dumnezeu. De ce noi nu sesizam aceasta prezenţă dumnezeiască? Pentru că încercăm să-L găsim pe Dumnezeu sau Duhul lui Dumnezeu în limitele realităţii lumii noastre. Încercam să-L descoperim sau să-L citim cu simţurile noastre fizice sau cu mintea noastră limitată. Nu ne deschidem spre altceva, spre dincolo de noi, de lumea perceptibilă nouă prin fire. Ca să ne deschidem spre altceva trebuie să pornim de la conştiinţa limitelor simţurilor noastre fizice. Pentru că lumea pe care ne-o descoperă aceste simţuri şi mintea care prelucrează informaţiile acestor simţuri nu epuizează realitatea nici pe departe. Şi ştiinţa demonstrează aceste lucruri. Nu sunt foarte pus la punct eu, dar cine doreşte poate să citească.

Ştiinţa cea mai avansată demonstrează că lumea este departe de a se epuiza în ceea ce putem noi accesa cu simţurile noastre şi chiar cu prelungirea ştiinţifică a simţurilor noastre, adică cu instrumentele care ne permit vederea materiei până în cele mai mici particule. Trebuie să descoperim simţul său instrumentul care ne face capabili să percepem prezenta şi lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, cel puţin roadele sau consecinţele prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol Pavel că sunt câteva roade foarte evidente ale prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu şi anume: pacea, liniştea, iubirea, înfrânarea, răbdarea, blândeţea, etc. Acolo unde lipsesc aceste roade, nu există Duhul lui Dumnezeu. Ne mai spune acelaşi Apostol Pavel, că lucrul esenţial este credinţa în Hristos. Pentru oameni, de obicei, credinţa înseamnă adeziunea la un crez. Nu este vorba despre adeziunea la un crez sau la ideologia cuiva, ci este vorba despre încrederea într-o persoană. Eu mă încred în dumneavoastră. Altfel nu aş fi acceptat să purtăm acest dialog. La fel şi dumneavoastră. Fiecare dintre noi a făcut experienţa acestei mişcări de încredere, cel puţin în relaţia cu părinţii când era mic. Când creşte mare copilul înţelege că părinţii mai au şi slăbiciuni, dar când este mic se încrede fără nici o ezitare în ei.

Credinţa înseamnă să te încrezi în Hristos, să-L crezi pe Hristos Iisus. Eu mi-am găsit liniştea în problema credinţei, în problema teologică şi în problemă religioasă când am descoperit această extraordinară mişcare. A crede în Dumnezeu începe de la a-L crede pe Hristos, a te încrede în personajul extraordinar Hristos, al Cărui discurs îl avem în Sfintele Evanghelii şi în continuare în istorie, în experienţa multora dintre creştini. Această mişcare de încredere este totul.

A te încrede în cineva este mai important decât a face multe lucruri pe pământul acesta. De aceea credinţa este esenţială. Şi iată, prin încredere, omul poate dobândi darul Duhului Sfânt şi poate el însuşi deveni un pol iradiant al celor dumnezeieşti: „Vor curge râuri de apă vie!”. Vor iradia din el blândeţea, iertarea, răbdarea, pacea, bucuria, dragostea. Se simte lucrul acesta. De ce ne simţim în linişte şi în pace, atunci când intrăm într-o mănăstire? Pentru că acolo este Duhul lui Dumnezeu dătător de pace. De ce ne simţim în pace când suntem în faţa unui duhovnic, a unui sihastru? Pentru că iradiază din el pacea lui Dumnezeu”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)