S-a născut în
satul Cioara din judeţul Alba, în prima jumătate a sec al XVIII-lea. Numele lui
de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că familia sa avea
ascendenţă preoţească. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de
peste munţi”, poate la Cozia. Din anul 1756, el construieşte un schit într-o
pădure de lângă satul său natal, unde dădea învăţătură la câţiva copii. Învăţătura
lui însă nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit „dascălul” şi în plus
satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea
învăţătură.
În primăvara anului 1757, autorităţile din Vinţ i-au distrus biserica şi
chiliile mănăstirii, el abia putând scăpa cu fuga, şi refugiindu-se în părţile
Hunedoarei. De acum el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva
stăpânirii, căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă. În
toamna anului 1759, călugărul Sofronie va lua parte la adunarea din Apold, sub
conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea de veste că împărăteasa
dădea voie fiecăruia să aleagă între uniaţie şi Ortodoxie, drept pentru care
Cuviosul Sofronie va străbate până la Crăciunul aceluiaşi an mare parte din
judeţul Hunedoara, ducând această veste şi îndemnând la alegerea sau păstrarea
Ortodoxiei.
Într-o zi însă, căpetenia
judeţului îl va aresta şi-l va arunca în temniţa de la Bobâlna.
Vestea arestării lui s-a răspândit cu repeziciune, iar pe 13 februarie, un
număr de 500-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, îl vor elibera, şi se vor
retrage în munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat.
La data de 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie va intra în oraşul Zlatna, unde a vorbit poporului în graiul lui simplu, arătând că
Ortodoxia trebuie păstrată cu orice preţ. Efectul acestei cuvântări a fost
uimitor, toţi românii din Zlatna declarându-se ortodocşi. Această
biruinţă asupra uniaţiei s-a transformat în sărbătoare, aşa încât în data de
10-11 august 1760, miile de oameni adunaţi acolo, împreună cu un sobor de
preoţi au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă, iar altele către
guvernul ardelean, memorii în care se
cerea respectarea credinţei ortodoxe.
,,Dacă vreţi să scoateţi de la
noi ceva, sub cuvânt de contribuţie ori altă trebuinţă a Principatului, noi
suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate
neamurile îşi au legea lor şi trăiesc în pace în legea lor… Iar noi suntem prigoniţi
neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce
să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit cu cheltuiala şi
cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii!… Prea deajuns ne-am rugat
cu toată cuviinţa şi n-am primit niciun răspuns… Măriile Voastre, nici noi nu
suntem ca vitele, cum credeţi, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de
aceea sunt clădite ca să rămână goale şi nici noi nu ne vom mai închina în
grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi să nu rămână
goale!”
(Memoriul din 1760)
În 20 octombrie 1760, împărăteasa va recunoaşte pentru prima oară că românii au
suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia
pază obştească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a
împăca bisericile şi pe oameni. În data de 14-18 februarie 1761, Sofronie va convoca un sinod la Alba-Iulia, unde se
va aproba de către autorităţile austro-ungare libertatea religioasă, dreptul
numirii unui episcop ortodox şi eliberarea celor închişi pentru credinţă.
Aceasta va rămâne una
dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a
Transilvaniei. Prin siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald
şi nemeşteşugit cu care se adresa, acest călugăr a reuşit să stăpânească
mulţimile, astfel că atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici
în Abrud, nici la Alba-Iulia.
Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului Bukow, trimis în Transilvania
pentru a face ordine, vor întrece măsura, Cuviosul se va retrage la mânăstirea
Robaia, apoi simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor
ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va
încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica
în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele
mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se
interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă
silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste
munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş.
A fost canonizat de către sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române în data de
21 octombrie 1955, având ca zi de prăznuire ziua de 21 octombrie.
în vol. „Sfinţi români şi apărători…” , p.458
Preluare de pe hristosesteortodox.wordpress.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu