Predarea Basarabiei la ruşi / Blondina Gobjilă

Blondina Gobjilă

27 iunie 1940

O zi frumoasă, senină, liniştită, plină de veselie se apropia de sfârşit.

Ora 5 seara. Eu, cu băiatul meu de 13 ani, mă aflam la rudele mele, fratele soţului meu, preot într-un sat la 25 km depărtare de oraşul în care trăiam noi, unde ne petreceam vacanţa. Am deschis radioul ca să ascultăm ştirile, ca de obicei, dar ne-am îngrozit. S-a auzit vocea tremurătoare a regelui Carol: „Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit ţara noastră. Ruşii cer predarea Basarabiei. Noi nu avem putere să luptăm cu ei. Am trimis o delegaţie în Germania. Să vedem ce vom putea face. Mâine la ora 5 dimineaţa vă dau rezultatul definitiv”.

Am rămas încremeniţi, disperaţi, mai ales eu care eram aici cu copilul, având soţul acasă. Am vrut să plec imediat acasă, dar în tot satul nimeni nu voia să pornească la drum seara şi în aşa împrejurări. N-am dormit toată noaptea, aşteptând ora 5 dimineaţa, care a sosit cu veşti foarte triste. Aceeaşi voce a regelui Carol a spus: „Dragi basarabeni, nu este altă salvare decât să părăsiţi Basarabia, luând cele necesare. Veniţi toţi în România, numai cei săraci rămân pe loc. Am dat ordin armatei să se retragă ultima pe jos şi toate vehiculele să le pună la dispoziţia populaţiei. Am făcut convenţie cu ruşii ca trei zile să nu intre în Basarabia, ca să vă puteţi refugia toţi. Să nu vă fie frică, dacă nu încăpeţi în România, vă primeşte cu drag Germania”.

La ora 6 dimineaţa am pornit acasă pe jos cu băiatul, mai mult fugind decât mergând. La ora 12 am ajuns la marginea oraşului nostru, dar ne-am îngrozit de cele ce am văzut. Zeci de tancuri ruseşti, cu soldaţi veseli, care ţipau, cântau, având atitudinea unor mari biruitori. Evreii, care considerau o mare fericire venirea ruşilor şi care toţi au rămas în Basarabia, îi primeau cu pâine şi sare, cu flori şi cu panglici roşii la piept.

Când am ajuns acasă, soţul meu disperat ne-a spus: „Dacă eraţi acasă, acum eram în România. La ora 7 seara, în ziua de 27 iunie a venit căpitanul Mihăilescu cu o căruţă mare şi 2 soldaţi şi mi-a zis: «Ia repede ce poţi şi pleacă!». Cum era să plec fără voi?”.

În 28 iunie 1940 s-a închis graniţa, la o jumătate de zi, nu la trei zile, cum au promis ruşii.

Două săptămâni Basarabia a rămas fără administraţie, numai cu soldaţii care ţineau ordinea. Pe la 15 iulie au început să vină organe administrative. A doua zi a început arestarea celor care făcuseră politică română: liberali, avereşcani, gardişti şi chiar ţărănişti. Prin sate au mai rămas câţiva chiaburi care, nevrând să se despartă de bogăţia lor, au fost arestaţi şi averea confiscată. O bună parte din averea lor cădea în mâinile celor care-i arestau.

De noi, la început, nu s-au atins. Stăteam în încordată aşteptare. La începutul lunii august a început să vină corpul didactic.

Într-o zi, soţul meu a fost chemat la sfatul popular, unde i s-a propus să ocupe postul pe care l-a avut înainte - inginer agronom, şef de plasă. Soţul meu a refuzat această propunere pe motivul că este fiu de preot - ceea ce la ei se socotea origine nesănătoasă - şi n-au să aibă încredere în el. A cerut să-i dea un serviciu mai mic, în specialitatea lui. Atunci unul din ştabi i-a spus: „Vezi câte maşini se îndreaptă în fiecare zi spre închisoarea Tighinei. Dacă mâine nu te prezinţi la serviciu, vei fi acolo!”.

De frică s-a prezentat la serviciul propus. Tot cu această metodă m-au obligat şi pe mine să-mi reiau postul în învăţământ la şcoala cu 7 clase de liceu.

Mi s-a dat fosta mea clasă a 4-a, a căror elevi au reuşit la liceu, dar i-au întors înapoi pentru a repeta clasa, ca să facă obiectele în limba rusă. Copiii nu ştiau deloc ruseşte şi era o muncă foarte grea. De trei ori pe săptămână, seara, trebuia să facem cu tot tineretul limba rusă.

Băiatul meu, care trecuse în clasa a 3-a la liceul „Alecu Russo” din Chişinău, a rămas să înveţe în clasa a 7-a. Fericirea lui a fost că noi acasă vorbeam ruseşte şi de la 5 ani eu l-am învăţat să scrie şi să citească ruseşte. Era primul în clasă.

Greu treceau zilele. A venit la noi un inspector şcolar ucrainean, rugându-ne să-l primim în gazdă provizoriu, până ce-şi va găsi o locuinţă. Ştiam că sunt răzbunători, l-am primit cu o condiţie: numai pentru o lună. El a stat 3 luni, motivând că nu găseşte o gazdă potrivită pentru situaţia lui.

Am văzut că el nu se ocupa de şcoala noastră deloc, fiind mereu în deplasare. L-am întrebat odată de ce nu vine să mă controleze, eu eram singura româncă între ruşi, am învăţat altă pedagogie şi nu ştiam cum să predau după metodele ruseşti. Mi-a spus foarte sincer că el e ocupat cu arestarea chiaburilor şi că a trimis acasă la Viniţa 30 de covoare basarabene. Altădată, la reproşul meu că nu se ocupă de şcoală, a fost şi mai sincer şi a zis: „Eu sunt fierar de meserie, ce cunoştinţe şcolare pot să am?”. M-am mirat şi i-am spus: „Dar cum puteţi fi inspector şcolar?”. Atunci a scos carnetul de partid şi, râzând, mi-a zis: ”Această cărticică roşie face minuni”. În curând, aflând superiorii de afacerile lui, l-au arestat şi aşa am scăpat şi noi de el.

În luna noiembrie, venind odată la şcoală, m-am dus în cancelarie să semnez condica de prezenţă şi am găsit pe masă ziarul local în care, citind, văd numele meu. Era pus în mod intenţionat de colegii mei pe masă. Citesc: „Din imprudenţa organelor administrative şi ale securităţii, la postul de conducător al raionului - în secţia agricolă - s-a strecurat un om periculos, fiu de popă, care imediat trebuie scos din serviciu”. Era vorba de soţul meu pe care peste două zile l-au scos din serviciu, fără nici o motivare.

Era o lovitură mare, mai mult morală decât materială. La români era foarte apreciat în fiecare an, primind mulţumiri, decoraţii, menţiuni... şi acum dat afară ca o cârpă! Material, eram bine situaţi. El avea la români 9000 lei salariu şi 3000 lei diurnă lunar, eu ca învăţătoare 6000 lei; casă nouă, modernă, terminată în anul 1939, care ne-a costat 250.000 lei, 10 ha de pământ, 2 ha de vie, curtea plină de păsări, o vacă; am avut întotdeauna doi servitori; aşa ne-au găsit ruşii. Prin urmare n-am fi murit de foame fără serviciul lui.

Soţul meu, fiind liber, se ducea mai des la Tighina, la o verişoară de-a mea care era căsătorită tot cu un inginer agronom şi a avut ghinionul de a fi rămas în Basarabia. La ei stătea în gazdă şeful securităţii judeţene, căruia ei i-au promis că, dacă el îi ajută să plece în România, ei îi fac acte că i-au vândut casa lor, care era abia terminată şi făcută după ultima modă.

Într-o zi vine soţul meu de la Tighina foarte fericit şi-mi spune: „Şeful securităţii i-a zis verişoarei, sub forma unui mare secret, că ruşii au cerut de la români pe comuniştii care erau la închisoare, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker şi pe toţi cei care sunt împreună cu ei. Regele Carol al II-lea a acceptat această cerere, dar sub forma de schimb de populaţie, adică ruşii să dea României pe toţi funcţionarii rămaşi în Basarabia. S-au trimis listele pe fiecare minister cu numele funcţionarilor, printre care eram şi noi şi ei. Apoi şeful a mai spus: «Să ştiţi că o să vă cheme la securitate, o să ţipe la voi, o să vă oblige să semnaţi că refuzaţi să plecaţi în România, dar voi să nu cedaţi, că aceasta este legal şi altă ocazie de a pleca n-o să mai aveţi»”.

Această veste a fost pentru noi ca un luceafăr care ne-a luminat viaţa noastră întunecoasă.

În ziua de 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a venit un miliţian la şcoală şi m-a chemat la securitate. Bucuria mea! Foarte curajoasă şi liniştită, m-am dus. M-a introdus în biroul şefului securităţii, m-a invitat să stau pe scaun şi, deodată, cu un ton sever mi-a spus: „Avem informaţii că familia dumitale vrea să fugă în România!”.

Eu nu m-am intimidat deloc şi foarte liniştită i-am spus: „Nu suntem aşa de proşti să ne băgăm în gura morţii sau la închisoare, având şi un copil. Dar dacă e legal, atunci vrem să plecăm în România, căci acolo este patria noastră.

România ne-a crescut, ne-a învăţat, ei trebuie să-i slujim”.

El, atunci foarte înfuriat, îmi spune: „De unde ştiţi că e legal? Cine v-a spus asta?”.

I-am răspuns: „Ştiu că e legal pentru schimbul populaţiei, dar cine mi-a spus nu voi spune”.

Atunci el a schimbat tonul şi cu blândeţe mi-a vorbit că trebuie să rămânem aici, căci ne-am născut în Basarabia şi că o să ne fie foarte bine. Eu i-am răspuns: „Vă rog terminaţi cu mine, căci m-aţi scos din clasă şi copiii au rămas singuri”.

El îmi împinge o listă pe care erau tipărite multe nume şi eu semnez şi scriu: „Vreau să plec în România”.

El, foarte nervos, mi-a spus: „Pleacă de aici!”.

Când am ieşit de acolo, în urma mea a venit acelaşi miliţian şi mi-a spus că este trimis după soţul meu. I-am zis să-i spună soţului meu că eu am semnat pentru plecare. Seara, când am venit de la şcoală, căci făceam ore şi după masă, soţul mi-a povestit că l-a ţinut două ore, bătea cu pumnii în masă, ţipa la el, îl ameninţa că nu mai iese de acolo. Soţul i-a pus înainte argumentul cu scoaterea lui din serviciu. Atunci şeful a spus: „Şi la noi sunt proşti, dar eu vă garantez că mâine o să fiţi numit în serviciul dumneavoastră”.

Atunci soţul l-a întrebat: „Dar soţia mea cum a semnat?”.

El s-a fâstâcit şi a spus: „Chiar dacă a semnat că pleacă, mata eşti capul familiei şi poţi să întorci totul altfel”. Şi îi dă aceeaşi listă şi soţul semnează: „Vreau să plec în România”.

Înfuriat, şeful a spus: „Pleacă de aici, dar ai să mă pomeneşti!”.

Terminând de povestit soţul meu, eu am spus: „Nu ştiu ce va fi: România ori Siberia”.

Peste câteva zile, soţul a plecat la Chişinău ca să vadă ce mai este pe acolo, căci de acolo se formau trenuri cu repatriaţi. Eu, fiind acasă, am început să împachetez lucruri în baloturi. Soţul a venit peste o săptămână din Chişinău, bucuros că au plecat două trenuri în România cu repatriaţi.

În 15 ianuarie am fost chemaţi la miliţie ca să luăm buletinele sovietice. Ne-am dus amândoi. Eu fiind mai curajoasă, le-am spus: „Ce rost are să ne încurcăm cu cetăţenia sovietică, când noi în mod legal plecăm în România, având cetăţenia română?”. Atunci miliţianul i-a dat soţului numai livretul militar, care era valabil până la 5 mai.

Din când în când soţul pleca la Chişinău ca să vadă ce mai este cu plecarea, şi de acolo primea acelaşi răspuns: „Mai aşteptaţi puţin!”.

Într-o zi vine la mine la şcoală secretarul sfatului popular, un evreu tinerel, fost elev de-al meu, şi-mi spune: „Doamnă învăţătoare, cu mare părere de rău vă previn în modul cel mai secret că pe soţul dumneavoastră vor să-l aresteze. Trimiteţi-l undeva de acasă!”.

Am venit acasă, dar în mod diplomatic, să nu simtă soţul meu realitatea, am spus că am auzit că pleacă în România cei ce stau permanent la Chişinău şi l-am convins că pentru a pleca mai repede e mai bine să stea acolo tot timpul, iar când va veni momentul plecării să nu vină aici, ci să-mi dea telegramă să merg şi eu cu bagajele şi cu băiatul. Avea şi unde să stea, că am avut rude acolo.

El a plecat, dar eu am rămas acasă într-o stare deprimată, de nu ştiam ce e cu mine. La şcoală făceam pe artista, arătându-mă liniştită şi chiar veselă, ca să nu observe nimic colegii mei care erau ruşi, iar directoarea adjunctă - chiar soţia şefului securităţii. În timpul acesta, la postul de agronom raional al soţului meu, a fost numit soţul nepoatei mele şi eu l-am luat în gazdă.

Timpul trecea foarte greu, în emoţii şi nervi acasă, în încordare permanentă şi făţărnicie la şcoală, dar de chemare pentru repatriere nu se mai auzea nimic. Mulţi dintre cunoscuţii care veneau cu trenul îmi spuneau că la gară erau miliţieni care întrebau dacă nu l-au văzut pe soţul meu.

În oraşul nostru era un inspector securist rus, spaima oamenilor, care aresta pe cei nevinovaţi, foştii chiaburi, oameni politici, care toată viaţa au trăit din munca lor cinstită. Era brutal, sadic, încât de el se temea toată lumea numai văzându-l trecând pe stradă. Îl chema „Jmur”.

Într-o zi, directorul şcolii, un ucrainean foarte cumsecade, m-a rugat ca eu să rămân după lecţii şi să lipesc o hartă. Când m-am dus în cancelarie, am găsit harta României peste care trebuia să lipesc harta Uniunii Sovietice. Eram singură în cancelarie, am început să sărut harta României şi să plâng şi aşa a trecut o jumătate de oră. Nu mă înduram să pun harta Rusiei peste harta României. A intrat directorul şi văzându-mă plânsă, m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?”. Şi atunci eu i-am răspuns, arătându-i harta României: „Asta este scumpa noastră patrie, de ce nu ne lăsaţi să ne ducem acolo, doar avem dreptul?”. El nu mi-a spus nimic şi a plecat.

Peste câteva zile după această întâmplare, seara a venit omul de serviciu şi mi-a spus că mă cheamă directorul la şcoală. M-am mirat, căci ştiam că nu am treabă la şcoală în acest timp, dar m-am dus. Directorul m-a aşteptat la poarta şcolii şi mi-a spus zâmbind: „Bine ai venit”, şi m-a invitat la locuinţa lui. Eu şi mai mirată, l-am întrebat: „Ce să fac la dumitale acasă?”. El mi-a răspuns: „Nu te speria. Totul este spre binele matale”.

Am intrat în casă şi am încremenit. În cameră era „Jmur”. Primul gând mi-a fost că sunt arestată, dar directorul, văzând emoţia mea, mi-a spus: „Uite, stai de vorbă cu cel mai bun prieten al meu” şi a ieşit afară. Jmur mă invită să stau jos şi-mi spune: „Ştiu că sunt sperietoarea raionului, dar cu dumneata vreau să vorbesc în modul cel mai prietenesc. Directorul cu tot colectivul sunt mulţumiţi de dumneata ca învăţătoare şi colegă. M-au rugat să vă conving să renunţaţi la plecarea în România şi să rămâneţi cu noi”.

Auzind asta, eu m-am liniştit şi chiar am prins curaj, dar hotărât am spus: „Aceasta nu pot să fac. Pe soţul meu l-aţi desconsiderat. Având facultatea, a fost dat afară fără nici o vină. Sunt sigură că aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe copilul meu aici. Eu care am terminat şcoala românească îmi vine foarte greu să predau după metode complet necunoscute; apoi crescuţi, educaţi, învăţaţi de România, suntem datori să slujim României. De ce nu ne daţi voie să plecăm, aşa cum au plecat mulţi, doar în mod legal ne cerem dreptul?”.

El era agitat, nervos, revoltat, dar se stăpânea şi cu o voce chiar blândă, a zis: „Au plecat oameni de care noi nu avem nevoie, pensionari, bolnavi, mame cu copii mici, dar oamenii de care avem nevoie îi reţinem”. Şi, apropiindu-se de mine, a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: „Uite, cererea e gata, numai să semnezi. Poţi semna şi pentru soţul dumitale şi mâine va fi numit unde vrea el şi vom rămâne prieteni pentru totdeauna”.

Au trecut 5 minute de tăcere, nu pentru că eu şovăiam, ori nu aş fi fost hotărâtă, ci pentru că mă întăream, ca să dau ultimul răspuns hotărât. O putere lăuntrică m-a ridicat de pe scaun şi cu îndrăzneală i-am spus: „Nu semnez nimic!”.

Ochii lui au sticlit ca la vultur şi mi-a zis: „Ai să mă ţii minte!”. Şi cu tonul lui de om sadic a strigat: „Pleacă de aici!”. În timpul acesta a intrat directorul în cameră şi, plin de siguranţă că planul lui a reuşit, a spus zâmbind: „Aşa-i că v-aţi înţeles?”, însă Jmur, ieşind pe uşă, i-a răspuns directorului din mers: „Cu încăpăţânaţii de ţigani nu poţi să te înţelegi, dar vor regreta mult”.

Nu ştiu cum am ieşit de acolo, nici nu ţin minte cum am ajuns acasă.

Eram bucuroasă că am găsit copilul şi nepotul dormind şi că nu m-au văzut în ce hal am venit. Nu le-am spus nici un cuvânt, nici mai târziu, despre întâmplarea aceasta. Din seara aceea nu am mai dormit nici o noapte liniştită, aşteptând să mă aresteze. Credeam că şi directorul îşi va schimba atitudinea faţă de mine, dar el a rămas cum a fost şi niciodată nu a discutat cu mine cele întâmplate. Aceasta a fost în luna martie 1941.

În ziua de 24 aprilie m-am dus la Chişinău să văd ce face soţul meu, care nu fusese de trei luni acasă, dar acolo n-am aflat nimic precis de repatriere, decât numai promisiuni false. Pe 25 seara m-am întors acasă şi am găsit băiatul speriat şi casa răscolită. Băiatul m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că Vitali, nepotul, este arestat. L-au luat de la serviciu, desigur „Jmur”, l-au adus acasă şi în prezenţa lui au făcut percheziţie, dar n-au găsit nimic. În dormitorul meu n-au căutat. Am înţeles că Jmur a început să pună în aplicare răzbunarea lui. A doua zi, după lecţii, m-am dus la miliţie, dar am aflat că în dimineaţa aceea l-au expediat la închisoarea oraşului Tighina.

Se apropia 5 mai, termenul când soţul meu trebuia să schimbe livretul militar. Eram într-o stare sufletească groaznică. Cât am vrut să ascund starea, n-am putut. Adjuncta directorului, o rusoaică afurisită, soţia şefului securităţii, a observat că eu în ultimul timp sunt foarte necăjită şi, precum s-a prefăcut diavolul în şarpe ca s-o ducă pe Eva în păcat, aşa şi ea s-a prefăcut în înger. A venit la mine acasă într-o după amiază şi, foarte binevoitoare, cu un ton mângâietor de mamă, m-a întrebat ce am de sunt aşa de schimbată. Eu, care eram tânără, de 35 de ani, obişnuită cu sinceritatea şi cinstea românească, mi-am deschis inima, căci ea îmi promitea să mă ajute.

După ce m-a ascultat mi-a spus cu compătimire: „Cheamă pe soţul matale în seara de 4 mai, dar să nu vină la gara mare, ci la haltă, a doua zi să se ducă la miliţie, să schimbe livretul militar şi să plece imediat din localitate. Dacă nu va veni, îţi spun un mare secret: Basarabia este în stare de asediu şi va fi căutat de securitate şi unde-l vor găsi, îl vor împuşca pe loc, ca dezertor. Eu aranjez cu soţul meu tot, să te ajute”. Ea era soţia şefului securităţii.

Totodată, văzând în casa mea multe perne, covoare, a spus că ei nu au pe ce dormi. I-am dat 2 perne, un covor, o faţă de masă, prăjituri, cozonac şi aşa încărcată a plecat acasă, iar eu am rămas mai liniştită, crezând minciunilor şi vicleniilor ei.

(Blondina Gobjilă - Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)