Zece citate celebre ale IPS Arhiepiscop Iustinian Chira (28 mai 1921-30 octombrie 2016)

1. Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului. Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă.

2. Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?”. Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui.

3. Trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.

4. Când un om reușește să iubească, în adevăratul înțeles al cuvântului, se îndumnezeiește, devine asemenea cu Dumnezeu.

5. Prin răbdare ajungi să‑l iubești pe fratele tău, să‑l ierți pe fratele tău, să‑l respecți pe fratele tău, să vezi că‑i mai bun decât tine, să vezi că‑i mai frumos decât tine, să vezi că‑i mai harnic decât tine. Prin răbdare le vezi pe toate acestea. Abia atunci te ridici.

6. Cea mai puternică rugăciune este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Cu răbdare și practică, rugăciunea lui Iisus ajunge să facă parte din viața noastră, la fel ca aerul pe care-l respirăm.

7. Când Iisus este cunoscut şi ascultat cu adevărat, atunci se face pace şi în suflet, şi în familie, şi în ţară, şi în lume.

8. Omul, abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a căzut din starea lui cea dintâi şi, din stăpân a devenit rob, rob al instinctelor; toate s-au întunecat înlăuntrul lui, iar odată cu căderea lui s-a tulburat toată creaţia.

9. Stresul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă…

10. Voi sta la poarta Raiului şi voi aştepta să sosiţi cu toţii acolo!

Sursa: Basilica

Adevărata bucurie

Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!; şi iarăşi vă spun: Bucuraţi-vă! (Filipeni 4 ,4 )

Cuvântul lui Dumnezeu insistă pe ideea că bucuria trebuie să predomine în viaţa creştinului. Hristos ne-a urat: „Bucuria voastră să fie deplină!” (loan 15, 11)

Apostolul Pavel îi convinge pe credincioşi că trebuie să se bucure pururea şi aşază bucuria printre roadele Duhului Sfânt. Bucuria duhovnicească a creştinului nu este o veselie exuberantă; poţi fi bucuros chiar şi atunci când suferi. Este o bucurie lăuntrică, înaltă, care provine dintr-un izvor duhovnicesc inaccesibil lumii exterioare.

Nu toţi au acest izvor. De cele mai multe ori dispoziţia oamenilor este schimbătoare, în funcţie de situaţie, poate oscila în sus sau în jos, întocmai ca mercurul termometrului. Tre­buie să tindem către dobândirea unei bucurii lăuntrice, care să nu depindă de condiţiile exterioare. Unul din mijloacele prin care poate fi obţinută este supunerea necondiţionată faţă de voinţa lui Dumnezeu; o alta, slujirea aproapelui. Numai învăţând deplina uitare de sine şi slujirea aproapelui, sufletul nostru va cunoaşte adevărata bucurie. Fiecare nevoinţă de iubire şi de jertfire de sine sporeşte această bucurie, ne face să înţelegem care este adevăratul scop al vieţii.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv) - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi care petrecea în toate zilele, înconjurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; caci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el care era în chinuri a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis: părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită în aşa fel, ca cei care ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi acasă la tatălui meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe ei. Dar el a zis: nu, părinte Avraam; ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Evanghelia lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se strălucit în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în aceasta văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.

Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui.

O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în această lume, şi fără nimic vor ieşi din ea.

Oamenii îşi împart acest întunecat pământ, deşi socotelile li se încurcă mereu. Cu preţul vieţii îşi apără hotarele ţării deşi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest preţ înfricoşător cu numele: „dreptate" sau „patriotism" sau vreun alt cuvânt care să le vină bine. Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţa, nu ca s-o ia.

Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă şi îmbracă omul. La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor şi fiarelor iarba drept hrană (Facere 1, 29; 9, 3). Iar dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul. Prin fapte însă oamenii arată că, dimpotrivă, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce îşi dau şi viaţa lor, şi pe a altora, pentru iarbă. Dacă chestiunea averilor e o chestiune de iarbă şi nimic altceva, înseamnă că aceasta e cea mai mare piatră de poticnire în viaţa omului pe pământ. Doar cei duhovniceşti nu se împiedică de piatra aceasta, ci trec netulburaţi pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora. Iar celorlalţi piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă, sudoare şi chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vieţii lor, iar la sfârşit le este piatră de mormânt.

Unde-i bogăţia lui Cresus? Unde ospeţele lui Lucullus? Unde imperiul lui Cezar? Unde faima lui Napoleon? Se mai pomeneşte de ele câteodată, a mai rămas o urmă pe ici, pe colo, dar mai este o întrebare, mai presus de aceasta: Unde este bogatul Cresus? Unde mâncăul Lucullus? Unde marele Napoleon? Unde, toţi nesătuii de putere Cezari? Este mai important să ştim unde sunt oamenii, decât unde sunt averile lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai înainte de a afla ai cui sunt oamenii.

Ai cui sunt, aşadar? Cine găseşte răspunsul la întrebarea aceasta va găsi cu uşurinţă şi răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor, întocmai cum cei ce curăţă un drum, după ce dau la o parte bolovanii, ştiu ce să facă şi cu pietrişul şi cu frunzele.

Dacă oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine, fără Hristos, aşa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de a răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice care se ascund în spatele naturii şi iau masca acesteia; sau că omul e stăpânit de natură, al cărei produs este, şi care îl susţine o vreme, ca pe o piesă de mobilier oarecare, pe care apoi o nimiceşte. De la întemeierea lumii şi până astăzi, toţi înţelepţii lumii n-au avut decât aceste două răspunsuri la întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii. De la Hristos n-au luat nici o iotă spre dezlegare.

Iar Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu. Şi nu este al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire, ci ca o fiinţă liberă şi cuvântătoare, ca fiu. Acesta nu-i răspunsul unui filosof — dacă ar fi, nici nu l-am crede — ci este răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din întreita vatră a fiinţei şi a vieţii ce se revarsă în lume, în lumile toate. Şi de aceea credem că e adevărat răspunsul acesta, credem că este singurul răspuns mântuitor. Dar nici nu este un răspuns, ci este o mărturie, mărturia Atotvăzătorului.

Prin mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la averile omului, şi la toate întrebările în legătură cu posesia, economia şi politica lumii. Omul e al lui Dumnezeu, şi prin urmare şi firea toată e a lui Dumnezeu. Înseamnă că tot ce are omul este de fapt al lui Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosinţă. Şi nu dă tuturor deopotrivă. De ce nu? Pentru că oamenii sunt liberi, sunt făpturi cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic, nu împarte unor făpturi doar pe jumătate vii, lipsite de înţelegere. Dă făpturilor Sale în chip felurit, tocmai pentru ca să se vadă că sunt înzestrate cu liberă-voinţă, şi pentru ca oamenii să-şi dea seama că depind unul de celălalt, că, prin cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea lor şi a altora. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un bogat care nu-şi privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, şi care, de aceea, a trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheaţă inima şi ni se face părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”. Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră şi în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, şi burta plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea mută a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii. Răbdare în tăcere — pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând şi dorea numai să se hrănească şi el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tăcea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt?

Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit şi pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni sa-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum îl cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori", pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici şi săpate în piatra monumentelor funerare.

Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putut să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut că dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii. Luaţi aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa. „Mergând, spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32), zice despre Irod. Din vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist: „Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepţilor le spune Domnul: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Iar bucuria aceasta îndeamnă Domnul să fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decât bucuria de a vedea duhurile rele plecându-li-se dinainte.

Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui? Domnul nu-l învinuieşte nici de furtişag, nici de mărturie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă, nici că şi-ar fi agonisit averile cu nedreptate. Dar cum să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă vie înaintea porţii casei sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie, ci scrisă cu răni pe însuşi trupul unui om? Nici vorbă, o fi avut bogatul şi celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogaţia asupra omului uşuratic. Cine se îmbracă pompos în fiecare zi, mănâncă, bea şi-şi petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc întrînsul pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-şi ţină gura de la bârfă, burta de la lăcomie, inima de la mândrie, de la dispreţuirea altora şi de la luarea în deşert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu, înşelăciune, răzbunare, crimă şi lepădare de Dumnezeu. Dar nici una din fărădelegile bogatului nu e pomenită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei şi amărăciunii acestuia.

Să fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit şi poftit înăuntru aşa cum se cuvine unui om. Bogatul însă nu vedea în Lazăr, în rănile şi nefericirea lui, un om. Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat. Îşi întorcea ochii de la el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său şi averile şi le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la Dumnezeu. Talantul şi l-a îngropat în pământ, în tina trupului, şi nimeni n-a câştigat nimic de urma lui. Inima i s-a îngreunat de mâncare şi de băutură (Luca 21, 34), şi a orbit cu totul pentru lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupeşti, auzea numai cu urechile trupeşti, trăia numai pentru cele trupeşti.

Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca şi trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr icoana vie a acelui suflet. Dumnezeu a aşezat faţă în faţă doi oameni, ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un palat şi celălalt la poartă. Strălucirea dinafară a bogatului era oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile deschise ale lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a bogatului. Trebuia să mai înşire Domnul toate păcatele bogatului? Dar ele se arătau de la sine, toate dintr-o dată! Nemilostivirea lui către Lazăr trăgea într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, şi toată hidoşenia i se înfăţişa într-o clipă!

Iată deci doi oameni pe pământ; unul al cărui nume are vază, şi altul despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se înfăţişează ei în cer.

„Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Şi bogaţii şi săracii mor. Nimeni nu se naşte în această lume ca să trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare şi îşi aşteaptă sfârşitul. Bogaţii mor suspinând pentru lumea aceasta, săracii mor suspinând pentru lumea de dincolo. Părăsind lumea, bogatul părăseşte strălucire, desfătare şi belşug. Lazăr părăseşte foame, răni şi câini.

Dar să vedem acum ce a secerat Dumnezeu. A murit săracul, şi îngerii i-au luat sufletul şi l-au dus în rai. A murit şi bogatul, şi îngerii s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale. Dintr-un pom ce părea putred îngerii au cules rod minunat; iar din pomul ce părea verde şi stufos, n-au aflat nimic de cules. „Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3, 9). Acest profetic cuvânt s-a împlinit cu desăvârşire în bogatul nemilostiv. El s-a retezat şi cu trupul şi cu sufletul. Trupul i-a fost aruncat în pământ, să ardă în pământ, sufletul i-a fost aruncat în iad, să ardă în iad. Nu s-au strâns îngerii la patul morţii lui, căci nu era nimic pentru ei acolo, în loc de îngeri, s-au apropiat diavoli şi oameni, ca să-l îngroape: diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.

Oamenii au privit, fireşte, într-un fel moartea lui Lazăr şi în cu totul altul moartea bogatului, aşa cum făcuseră şi cât aceştia fuseseră în viaţă. Moartea bogatului a fost trâmbiţată în toată cetatea, toată lumea s-a strâns la îngroparea lui. Trupul rece ca gheaţa, grav poate pentru prima oară de când venise pe lume, a fost încă o dată îmbrăcat în porfiră şi vison, aşezat într-un coşciug din esenţe şi metale rare, purtat pe un dric încrustat cu aur, tras de cai în zăbranice negre — expresie vie a durerii pentru cel care, prin viaţa sa, a irosit nebuneşte mila cerului. Îl urmează un lung convoi de rude, prieteni şi slujitori, toţi în straie cernite. După cine merg toţi aceştia? După un om care nu arunca unui sărac nici o firimitură de la masa lui! Tot oraşul a venit la înmormântare ca să-şi arate respectul pentru acest eminent cetăţean care făcuse atâtea lucruri mari pentru naţiune şi umanitate, ca să audă panegirice închinate vredniciei şi virtuţilor sale. Ce cuvântări alese, ce vorbe la fel de frumoase şi de zadarnice ca şi purpura care înveleşte acest trup care nu mai are nevoie de nici o firimitură de la masa acestei lumi!

Cuvinte mincinoase ca şi întreaga lui viaţă, cuvinte goale ca şi sufletul acestui om lipsit de toată fapta bună. În sfârşit, trupul îmbrăcat în purpură şi vison se pune în pământ, nu ca să fie lins de câini, ci ca să fie mâncat de viermi. Coroane de flori şi verdeaţă se îngrămădesc pe mormântul celui care a pierdut coroana slavei cereşti. O piatră preţios scrisă se aşează la capul celui al cărui nume s-a şters din Cartea Vieţii. Iar dintre miile care au venit la această paradă a deşertăciunii, nici unuia nu-i trece prin minte că sufletul acestui om e în iad.

Dar de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac? Nu de alt fel decât cea a unui câine pe care-l găseşti mort în drum. Municipalitatea are grijă ca aceşti cerşetori morţi în drum să fie şi ei îngropaţi, nu cumva câinii vagabonzi să-i sfâşie şi să le târască leşul sfârtecat pe străzi, infectând oraşul. Însă graba cu care leşul e scos afară din oraş şi îngropat mai are încă o pricină întemeiată: trupul chircit, plin de răni şi zdrenţe, ofensează privirea trecătorilor. Măsurile luate pentru îngroparea lui Lazăr nu-l priveau câtuşi de puţin pe el, ci buna stare a cetăţenilor respectabili. Săracul acesta care fusese o pacoste pentru oraş cât timp trăise, era o pacoste şi acum, după moarte. Ce lucru neplăcut! Trebuie să găseşti oameni care să împlinească munca dezagreabilă; şi mai ales, trebuie să scoţi bani să-i plăteşti. A murit un cerşetor: cine-o să-l îngroape? Pe cheltuiala cui? Poate nişte copii iscoditori să întrebe: Cine e? Prostească întrebare! Cum să ţii minte numele unui sărăntoc?

Ce mare deosebire în ochii lumii, între aceşti doi oameni! Dar cerul nu pune mare preţ pe judecata lumii, pe laudele sau dispreţul ei, pe medaliile acordate sau pe oprobriul public. Judecata oamenilor se întinde doar până la mormânt; de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului. Bogatul cu straiele sale de purpură s-a dus în iad, iar Lazăr cu rănile sale, în rai.

„Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”. Poate că, de când s-a născut, acest om şi-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe pământ fiind, se uitase numai la el însuşi şi numai la lumea înconjurătoare. De ce să se uite la cer? N-avea altă grijă? Aşa facem şi noi: se roagă omul numai când ajunge la necaz. O, de o mie de ori binecuvântate necazuri, care îl fac pe om să-şi ridice ochii şi inima la cer! Dacă bogatul acesta n-ar fi fugit toată viaţa lui de durere, dacă n-ar fi căutat să scape de necazuri veselindu-se strălucit în toată vremea, şi-ar fi ridicat ochii spre cer pe pământ şi ar fi scăpat de iad, unde ridicarea ochilor nu-i mai e de nici un folos.

A spus înţeleptul rege: „Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feţei este bună pentru inimă” (Ecclesiastul 7, 3). Veselia din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar când, în sfârşit, în iad şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Zice: „de departe”, însemnând că iadul e departe de rai, de sălaşul drepţilor. Avraam, părintele după trup al evreilor, este totodată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepţilor care fac voia lui Dumnezeu cu credinţă, smerenie şi ascultare. Iată-l pe Lazăr în sânul lui Avraam. Ce să însemne acest sân? Este portul cel plin de pace în care ajung toţi drepţii pe care Dumnezeu îi odihneşte după furtuna înviforată a vieţii pe pământ.

Până la Hristos, cel mai mare drept din toate vremurile fusese la evrei Avraam. Ori, pilda era pentru ei. După Hristos s-au ridicat drepţi şi mai mari în împărăţia lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a făgăduit Domnul că o să şadă pe un tron, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ci apostolilor Lui (Luca 22, 30). Cu toate acestea Avraam, coborâtorul din Sem, este cel dintâi vrednic de împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 28), unde se află împreună cu dânsul toţi drepţii, toţi proorocii batjocoriţi şi ucişi, toţi regii cei evlavioşi şi toţi plăcuţii lin Dumnezeu. Printre aceştia se numără acum şi săracul, nefericitul Lazăr, care n-a avut parte de altceva în viaţă decât de foame, golătate, boală şi dispreţ. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Ilie, Elisei, Iov, slăvitul David — iată de ce tovărăşie are el parte acum! Nici unul din cei aflaţi în acest loc de lumină, pace şi negrăită bucurie, nu a intrat aici prin bogăţiile şi voioşia de pe pământ, nici prin vază, nici prin ştiinţă, nici prin coroană, nici prin domnie, ci numai prin credinţă tare şi prin nădejde, prin plecare în faţa voii lui Dumnezeu, prin răbdare, ori prin pocăinţă la vreme. Dumnezeu nu caută nici la rang, nici la avere, ci la inima fiecăruia. În împărăţia lui intră cei cu suflete regeşti, nu cu coroane; cei bogaţi în milă şi credinţă, nu în bani şi pământuri; cei pricepuţi în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu a lumii; cei cu inima veselă nu de chiote şi danţuri, ci de bucuria lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Psalm 83, 2).

Ce spune acum păcătosul, când înaintea ochilor săi ridicaţi are această vedere preastrălucită, cu Lazăr şezând lângă Avraam, acelaşi Lazăr cu al cărui nume el nici n-a vrut să-şi murdărească buzele în vremea vieţii sale? Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”. Cu adevărat, nu s-ar putea găsi cuvinte mai grăitoare ca să înfăţişezi grozăvia chinurilor unui păcătos în iad. Când îi e foame, omul caută carne şi peşte; când moare de foame, se mulţumeşte cu o coajă de pâine care să-i ţină sufletul. Cât de cumplit e focul în care se pârjoleşte acest bogat dacă el nu cere un cub de gheaţă, nu o căldare şi nici măcar un pahar, ci doar umbra de apă de pe un deget ud! O, fraţilor, de-ar vrea oamenii să creadă că Hristos Domnul nu a venit pe pământ ca să lărgească împărăţia minciunii, sau ca să arate vreun singur lucru mai mult decât este, atunci această singură pildă a Evangheliei Sale ar fi de-ajuns ca să se mântuie toţi! Vedeţi cum omul acesta, care toată viaţa lui n-a ştiut ce-i mila, strigă după milă în focul iadului! Priviţi acum la voi înşivă, vedeţi-vă pe voi, care nu numai că nu aveţi milă, ci sunteţi necruţători! Curând poate veţi striga şi voi după milă ca bogatul acesta, din locul unde nici o rază de milă nu străbate, în veci!

„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. Avraam i-a grăit cu blândeţe păcătosului din iad: „Fiule”, i-a spus; aici se arată desăvârşita lipsă de răutate a drepţilor din împărăţia bucuriei; dar nu numai atât. Numindu-l „fiu", Avraam i-a adus aminte acestui coborâtor din sine că şi el este din aceeaşi stirpe, că a avut dinainte atâtea pilde de virtute, atât de la el, strămoşul lui, cât şi de la alţi drepţi, şi că de aceea s-ar fi putut salva la vreme din chinurile iadului. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate împlini, şi aceasta din două pricini: mai întâi, pentru că aşezarea aceasta s-a făcut din judecată dumnezeiască; apoi, pentru că în lumea de dincolo nu este pod sau cale pe care să se perinde dintr-o parte în alta. Dacă un păcătos, la rugăciunile Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad şi dus în rai mai înainte de înfricoşata Judecată, este taina lui Dumnezeu aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerşetor de pe pământ, că, în vremea vieţii, a avut tot ce şi-a dorit. Dacă, aşadar, câtă vreme a fost pe pământ nu şi-a dorit nimic din cer, dacă n-a dat pentru toate bunătăţile raiului nici măcar o firimitură de pâine, dacă n-a vărsat pentru ele nici o lacrimă, înseamnă că socotelile au fost generos încheiate în viaţa pământească. Lazăr însă, care n-a avut în viaţa cea trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătăţile cereşti, iată le are acum. Căci a spus Domnul: „Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4); şi: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 6, 20); şi încă: „Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25).

Înţelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. De unde deodată atâta milă de alţii, atâta grijă pentru mântuirea lor? Nu este milă, ci încă o încercare de a-şi uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: smintirea. Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa sa uşuratică, s-a făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte spune Domnul despre cei ce smintesc pe alţii: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 2). Se pare că fraţii acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el şi să-l ierte, apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat. Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine decât pentru fraţi.

Şi i-a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. Nici această cerere nu-i poate fi împlinită. Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înştiinţeze pe oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia s-au mântuit prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii tăi la fel. Degeaba caută bogatul să-şi întărească pledoaria, stăruind: Dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Argumentul lui Avraam de respingere e de neclintit. De ce folos să le fie Lazăr, dacă ei nu ascultă de Moise şi de prooroci? Nu L-au văzut pe Dumnezeu şi Moise, şi Isaia, şi Ilie? Nu în numele lui Dumnezeu au spus ei ce au spus? Deci, dacă fraţii lui nu cred acelora, cum au să-l creadă pe Lazăr venind dintre morţi? Căci cine e acest Lazăr? Cui i-a păsat de el în viaţă? Dar poate nici n-au auzit că a murit. Şi, dacă i-au văzut vreodată faţa plină de bube, cum să-l recunoască acum, strălucind ca un înger? Când să-i fi auzit vreodată glasul, ca să ştie acum că-i al lui? Când să fi ascultat povestea vieţii lui, ca să priceapă ceva din ea? Ar fi putut spune: „E nălucire", sau: „E o fantomă", sau: „E amăgire"! Cu ce bine s-a ales Saul de pe urma apariţiei lui Samuel (I Regi 28, 11-14)?

Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de nici un ajutor în iad bogatului, dar tocmai de aceea ar putea fi de mare ajutor celor de astăzi care, ca să afle taine cereşti şi astfel să-şi întărească, chipurile, credinţa, se îndeletnicesc cu chemarea morţilor. Într-adevăr, nu-i cale mai uşoară să scoţi omul din minţi şi să-l arunci în iad. Spiritismul e fuga de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime. Cei care cheamă morţii ca să afle adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos. Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului (când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte e chiar cel invocat!) dacă nu crede ce spune însuşi Dumnezeu? Cu ce pot fantomele rubedeniilor, şi mediumurile, şi toţi vrăjitorii să-şi sprijine cele spuse? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt. Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei şi Mariei, ci pe însuşi Lazăr înviat din morţi, cu trup şi suflet, şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului. Au văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair, şi pe fiul văduvei din Nain. De ce n-au crezut?

Au văzut morţi ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos. De ce n-au crezut? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul şi să mintă. Nu ne e destul ca să credem? Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, pe Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi din rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuşi, Iisus Hristos. Oricine dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul şi iadul, şi ar auzi schimbul de cuvinte dintre Avraam şi păcătos, n-ar putea să-şi creadă ochilor şi urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturiseşte de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise: Hristos Domnul. El a văzut şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează nouă în pilda aceasta, şi noi ştim acum adevărul. Dacă l-am fi văzut noi înşine, ne-am fi putut îndoi, luându-l drept nălucire. Dar a văzut şi a auzit El: Cel care nu poate fi înşelat, nici nu poate înşela pe alţii. O, fraţilor, de L-am crede pe El mai mult decât pe noi înşine! El ne cere lucrul acesta, şi este prima cerinţă a Evangheliei: să-L credem pe El mai mult decât pe noi înşine, să-L credem pe El mai mult decât pe oricine, mai mult decât pe oricine altcineva dintre vii şi dintre morţi. Nu tot aşa stau lucrurile şi cu o călăuză care le arată călătorilor drumul? Oare nu se aşteaptă ca drumeţii să meargă după dânsul, în loc de a-şi căuta singuri calea, necunoscători cum sunt? Se vor lua călătorii după vreun înşelător care le făgăduieşte că-i duce la ţintă pe un drum mai scurt şi mai uşor decât călăuza lor încercată?

Hristos Domnul este Călăuza noastră spre împărăţia Sa, a cărei cale o cunoaşte ca nimeni altul. Trebuie să-L credem pe Hristos. Pe El, iar nu pe noi, cu ochii şi urechile noastre gata de amăgire, cu teoriile noastre pierzătoare. El, prin Sine, ne-a deschis şi raiul şi iadul, ca să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri şi vedenii îndoielnice. El a lăsat pe morţi să ne înştiinţeze asupra a ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim — de faţă cu El, ca să putem cunoaşte adevărul despre cealaltă lume. A lăsat pe morţi să ne predea adevărul pe care trebuie să-l ştim ca să nu ajungem la nemilostivirea bogatului ci la răbdarea lui Lazăr, la credinţa şi la nădejdea acestuia; ca să nu privim nimic din această lume drept al nostru, ci drept un împrumut pe care ni-l face Dumnezeu, pentru mântuirea noastră şi a celor apropiaţi nouă. Slăvit şi lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Viaţa și descoperirea moaștelor Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, pe înțelesul copiilor

Predică la ziua Sfântului Cuvios Părinte al nostru, Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor- Părintele Cleopa

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dum­nezeu şi nu se va atinge de dânsele munca (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1).

Iubiţi credincioşi,

Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii săi şi neavând cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducând o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrânare.

Mai târziu, văzând că toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mănăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă desăvârşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adânc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?

Simţindu-şi dinainte sfârşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de nimeni, între două pietre mari, pe marginea unui râu ce se chema Lomul şi acolo şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa râului mare, a rupt malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prun­diş, până au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci, într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei şi i-a zis:

"De mă vor scoate părinţii tăi din apă - arătându-i şi locul - eu te voi tămădui pe tine!" Şi îndată copila a spus tatălui ei, care, adunând mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi a aflat comoa­ra cea ascunsă şi nepreţuită, adică sfintele moaşte întregi şi neputrezite ale Sfântului Dimitrie. Deci, luându-le, le-a dus în satul Basarabov şi multe minuni de vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.

Auzind despre aceasta domnul Valahiei, a dorit să le aducă cu mare cinste în Ţara Românească, ca să le aibă spre ajutor şi mângâ­iere. Deci, trimiţând câţiva boieri şi preoţi la Basarabov, aceştia au încercat să aducă moaştele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au putut, căci sfântul nu a voit să părăsească satul său. Auzind de aceasta, domnul a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o frumoa­să biserică în Basarabov deasupra moaştelor Sfântului Dimitrie.

Între anii 1769-1774, fiind război între ruşi şi turci, un general, anume Petru Salticov, din partea armatelor ruseşti, a trecut Dunărea şi a ocupat o mare parte din părţile Bulgariei, printre care şi Basarabovul. Apoi auzind de moaştele Cuviosului, a poruncit să le trimită în ţara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le dea Ţării Româneşti, ca despăgubire pentru mulţimea pagubelor de război. Şi aşa, sfintele moaşte ale Cuviosului părin­telui nostru Dimitrie, au ajuns în pământul ţării noastre şi au fost aşezate în biserica Mitropoliei din Bucureşti, în anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie şi de mulţimea credincioşilor. Apoi, îndată a încetat războiul şi boala ciumei care era în ţară.

Iubiţi credincioşi,

Pentru mulţimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala Patriarhală din Bucureşti a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste şi cântări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, când se face prăznuirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie la Catedrala Patriarhală dinBucureşti şi când vin mii de credincioşi din toate colţurile ţării, la cinstitele lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.

Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, în primejdii şi ispite, şi te-a îngrădit cu ajutorul cel nepreţuit al rugăciunilor multor sfinţi, cuvioşi şi mucenici.

Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că te-a binecuvântat Dumnezeu cu câmpii roditoare, cu munţi împodobiţi, cu păduri şi izvoare, cu fii binecredincioşi şi milostivi, cu biserici aşa de frumoase şi cu sfinte moaşte de mare preţ. Bucură-te astăzi, Ţară Românească, şi te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare, căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.

Sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sânul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întăriţi în credinţă, ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim îndemnaţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar într-un chip de taină, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrânare pe pământ. Că cine a fost mai sărac decât Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decât el? Cine a dus o viaţă mai lipsită decât el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi picioarele de pietre, răbdând frigul, ploaia şi zăduful soarelui, pentru a-şi dobândi pâinea vieţii. Apoi adăugând la aceasta şi celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugă­ciunea, viaţa curată şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvârşirii creştine. Şi acest fel de nevoinţă l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă şi în viaţa pustnicească, ajungând să petreacă ca un înger pământesc.

După Sfinţii Părinţi sunt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieţii, neagoniseala etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească adică smerenia inimii, prin care creştinul se socoteşte că nu are nici o faptă bună şi este mai păcătos decât toti.

Amândouă sărăcii sunt de nevoie şi obligatorii pentru mântuirea noastră. Prima, adică lipsa celor pământeşti, face începutul desăvârşirii, iar a doua, adică smerenia, face sfârşitul ei. Pe aceasta o fericeşte însuşi Domnul, zicând: Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Dar, întrucât nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea desăvârşită a duhului, fără sărăcia cea din afară a materiei, Domnul ne porunceşte şi pentru aceasta, zicând: Nu vă grijiţi, zicând: ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută ... Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10).

Mare dar este neagoniseala şi de multe primejdii şi păcate scapă pe creştin în viaţă! Dar cine din noi o mai iubeşte? 0, fericită sărăcie şi negrijă, cine te mai preţuieşte astăzi? Care din creştini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaşte astăzi preţul tău? Cine mai râvneşte la folosul tău? Cu adevărat, cel ce iubeşte sărăcia lui Hristos, aşa cum au iubit-o sfinţii şi caută să şi-o agonisească în viata sa, acela este un adevărat creştin, acela este un filosof al veacului de acum.

Sărăcia, viaţa cât mai modestă naşte în sufletul creştinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării la moarte, al pocăinţei. Lipsa de agoniseală şi fărădegrija îmbogăţesc sufletul cu multe virtuti, izbăvesc pe om de multe căderi şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum toţi aleargă după bani cât mai multi, după haine cât mai scumpe, după un trai cât mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atâtor certuri între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adâncă în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pământului.

Fraţilor, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim deci, sărăcia Domnului ca să dobândim viaţa cea veşnică. Să ne îndestulăm cu cât ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor, şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decât ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi copiii Lui. Iar dacă suntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de ce avem nevoie.

Desigur, avem datoria sfântă să îngrijim de casa şi copiii noştri, să câştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în casele noastre ban şi pâine străină, că ne adunăm osândă la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoinţa Sfântului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pământ, în desăvârşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare la cele veşnice. Să ne închinăm la moaştele Sfântului Dimitrie ori de câte ori avem prilejul şi să citim acatistul lui că este grabnic ajutător.

Aşadar, să privim mereu la sfârşitul vieţii lui Iisus Hristos, şi la pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim "a le urma credinţa" şi să avem mereu în minte cuvintele Dom­nului care zice: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi drep­tatca Lui şi toale celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Amin.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, pp. 232-236)

Sursa: Doxologia

Predica la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir - Sfântul Grigorie Palama

Evanghelia

Luca 5, 33-39

În vremea aceea s-au apropiat fariseii şi cărturarii de Iisus şi I-au zis: pentru ce ucenicii lui Ioan postesc deseori şi fac rugăciuni, aşijderea şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau? Iisus însă le-a răspuns: oare, puteţi să faceţi pe fiii nunţii să postească în timpul când este Mirele cu dânşii? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la dânşii, şi atunci vor posti în acele zile. Apoi le-a spus lor şi o pildă: nimeni nu ia petec de la haină nouă ca să-l cârpească la una veche; altfel rupe şi haina cea nouă, iar petecul luat din ea nu se potriveşte la cea veche. Şi nimeni iarăşi nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou va sparge burdufurile şi se varsă şi vinul, şi se nimicesc şi burdufurile. Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi astfel împreună se vor păstra. Apoi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte îndată de cel nou, fiindcă zice: cel vechi este mai bun.

Sfântul Grigorie Palama – Omilia 49

1. “Iar eu am cinstit foarte pe prietenii tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Ps. 138:17), zice acel David care este cel mai insuflat de Dumnezeu dintre toţi psalmiştii din veac, între care corifeii sunt Apostolii, urmaţi de ceata prorocilor, cei care sunt numiţi cu numele vederii dumnezeieşti[1], după care urmează ceata învăţătorilor credinţei, şi preoţilor, şi toată adunarea cuvioşilor, şi toţi cei mari chemaţi după făgăduinţa Mântuitorului nostru al tuturor (Mt. 5:19), precum şi ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici cărora se cuvine să li se aducă rugăciuni. Şi, mai presus decât toată mulţimea acestora, este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl cântăm şi cinstim, cel care este de acelaşi neam cu noi şi născut din acelaşi pământ cu noi, patronul oraşului nostru, minunea cea mare a pământului grec, înfrumuseţată podoabă a Bisericii, cel bogat în toate virtuţile şi de minuni făcătorul, de mir Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie. Căci între mucenici este ca luminătorul cel mare, iar dacă ţine cu putere întru sine Cuvântul Vieţii Veşnice (Filip. 2:16) şi dacă răspândeşte în jur lumina Lui, prin raze strălucite, şi străluminează pe cei mulţi, oare nu s-a făcut părtaş şi harului profeţiei? Ci oare nu fiind atras în chip preaminunat tocmai de puterea profeţiei s-a învrednicit de slujirea şi de autoritatea apostolească şi propovăduitoare? Sau fiind împodobit cu lucrarea acestora două, nu cumva a fost lipsit de luptele ascetice ale cuvioşilor şi de strălucirea pildei vieţii lor? Cu siguranţă, nu. Ci unora urmându-le, pe alţii egalându-i, iar altora încă stându-le înainte, pe unii i-a întrecut, şi nu cu puţin, singur sau cu foarte puţini desăvârşindu-se întru toate şi singur reunind în sine însuşi <virtuţile> tuturor, astfel încât Cuvântul care era la început cu Dumnezeu să-l inspire şi singur să aducă roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor şi totodată să-i îndrepteze pe toţi.

2. Aşadar, noi care nu plinim nici măcar una, nu spun cununa sau lanţul virtuţilor, ci spun nici una măcar din şiragul lor, ce laudă vom aduce, şi cu ce frumuseţe a cuvântului vom împodobi pe cel care, în chip dumnezeiesc, a împletit cununa, pe durata unei vieţi scurte, tuturor <virtuţilor> dumnezeieşti care, pentru toţi <ceilalţi>, rămân îndeobşte neapropiate şi de neatins? Dar dorul ne stârneşte să vorbim, după putinţă, prilejul îşi caută cuvânt cu priinţă, iar folosul, obligându-ne, nu ne îngăduie să nu ne minunăm prin cuvânt de măreţia care este mai presus de cuvânt a mucenicului. Căci a râvnit să se arate de la început până la sfârşit <statornic> în cele fără de schimbare făgăduite de la Dumnezeu, mai presus de cuvânt şi printr-o petrecere corespunzătoare atât cât poate firea cuprinde, adică să fie biruitor întru toate.

3. Şi întru toate era astfel, încă din copilărie, precum un stâlp de susţinere neclătit a toată bunătatea, columnă însufleţită şi de la sine tinzând spre toată virtutea, altar şi colonadă a harurilor dumnezeieşti şi omeneşti, carte însufleţită şi grăitoare a isprăvilor spre slava şi călăuzirea către Cel Preabun, veselitoare şi străină unire a tuturor bunătăţilor, iubire de obşte şi de obştesc folos a tot binele şi, ca să vorbesc prin cuvintele Scripturii, precum finicul acela care înfloreşte (Ps. 91:12) fiind drept, şi „măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Ps. 51:8) şi precum pomul „de la izvoarele apelor” răsădit de Duhul Sfânt (Ps. 1:13) pe lângă faptul că, potrivit psalmistului, „rodul său va da la vremea sa”, dar el în toată vremea a avut şi are atât vremea înfloririi, cât şi vremea rodirii[2]. Şi aşa cum frunzişul copacului aceluia nu va cădea, precum este scris (Ps. 1:3), la fel, odată cu frunzişul acestuia, şi floarea, şi rodul lui se vor da fără încetare celor ce se apropie de el.

4. Şi pentru a săvârşi toată lauda, după cuvântul lui Solomon, în puţină vreme plinind mult, Sfântul Dimitrie este toiagul lui Aaron, vlăstar preaales care a înflorit evlavia, floarea cea preaiubită, rodul cel râvnit şi asemenea lui Dumnezeu, sau mai curând lui Hristos, Arhiereul Cel veşnic, mlădiţă şi toiag dumnezeiesc sau, dacă vrei, vlăstar pururea înverzit, după chipul lui Dumnezeu, sfântul Dimitrie[3] al căruia chip, după asemănarea lui Hristos, a fost numai Aaron. Acesta era un tip al lui Hristos, iar Sf. Dimitrie, plinind toate ale Stăpânului, era un chip al toiagului celui bun al lui Hristos, acea mlădiţă care odrăslea şi înflorea şi aducea roade şi în chip dumnezeiesc se desăvârşea. Dar Sfântul Dimitrie este diferit şi de acea mlădiţă [Aaron], pe cât diferă un tip cu mult mai frumos faţă de unul doar frumos, sau o parte mică faţă de întreg, Sfântul Dimitrie lăsând în urmă, întrecându-le, pe toate dintre cele frumoase, prin nobleţea şi măreţia purtărilor, a faptelor şi minunilor. Căci neschimbat şi necontenit se dăruieşte celor care vin la el, izvorârea aceea a harurilor, părând că se aseamănă unui pom purtător de lumină, împărţind nestăpânit roadele sale ca nişte raze şi dăruind până la îndestulare celor ce se apropie desăvârşite şi dumnezeieşti daruri, el însuşi fiind plin pururea de unele ca acestea, precum un soare pururea izvorând razele sale sau precum un izvor veşnic curgător al harurilor sau o mare de minuni neîmpuţinată sau un adânc negrăit al bunătăţilor celor văzute şi celor nevăzute.

5. Iar dacă ar încerca cineva să alcătuiască un mare elogiu cuiva pentru lucruri exterioare şi ar zice că <provine din Tessalonic> care este ca un corifeu al întregii Thessalii, numele <oraşului> fiind de la aceste lucruri, având numele stăpânirii[4], la care ar adăuga încă şi renumele strămoşilor şi faima părinţilor, atunci, deşi o mare cinstire ar izvorî din belşug din unele ca acestea, pentru Sfântul Dimitrie însă acestea îi vor fi de prisos[5]. Căci pentru alţii, unele ca acestea sunt spre mare laudă. Dar pentru sfântul Dimitrie cum ar putea veni vreo înfrumuseţare de la nişte lucruri ca acestea, când el însuşi a înfrumuseţat întreaga ţară, ba încă şi lumea cea de sus? Dar care este înfrumuseţarea de la el? Credinţa cea nestrămutată, harul cel fără de sfârşit izvorâtor, dumnezeiasca neîmpuţinată bogăţie a virtuţilor dumnezeieşti care acum sunt strânse în vistieria cerească la care sunt adăugate şi comorile celor mai mari bunătăţi de acolo. Sau mai curând, ajungând de la pământ la cer, pe când era încă în viaţă şi om fiind, Sfântul Dimitrie a fost spre mare adăugire şi sporire frumuseţilor celor veşnice, el însuşi frumuseţe a toată lumea şi mai presus de lume.

6. Pe acesta David mai înainte văzându-l, l-a fericit şi l-a cântat, zicând, „fericit bărbatul care n-a mers în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a umblat” (Ps. 1:3). Căci nici cu mintea nu a primit vreodată ceva din cele necucernice, nici cu fapta nu a umblat în chip neplăcut lui Dumnezeu, ci păzind întru sine neîntinat dumnezeiescul har de la botezul nostru întru Hristos, a avut voinţa în acord cu legea Domnului, ca o carte a lui Dumnezeu şi scrisă de Dumnezeu, fiind ca un pergament sau ca o tăbliţă de ceară sau ca o tablă scrisă de degetul lui Dumnezeu şi deschisă tuturor spre folosul obştesc. Căci după Isaia „mai înainte de a şti să arunce răul, va alege binele” (Is.7:15) şi pe când era încă în floarea vârstei a îmbrăţişat frumuseţea fecioriei. Şi era întreg dăruit săvârşirii acesteia, şi făcea toate astfel ca să fie feciorelnic şi la trup, şi la suflet şi să aibă prin aceasta petrecerea în ceruri şi să vină la cei fără trupuri egalându-i, în trup fiind. Şi pentru aceasta a avut pe celelalte virtuţi împreună-luptând cu el şi mai înaintea altora având osteneala înţelepciunii, pentru ca, fiind desăvârşit în înţelepciune şi în curăţie, să poarte la puţinii ani ai tinereţii mult lăudata cărunteţe. Căci „Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată.” (Înţel. 4:9)

7. Aşadar era un tânăr blând, plăcut la chip, nu numai la omul cel din afară ce se prezintă simţurilor, dar mai ales la omul cel dinlăuntru, cel nevăzut pe care îl vede numai Hristos, Cel ce caută la inima omului, Care într-atât a preţuit cugetul lui şi tăinuita frumuseţe, încât a binevoit să se sălăşluiască în el şi să îl desăvârşească în duhul şi de la acela pe toate să le aducă la desăvârşire în chip dumnezeiesc. Căci pe David l-a aflat bărbat înaintea Sa[6] ( Ps. 88:20, LXX), iar pe Dimitrie care încă nu a ajuns la vârsta bărbăţiei, fiind încă tânăr, l-a aflat după inima sa, iar în faptă, nu a aflat nici o pricină de ruşine, de vreme ce a plinit toate poruncile Lui. L-a aflat vas ales, după cuvântul lui Pavel, ca să se preamărească numele Lui în faţa neamurilor şi împăraţilor <pământului> (Fapte. 9:15). L-a aflat „oglindă fără pată” (Înţel. 7:26) primind în sine şi reflectând[7] în afară negrăita frumuseţe cea sălăşluită mai presus de ceruri. Iar eu încă aud în chip tainic şi cuvântul acela că despre el este grăit: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea” (Is. 42:1). Şi îi va preschimba şi zidi drepţi din nedrepţi, ca să fie el însuşi ca şi „gura mea” (Ier. 15:19), iar pe ceilalţi îi va ruşina şi îi va lepăda şi îi va arăta ca fiind gata pentru pierzanie (Rom. 9:22). Şi chiar dacă acestea au fost scrise cu privire la Hristos, şi noi vom fi învredniciţi de ele împreună cu toţi cei care au trăit prin El şi după El, păzind cu amănunţime <poruncile> Lui.

8. Aşadar a fost şi învăţător şi Apostol, înţeleptul şi feciorelnicul şi cuviosul şi ca să spunem aşa, pe de-a-ntregul frumos şi cu totul fără de prihană şi cu firea şi cu osteneala străluminat de har. Şi Sfântul Dimitrie atunci după cum s-a spus despre Iov că „nu era altul ca el pe pământ” (Iov. 1:8; 2:3), adică întru toate cele dumnezeieşti nimeni nu era asemenea lui Iov, în care <se înţelege> că „nimeni nu era asemenea lui între oameni.”

9. Căci şi Iov mai întâi a fost cu totul nehulitor, drept, evlavios, precum s-a arătat şi sfântul Dimitrie mai apoi. Însă acela de mai înainte lauda fecioriei nu a avut-o, iar cununa fecioriei care este îmbunătăţirea firii l-a arătat pe sfântul Dimitrie asemenea îngerilor din jurul lui Dumnezeu. Căci acela din vechime, Iov, a avut trupul acoperit de răni grele care să stea împotriva răutăţii din vechime, iar acesta până la sânge şi până la moarte a stat împotriva răutăţii luptând <ca un atlet> (Iov. 2:8-13).

10. Dar mărturia lui Iov n-a fost nicidecum pentru cuvintele învăţăturii pe care Sfântul Dimitrie, unind-o cu harul Duhului Sfânt, a avut-o drept armă de apărare şi scut nebiruit şi unealtă de zidire, plug şi hârleţ pentru arătură sau, dacă vreţi, şi condei de scris, undiţă de pescuit, sau orice altceva de acest soi; acum însă, lucrând via Domnului şi aruncând pe pământ seminţele cele cereşti sau scriind cuvintele vieţii veşnice, „nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor. 3:3) mai precis, acele inimi vrednice de o astfel de înscriere. Iar în năvodul cuvântului a cuprins Tessalonicul, întreaga Attica şi Ahaia, sau mai curând, atât cât poate cuprinde acum, şi până unde poate ajunge prin izvorârile de mir şi prin mulţimea minunilor, anume întru toată cuprinderea cea fără cuprins a îmbelşugării harului. Căci şi atunci Sfântul Dimitrie era o minune a lumii prin cuvintele cele dumnezeieşti, fiind, după spusa sfântului Pavel, „miros de bună mireasmă al lui Hristos între cei ce se mântuiesc, şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Cor. 2:15). Nu vorbesc aici despre buna mireasmă cea fără de schimbare, ci e de ajuns să <vorbesc> despre mirurile şi despre minunile dăruite de la Dumnezeu care izvorăsc de la racla Marelui Mucenic. Căci ce sunt cele prezente, oricât ar fi de mari şi de minunate, faţă de cele din ceruri dăruite lui de la Dumnezeu, care sunt departe de privirea noastră. Şi cu ce slavă preamărită, cum ar spune Sfântul Apostol Pavel nu se va slăvi ceea ce este slăvit?[8] (II Cor. 3:10) Strălucită dovadă sunt acestea pentru toţi că acela încă din timpul vieţii lui pământeşti, a fost miros de bună mireasmă a lui Hristos şi înmiresmarea Vieţii pentru cei mai dinainte aleşi să asculte[9].

11. Acum prin urmare, ca să are sufletele oamenilor sau să le învieze pe acestea, după făgăduinţa lui Hristos către Sfântul Petru, a avut şi el ca instrument pentru arătura sa şi ca uşă a mântuirii, Cuvântul lui Dumnezeu. (Lc. 5:10). Şi construind lui Dumnezeu altar din pietre vii şi cu adevărat de mult preţ (I Petru, 2:6. I Cor. 3:12), a avut Cuvântul drept unealtă de lucru potrivită. Şi ori de câte ori pornea război împotriva vrăjmaşilor lui Hristos sau şi mai mult decât atât, împotriva celor care duceau războaie văzute împotriva lui Dumnezeu iscate de puteri nevăzute, întru toate îl urma îndeaproape Cuvântul însuşi al Duhului Sfânt şi acesta îl conducea, acesta îl purta, îl întărea şi îl învăţa, pregătindu-l pentru ceea ce era de folos. Şi la fel cu ce s-a scris şi despre cel întâi luptător dintre mucenici, Ştefan, că nimeni nu a putut să stea împotriva înţelepciunii lui şi nici a Duhului cu care el grăia”(Fapte. 6:10).

12. Iar eu cuget că veşmântul ostăşesc şi inelul de pe deget şi efodul[10] purtat pe umăr pe care şi l-a prins mucenicul când a primit dregătoria de la Împăratul din vremea sa, acestea toate sunt simboluri ale vredniciei şi darului preaînalt al învăţăturii celei de taină, dăruite mucenicului de la Cel cu adevărat Împărat. Pentru această pricină, <se şi spune> că harul dumnezeiesc a lucrat prin ele nu puţine minuni mai apoi. Căci trebuia cu orice preţ să-l înşele în chip înţelept pe înşelătorul cel de la început, ca nu cumva să gătească moarte mai înainte de vreme mucenicului şi ca nu cumva rodul grânarului veşnic, fiind astfel doborât, să fie tras la moarte şi căzând cu trupul la pământ, să nu mai aducă rod mult, din pricina unei morţi fără de vreme[11]. Dar pentru a pentru a face să înceteze harul acestor semne, ucigaşul cel adevărat nicidecum nu a putut răbda până ce nu a dezlănţuit împotriva celui ce se împotrivea înşelării pe slujitorii înşelării. Aceştia, punând mâna pe el, l-au adus înaintea Împăratului înşelării (căci aceasta era Maximian[12]) pe cel ce a nimicit înşelăciunea şi astfel, în arena martiriului, a fost dezbrăcat Sfântul Dimitrie, cel încă din copilărie plin de negrăite haruri şi întru toate înţelept, drept şi cuvios, apostol şi fecior preacurat şi, ca să nu vorbesc prea mult, într-un cuvânt, ucenic iubit al lui Hristos, prietenul Lui cel mai apropiat, slujitor al Lui şi casnic, mai mult decât toţi care din veac au venit la Dumnezeu, iubindu-L cu cugetul, cuvântul şi fapta.

13. Ştiu bine că însetaţi să aflaţi cum şi unde a fost prins cel căutat de slujbaşii împăratului. Există şi azi în biserica Născătoarei de Dumnezeu un adăpost sub pământ care se numeşte până astăzi Refugiu. Şi este un obicei vechi ca, an de an, începutul prăznuirii Marelui Mucenic Dimitrie să se săvârşească acolo; şi de acolo trecând în stradă cu cântări în procesiune, <mulţimea> se îndreaptă către Biserica sfântului cu cântări şi acolo <la sfintele lui moaşte> săvârşesc şi duc la bun sfârşit sărbătoarea[13]. Aşadar sub stăpânitorii necredinţei, fiindcă încă nu venise ceasul pentru cele ale credinţei, sfântul martir, adăpostindu-se în catacombele acelea, împărtăşea celor care veneau cu el acolo învăţătura cea cerească şi cei de la necredinţă, ca dintr-o mare învolburată de valuri, aflau scăpare la el, la limanul cel cu adevărat lin al credinţei, şi împreună cu ei, neînfricat, săvârşea şi ţinea slujba creştinilor şi astfel a fost pentru acea vreme Marele Mucenic Dimitrie, adăpostul, refugiul şi scăparea pentru toţi credincioşii cei aleşi şi plini de evlavie. Iar locul acela de aici îşi trage numele de Refugiu.

14. Aceasta aflând-o cei pe care Maximian îi rânduise spre vânarea celor adunaţi întru evlavie, ştiind că acolo mucenicul învăţa poporul şi mâniindu-se şi mai mult încă văzând că mulţimea adunată asculta cuvintele lui Dimitrie, ca fiind înseşi cuvintele lui Dumnezeu, îl prind ca pe un hulitor, împrăştie mulţimea şi cu puterea stăpânirii o scot în stradă şi l-au adus înaintea lui Maximian care stătea pe locul acesta unde suntem noi acum şi aştepta cu mare bucurie uciderea de oameni a lui Lie. Iar acesta fiind cu nerăbdare a plini bucuria împăratului, a poruncit ca aici să fie închis sfântul, adică pe locul unde a şi fost săvârşit martiriul. Iar aceasta şi noi o închipuim în fiecare an neabătut în acelaşi fel, acolo săvârşind începutul procesiunii, iar aici săvârşirea ei. Fiindcă şi Mucenicul astfel a fost tras la ucidere atunci pentru Hristos, fiind chemat la prăznicul şi la jertfa cea mare[14].

15. Iar intenţia diavolului celui începător al răutăţii era să-l scoată pe Sfântul Dimitrie dintre cei vii cât mai repede, căci nu îl răbda pe el pe pământ să fie văzut de oameni şi vorbindu-le lor despre Dumnezeu şi să fie ascultat întru totul. Dar Dumnezeu a vrut să rânduiască astfel ca să fie şi profet cel care peste puţină vreme avea să fie pentru toţi ceilalţi Mare Mucenic. Şi nu numai că a avut sălăşluit în el însuşi harul muceniciei, dar le-a dăruit şi altora să aibă martirul de la o astfel de înaltă şi mai presus de fire unire cu el, fiind ca un izvor mai presus de fire al harului. Şi ce trebuie să spunem ca să nu zăbovim prea mult? Căutaţi la viclenia tiranului şi cercetaţi întemniţarea lui Dimitrie, şi pe Nestor împotriva lor şi profeţia <de la înger> cu privire la marea lui mucenicie, precum şi propria lui profeţie despre victoria <lui Nestor> împotriva lui Lie şi martiriul lui.

16. Însă cum a văzut şarpele cel începător al răutăţii amânarea tiranului, nu a suferit încă să-l mai vadă mai mult pe pământ pe marele Dimitrie <chiar> mai înainte de săvârşirea martiriului său. Şi aducând un scorpion, i l-a strecurat mucenicului însă nu spre a-l înşela sau ispiti, precum a înşelat oarecând prin şarpe primul cuplu al protopărinţilor noştri, ci pe acesta, <pe sfântul Dimitrie>, l-a ispitit cu acest fel de moarte. Căci ştia din cercare că sfântul Dimitrie nu se lasă înşelat, având cuget nobil şi fiind în chip cuvenit încercat în discernerea binelui de rău[15]. Aşadar, nu ca să-l înşele a strecurat scorpionul înăuntru, ci ca să-l rănească mortal şi să-l dea unei morţi grabnice, ca să aibă şi el odihnă din partea unui aşa de mare vrăjmaş al său <cum îl avea> aşa de slăvit în tăria virtuţii. Însă iuţimii aceluia şi ostenelii lui a pus capăt şi hotar, însuşi harul cel sălăşluit în sfântul Dimitrie şi puterea chemării <numelui lui Hristos> şi pecetea dumnezeiască şi numai cu mâna a omorât unealta morţii. Şi aşa l-a ruşinat pe cel care a strecurat <scorpionul> slăbind puterea aceluia. Se arată de aici, că, dacă nu ar fi voit a veni singur de bunăvoie la patimă, nici nu ar fi pătimit deloc, fiind păzit şi întărit de puterea lui Hristos. Însă el voind <a pătimi> a fost dat spre a fi întemniţat şi predat în mâinile călăilor şi a pătimit de la lucrătorii răutăţilor cele rele, urmând astfel pe Cel Care a pătimit pentru noi.

17. Pentru aceasta, când au venit suliţaşii trimişi de tiran puşi să-l ucidă, cu armele gata pregătite, reunindu-se la vremea stabilită, sfântul a primit cu bucurie rana mortală, sau mai curând rănile provocate la toate mădularele, în piept, la oase şi în carne, precum şi la fiecare dintre coaste, primind pe de o parte, rănile cele din afară, prin străpungerile suliţelor, dar şi dinlăuntru. Şi astfel s-a îndoit sau mai bine zis s-a înmiit patima coastei celei mântuitoare, împlinind în turpul său, după cuvântul sfântului Apostol Pavel, „lipsurile necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). Astfel a iubit pătimirea până la moarte şi aşa a iubit a-şi vărsa sângele pentru slava lui Hristos de mai multe ori şi fără de odihnă, astfel încât să poată, prisosind dincolo de măsura cunoscută şi covârşind atâta măsură a dragostei, să primească în însuşi trupul său izvor de miruri. Pentru ca prin această vărsare de sânge, în veacul următor, în locul sângelui, să verse mir din trupul său, spre slava lui Hristos, pe Care Sfântul Dimitrie şi prin viaţa lui, şi prin moarte, şi după moarte nu numai că L-a preamărit, ci îl preamăreşte neîncetat, şi de către Care şi pe pământ şi în cer a fost preamărit, şi înainte se preamăreşte şi se va preamări veşnic în chip dumnezeiesc.

18. Îmi vine acum să spun despre el cele ce şi dumnezeiescul Pavel a grăit cu privire la Hristos, fiindcă împreună cu El stă sfântul Dimitrie pentru dragostea noastră, „fiindcă Hristos încă fiind noi necredincioşi, la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioşi“ (Rom. 5:6), vreau să spun, prin harul şi prin imitarea Stăpânului. Şi însuşi oraşul întreg s-a împăcat cu Dumnezeu prin moartea sfântului. Căci unde mai era o necredinţă mai deplină şi mai de necrezut decât cea în care erau părinţii noştri? Unde este frica ce vine din dreapta credinţă şi unde sunt acum ascunderile în catacombe cele din toată inima pentru ea? Unde sunt cei care au fost predaţi sălbăticiei fiarelor prin ura cea nebunească împotriva celor binecredincioşi? Toate înfricoşatele chinuri s-au dezlegat, toate au devenit mai bune după ce sfântul Dimitrie şi-a primejduit viaţa pentru dreapta credinţă. Căci acum biserici măreţe şi preafrumoase la a căror singură vedere toţi se întorc la credinţă stau astăzi deasupraCatacombelor acelora,iar împăraţii - înfrumuseţaţi mai curând prin evlavie, decât prin împărăţie -, stau alăturea cu noi şi aplaudă, lăudând faptele cele bune ale mucenicului[16]. Şi astfel întregul oraş îşi vesteşte cu tărie evlavia, lăudându-se cu martiriul Marelui Mucenic Dimitrie. Dragostea lui se revarsă nu numai peste inimile noastre, ci şi peste tot trupul prin mirurile a căror putere iradiază din trupul lui. Şi oare nu buna mireasmă a mirurilor răspândită pretutindeni în oraş, risipind necredinţa, nu ea a arătat oraşul cetate a lui Dumnezeu sau mai curând un alt paradis dacă nu chiar şi mai mult decât un paradis[17], fiind udată şi adăpată, nu de ape, ci de râuri de miruri? Aceste miruri, întru care şi de la care se află pururi harul Duhului Sfânt al tămăduirilor, energiile puterilor, astfel încât putem spune despre Sfântul Dimitrie ceea ce s-a scris în Cântarea Cântărilor despre sufletul cel nuntit cu Dumnezeu întru nestricăciune „mirosul îmbrăcămintei tale este mir mai presus de toate mirurile” (Cânt. 4:10)[18].

19. Iar veşmântul, îl vei socoti trupul sufletului celui mucenicesc ai cărui obraji iarăşi se zice în Cântarea Cântărilor „sunt ca vase de miruri”, iar degetele „la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate” (Cânt. 5:13)[19] Atunci cu cât mai mult coasta cea însuliţată care a fost căscată ca o gură de mulţime de suliţe nu cuprinde înlăuntrul ei miruri de bună mireasmă, şi precum crinii roşii nu lasă numai să picure mir, ci se face izvor veşnic şi neferecat de miresme? Astfel încât este pentru noi nu precum spune psalmistul „râul lui Dumnezeu care s-a umplut de ape” (Ps. 64:10), ci matca lui Dumnezeu, aceasta este trupul mucenicesc care este umplut de miruri şi de minuni şi de vindecări şi ceea ce este încă şi mai de minunare decât acestea e faptul că, oricât ar curge din izvoare, acestea nu ajung niciodată să o umple. Şi precum pare, acelea sunt cuvintele pe care le grăieşte sufletul cel mucenicesc şi dumnezeiesc, răspândindu-le din trup, sufletul cel nuntit cu Dumnezeu adică, în acele Cântări: „Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stârniţi.” (Cânt. 4:16).

20. Şi astfel, la suflarea vântului inteligibil de primăvară s-a izgonit şi risipit iarna necredinţei care bântuia cetatea în vremea aceea, aducându-ne înapoi căldura cea inteligibilă a dreptei credinţe pe care a adus-o suflarea vântului aceluia care a scos în larg, precum cârmaciul la pupă, pe cei aleşi să plutească spre răsăritul soarelui Dreptăţii. Iar în grădina virtuţilor şi a harurilor a dat trupul cel mucenicesc, ca să izvorască miruri şi tămăduiri, unele ca acestea fiind închipuite de pârâurile-izvoare care s-au format din străpungerile trupului cu suliţe. Căci gurile lupilor în mijlocul cărora, după cuvântul Evangheliei[20], Domnul l-a trimis pe propriul lui ucenic Dimitrie, (Mt. 10:16, Lc. 10:3) au căscat, cu muşcăturile lor, izvoare, iar în turma lui Hristos făcând mare şi multă bucurie, adunând fapte bune, încă şi pe mulţi dintre lupii lor, şi puţin câte puţin pe toţi, i-a preschimbat în mieluşei. Şi în acest chip porţile iadului (care sunt gurile tiranilor care au dat poruncile aducătoare de moarte) nu numai că nu au putut birui Biserica lui Hristos, (Mt. 16:18) care a stat înaintea muşcăturilor, nu numai că nu i-au ruşinat, ci i-au adus pe cei ce au pătimit la slavă, atât pe pământ, cât şi la slava cerească şi veşnică.

21. Voiţi fiecare dintre voi să aflaţi ce înseamnă porunca vestită azi în Evanghelia Domnului către cei trimişi de El în mijlocul lupilor, „fiţi înţelepţi ca şerpii, şi curaţi ca porumbeii?” (Mt. 10:16) Şarpele este foarte prudent pentru sine însuşi, dar ucigător pentru alţii, gata de apărare, dar şi de atac, având agerime şi putere; în vreme ce porumbelul este fără de răutate şi neprevăzător.Aşadar, se dă îndemn slujitorilor Domnului, nici să fie răufăcători precum şerpii şi nici fără de pază precum porumbeii, ci împreunând prudenţa necontenită cu nerăutatea, să fie pururi gata în apărarea slujirii, a drepteicredinţe şi a virtuţii, iar faţă de cei care sunt nepăsători faţă de unele ca acestea să se arate fără de răutate, încât să se şi roage pentru ei. Astfel numai se vor face tămăduire[21] spre viaţă şi pentru cei care sunt omorâţi de şarpele cel înţelegător. Căci precum medicii prind şerpii şi extrag veninul şi apoi amestecându-l în alimente, vindecă prin el muşcăturile de şarpe la fel cel ce, în vreme de ispită, amestecă înţelepciunea şi prevederea şarpelui cu nerăutatea porumbelului, nu numai că se face pe sine imun la orice vătămare de la şarpe, adică din înşelarea diavolului, ci şi pe cei muşcaţi de el, adică pe cei înşelaţi, îi tămăduieşte, oprind lucrarea veninului şarpelui, care este păcatul şi necredinţa.

22. La fel este şi mucenicul nostru acesta, Marele Mucenic Dimitrie. Căci el săvârşind drumul şi păzind credinţa şi fiind gata pentru apărarea dreptei credinţe, până la sânge, într-atât s-a ferit să se împotrivească hulitorilor încât s-a şi rugat pentru ei către Domnul atât pentru cei care stăruiau în răutate, cât şi pentru cei care s-au schimbat, astfel încât să nu rămână nici o urmă în această cetate a necredinţei aceleia, ci prin purtările lui de grijă de multe feluri şi binefacerile de multe chipuri şi prin mijlocirile cele fără încetare către Dumnezeu, să întemeieze şi să păstreze cetatea împreună în unire în care şi de la care dumnezeiescul martir a răbdat moarte năprasnică.

23. Această unire şi noi mai curând o arătăm, decât o dăm în schimb ( căci cine dintre noi ar putea da ceva în schimb?) atunci când înmulţim lauda noastră către el, cerându-i să fim învredniciţi prin rugăciunile lui către Dumnezeu prin slava lui cea scrisă în ceruri, de care fie să ne învrednicim noi toţi a o dobândi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia născut, Domnul nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Extras din Omilii vol. 3, Editura Anastasia, 2007)

[1] gr. proora/w,a vedea mai înainte, a prevedea viitorul.

[2] O posibilă aluzie la o tâlcuire morală a pildei evanghelice a smochinului neroditor. Domnul când a cerut smochine de la smochin, deşi nu era vremea rodirii, îl blestemă totuşi, un gest contradictoriu, pe care sfinţii părinţi îl tâlcuiesc unanim în ordine morală, arătând că, de fapt, smochinul neroditor reprezintă nerodirea în fapte de pocăinţă care sunt cerute de la noi în toată vremea şi în tot locul. Paralelismul tematic este deci prin antiteză, figură retorică foarte iubită de sfântul Grigorie şi foarte curentă în literatura creştină Bizantină, adică sf. Dimitrie s-a arătat împotriva chipului smochinului neroditor

[3] Se observă că Sfântul Grigorie urmează aici unui model de portret pe care îl împrumută direct din canoanele imnografiei generale pentru mucenici dezvoltându-l apoi cu elemente împrumutate din arta antică, adecvându-l unui model statuar. Despre această trăsătură a panegzricului medieval, vezi, Averil Cameron. Christianity and the Rhetoric of Empire. University of California Press. Berkeley.L.A. Oxford.

[4] qessaloni/kh înseamnă biruinţa asupra thessalilor

[5] ironie adusă retorilor vremii sau profesorilor de retorica sau alcatuitorilor de panegyrice care chiar daca nu aveau motive de laudă cu privire la persoana pe care voiau sa o laude, porneau dupa un tipic bine conturat in epoca si anume de la obarsia nobila, sau de la locul de baştina. Mai mult decat atât în sistemul educaţional bizantin aceste paegyrice formau obiectul unor exerciţii tip perigumnhsmata. Alcatuind un panegyric, sfântul Grigorie ar fi trebuit sa se conformeze modelului retoric în vigoare. Totuşi nu o face aratând ca motivul deosebirii sale de canonul retorilor vremii este însăşi excelenţa subiectului Panegyricului sau.-un artificiu abil-nu mai puţin retoric, de altfel- si subtil prilej de a-şi continua lauda urmând paralelismului tematic antitetic maretia lucrurilor trecatoare si vremelnice cu maretia celor veşnice.

[6] În varianta sinodală este tradus "L-a aflat robul său", în textul Septuagintei pe care o citează Sf. Grigorie apare, însă eu (âre toîn Dabiăd a)/ndra. Deşi a)nhăr, are în gr. Septuagintei şi sensul de rob, am tradus prin bărbat pentru a fi consecvenţi şi în acord cu tâlcuirea Sfântului Grigorie, care, clar, înţelege bărbat.

[7] dektikoăn kaiă deiktikoăn, joc de cuvinte, litt. primitoare şi indicatoare a…

[8] Citatul exact, complet este "şi nici măcar nu este slăvit ceea ce era slăvit în această privinţă faţă de slava cea covârşitoare"

[9] Iarăşi un text revelator pentru teologia gregoriană a prezenţei harului în cei sfinţi încă din timpul vieţii lor pământeşti. Sfintele moaşte, trupurile mucenicilor şi mărturisitorilor dau mărturie concretă de faptul că sfinţii sunt uniţi cu harul Duhului Sfânt, deşi în parte, după cuvântul Apostolului, încă din timpul vieţuirii lor după trup. Iar ceea ce noi slăvim şi cinstim la sfintele moaşte este tocmai energia acestui har care s-a dat sfinţilor în timpul vieţii lor în trup, care este, oricât de mare ni s-ar părea nouă, doar un chip al slavei "celei covârşitoare" şi neapuse din ceruri. Deci sfintele moaşte nu sunt numai o mărturie a prezenţei şi existenţei energiei harului divin, ci ele mărturisesc de fapt, mai adânc, faptul că această energie a harului este unită ipostatic cu trupul omenesc în timpul vieţuirii lui pe pământ, – un argument în favoarea ideii simeoniene a experierii harului în trup, în timpul vieţii.

[10] Este vorba de primele sfinte moaşte de la sfântul Dimitrie (veşmântul de comandant de oşti, inelul şi insigna rotundă de pe umăr) pe care sfântul mucenic Lupu sluga sfântului Dimitrie, din dragoste pentru mucenic le-a strâns după martiriul sfântului Dimitrie. Fiindcă aceste sfinte moaşte lucrau multe minuni şi tămăduiri, impăratul Maximian l-a întemniţat şi ucis şi pe Lupu.

[11] Trebuie să avem în vedere logica întregului fragment. Or, în acest paragraf, sfântul Grigorie spune că mantia inelul şi insigna sunt simboluri ale darului propovăduirii şi învăţăturii creştine dăruite Sfântului Dimitrie, tocmai pentru a se desăvârşi întru el mărturia lui. adică să aducă rodul desăvârşirii, pe lângă moartea mucenicească şi propovăduirea Cuvântului Vieţii, Hristos, ca mărturia lui să fie deplină. Pentru această pricină s-a îngăduit ca mucenicul să primească dregătoria ostăşească de la ~mpăratul Maximian, tocmai pentru a câştiga prin propovăduirea lui mulţi creştini. Neprimind dregătoria, ar fi fost martirizat fără de vreme şi fără să aducă rod mai mult, pe măsura darului cuvântător.

[12] Galerios Valerios Maximianos

[13] Alaiul processional începea în Catacombă după care trecea în stradă adică Egnatia, se îndrepta spre Biserica Icoanei nefăcută de mână omenească, unde se săvârşea vecernia şi se îndreptau apoi la Biserica sfântului Dimitrie. Aşadar Catacomba se afla undeva în jurul Bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

[14] w(j ei)j (eorthăn kaiă qumidi/an thâj megi/sthn kalou/menoj. ( eorth/ înseamnă praznic, sărbătoare, aici însă conotaţia este profund liturgică. La cei dintâi mucenici liturghia avea conotaţii martirice şi martiriul însuşi era văzut ca o mare Liturghie cosmică unde trupul mucenicului era considerat artos-ul şi invers forţa anamnetică a liturghiei celebrează jertfa cea fără de sânge a Mântuitorului în unire cu jertfa mucenicilor săi. De aici şi valoarea antimisului fără de care nu se poate săvârşi sfânta Liturghie. Acest vocabular liturgico-martiric este împrumutat fie din Vieţile sfinţilor, dar mai precis din literatura Actelor Martirice. Iată un citat semnificativ din sfântul Ignatie Theoforul, Epistola către Romani: "a)/fete/ me qhri/wn ei)ânai brwâma di'w(ân e)/stin qeouâ e)pituxeiân. Siâtoj ei)miă touâ qeouâ kaiă di'odon/twn qhri/wn a)lh/qomai i(/na kaqaroăj a)/rtoj qeouâ eu(reqâwâ. ş"Lăsaţi-mă să fiu hrană fiarelor pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, să fiu ucis de fiare pentru ca să fiu aflat o mai curată pâine lui Dumnezeu" Sf. Ignatios Theoforul, Proj Rwmaiwn. 12, 4, 1.ţ Detalii pe tema martiriului ca spectacol liturgic public oferit "catehumenilor" romani în excelentul articol al cercetătoarei americane Robin Darling Young. "In Procession before the World. Martyrdom as Public Liturgy in Early Christianity". Wisconsin: Marquette University Press, 2001, p.13. "Martyrdom is, then a public act and it is a Liturgy"

[15] gr. proăj dia/krisin touâ belti/onoj,litt. în discernerea a ceea ce este mai bun. in context nu se justifică folosirea comparativului de superioritate decât dacă îl înţelegem pe diakrisis în sensul de alegere. "ştia că este capabil să aleagă ceea ce este mai bine/mai bun. " Fraza este aşadar foarte concentrată exprimând foarte concis, aproape lacunar, teologia liberului arbitru. folosirea termenului diakrisis, discernământ, facultatea de a judeca spre a discerne, adică a separa spre a alege, face din realitatea ascetică a discernerii duhurilor un act esenţialmente noetic, dar, în aceeaşi măsură, vorbindu-ni-se despre peira experienţă, încercare. Sfântul Dimitrie ne apare astfel ca un ascet desăvârşit care a biruit în războiul lăuntric şi care nu numai că avea puterea de a discerne binele de rău, dar avea şi puterea de a alege ceea ce este mai bun.

[16] Dezvoltare antitetică în stilul retoricii medievale, nu mai puţin sugestivă este folsirea antitezei în împletire cu motivul ubi sunt. Ceea ce este însă cu adevărat mişcător este faptul că motivele şi temele panegzricului medieval nu are nimic din artificialitatea modelelor şi asimilâmndu-se înaltei trăiri duhovniceşti pe care o presupune pomenirea vieţii sfântului păstrând în acelaşi timp regulile artei retorice medievale.V. Henrz Maguire. Art and Eloquence in Byzantium, Princeton University, New Jersey: 1994. Capitolul al treilea al lucrării este consacrat Antitezei Byzantine, p. 53.

[17] Paradisul este pentru părinţii isihaşti doar un început al bunătăţilor celor veşnice, fiindcă raiul era locul destinat primilor oameni care nu au cunoscut desăvârşirea harului care a venit pe pământ prin întruparea pomului vieţii, care este Hristos. Această concepţie am regăsit-o încă la primii părinţi isihaşti cu începere de la sfântul Grigorie Sinaitul. Filocalia 7. Este interesant de cercetat originea acestei concepţii în Răsărit. Ea nu se regăseşte totuşi la primii Părinţi din primele secole.

[18] Este de fapt combinarea a două versete din Cântarea Cântărilor 4:10:11

[19] În fapt, este iarăşi o combinaţie a versetelor , 5:5 cu referire la degetele sau mâna iubitei care picură mir şi versetul 13.

[20] Evanghelia aceasta se citeşte de rând la sărbătoarea sfântului Dimitrie.

[21] Gr.i)a)ma, -a)toj vindecare, tămăduire, în context însă credem că sensul cel mai apropiat este cel de antidot. Este antidotul spre viaţă pentru cei înveninaţi de şarpele …

Sursa: Doxologia