Evanghelia
Luca
6, 31-36
Zis-a
Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi
lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce
mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i
iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă
bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi
lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi
să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu
împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi
însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să
daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi
atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui
prea Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu
cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv
este.
Sfântul
Nicolae Velimirovici - Evanghelia
iubirii desăvârşite
Precum
voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi
dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci
şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi
bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de
la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea?
Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să
primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi
faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în
schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”
Dacă
ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu faţă
de dânşii, s-ar milostivi şi ei unii faţă de alţii. Nimic nu-l
face pe om mai potrivnic milosteniei decât gândul că nici lui nu-i
dă nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu răsplăteşte El, zi şi
noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastră? Şi nu-i mai
bine să te bucuri, la curtea împăratului, de milostivirea
împărătească decât de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi
bunăvoinţa tuturor de la Curte, dacă am cădea în dizgraţia
regală?
Tot
aşteptând ca ceilalţi să fie mai întâi milostivi faţă de
dânsul, omul ajunge hapsân. Este literă de lege aceasta. Mila însă
nu este o virtute pasivă, ci o virtute lucrătoare. Ce ar fi ştiut
oamenii despre milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost, El mai întâi,
milostiv faţă de oameni? Mila lui Dumnezeu deşteaptă şi în
oameni mila. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Lui, lumea nu ar
cunoaşte mila.
Cui
înţelege că mila este o virtute lucrătoare, şi începe să o
lucreze, cerul şi pământul i se arată curând într-o lumină
nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să cunoască şi mila lui
Dumnezeu, şi a oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre, din
care izvorăşte scânteia. Cine iscă această fericită scânteie,
şi cine o primeşte, simte că Dumnezeu e de faţă. Amândoi, şi
cel ce dă şi cel ce primeşte, simt în inimile lor mâna lui
Dumnezeu, mângâietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5,7).
Mila
este mai mare decât compasiunea pe care o predică atâta înţelepţii
indieni. Poate cineva să treacă pe lângă un cerşetor, să-i pară
rău de el, şi totuşi să nu-i dea nimic. Omului milostiv însă nu
doar îi va părea rău de un necăjit, ci-l va şi ajuta. A te
milostivi de un cerşetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare
lucru în Legea lui Hristos; ci să ne milostivim de vrăjmaşii
noştri, acesta este lucrul de căpetenie. Mila este mai mare decât
iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a drumului, iar
fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg.
Mai
trebuie oare să spunem că mila este mai mare decât dreptatea
pământească? Dacă n-ar fi milă, oamenii ar pieri cu toţii de
mâna necruţătoare a legii. Fără milă, legea nu poate chezăşui
pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi.
Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni să
cunoască şi să deprindă din copilărie dulceaţa dragostei şi a
milei decât asprimea legii. Legea poate fi oricând învăţată, pe
când o inima înăsprită cu greu se mai poate întoarce vreodată
spre milostivire. Dacă oamenii au dragoste, nu vor păcătui
împotriva legii, dar dacă, împlinind toată legea, au rămas cu
totul lipsiţi de dragoste, pot pierde cununa slavei făgăduite de
Dumnezeu celor milostivi.
Evanghelia
de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă
de vrăjmaşi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de
a ne iubi vrăjmaşii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici şi
colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, aşa cum era, mai
mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii
faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.
Domnul
a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi
voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii
vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie
duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că
oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi
noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu
îi eşti duşman? Smulge aşadar rădăcina duşmăniei din inima
ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai
desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi
toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini
duşmani au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii
să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor duşman,
fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi
semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi
chiar va dispărea cu totul.
Dar
nu acesta-i câştigul cel mai mare. Câştigul cel mai mare e că,
în chipul acesta, ţi-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai
de seamă pentru mântuirea ta să nu fi duşmanul nimănui, şi nici
să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman, lucrul acesta
împiedică şi mântuirea ta, şi pe a lui; iar dacă eşti altora
prieten, atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta,
vrând-nevrând, să te mântuieşti. O, dacă ar socoti omul mai
degrabă cu câţi semeni de-ai lui este el la cuţite, decât câţi
îl vrăjmaşesc pe el! Într-o singură zi, faţa cea neagră a
acestei lumi ar străluci ca soarele.
Porunca
lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei
nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât
e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi
între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu
facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să
facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când
greşeşte; să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi
împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se
întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de
bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el,
să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l
cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit; să facă
şi el altora toate acestea.
Lucrul
acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru
neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege,
toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări
ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele. Iată leacul
tuturor bolilor, şi altul nu este.
Şi
mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce
răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi
iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce
mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi
dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi
înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu
împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.”
Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le
puteţi întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu
aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să
poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din
dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest
lucru de la întemeierea lumii. De când e lumea, zi de zi, Domnul a
revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile
Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca
să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă
iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte
neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne
fac bine, nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc
datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care
dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să
aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi,
ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că
ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de
al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.
Ar
fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne
învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor
ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o
treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi
păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt
sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la
suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile
virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu
şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a
sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi
moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima
literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine
către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al
învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim
că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel
dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să
aştepte să primească înapoi.
Pe
cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi
pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei
adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi
pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi
în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care
au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi
să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a
adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin
Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca
la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul
israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele
pământului. Deoarece Dumnezeu însuşi i-a pregătit pe evrei, de-a
lungul a mii de ani, prin Lege şi prin prooroci, pentru a primi şi
a înţelege descoperirea întreagă, de aceea îi numeşte Domnul
păcătoşi pe ceilalţi oameni, scufundaţi în necredinţă. Dar
prin „păcătoşi" (mai mari decât păgânii!) înţelege
Domnul şi pe cei cărora, descoperindu-li-se taina adevărului şi a
iubirii, nu s-au ţinut de ea, ci s-au întors ca şi câinele la
borâtură, la treapta cea mai de jos a binelui. Şi mulţi dintre
noi ne numărăm printre aceştia, care cu numele suntem creştini
iar cu faptele păgâni dintre cei mai sălbatici.
Ce
mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc, şi facem bine
celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am
şi luat plata! Iar de laudă sunt numai acele fapte care, cât ar fi
de mici, se aseamănă faptelor de iubire dumnezeieşti.
„Ci
iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu
împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplăta
voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este
bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl
vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea
Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită
înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care
nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu
pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!
Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru
rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare.
Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că
aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri;
nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute
lucrătoare.
Nu
cumva iubirea pentru vrăjmaşi este nefirească? Aceasta este
întâmpinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt creştini.
„Nu vedem”, zic ei, „că în natură nu găseşti nimic care să
semene a iubire pentru vrăjmaşi, ci numai pentru prieteni? Nu
sprijină faptul acesta obiecţia noastră?” Ce putem răspunde?
Înainte de orice altceva, credinţa noastră deosebeşte două firi:
una necăzută, neîntunecată şi neaplecată spre rău prin păcat,
cea aşa cum a avut-o Adam în rai, iar alta schimonosită,
întunecată şi înclinată spre rău prin păcat, aşa cum o vedem
că este în această lume. De firea primară ţine iubirea faţă de
vrăjmaşi. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl
respiră tot ce trăieşte. Aceasta este firea zidită de Dumnezeu.
Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca
soarele prin nori. Şi toată iubirea din lume de acolo vine, din
firea cea dintâi. Iar în raza firii stricate de păcat iubirea
pentru vrăjmaşi apare, prin raritatea ei, nefirească. Dar nu este
nefirească, ci este supra-firească faţă de firea cea pământească,
sau, mai bine zis, este pre-firească, de vreme ce iubirea de acolo
vine, din firea primordială, cea curată şi nemuritoare, pe care am
avut-o înaintea acesteia de astăzi.
„Iubirea
pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară
încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e
nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine
spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai
într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea
rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă
ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească
Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi
mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru
adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.
„Să
zicem că nu e imposibilă, dar, în sfârşit, iubirea aceasta e
neobişnuit de grea”, spun alţii. Într-adevăr, nu-i uşoară,
mai ales pentru cine o învaţă departe de Dumnezeu, de la Care ea
îşi primeşte tărie, din Care ea se hrăneşte. Cum să nu-i iubim
noi pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeşte pe
noi mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai ales că poate suntem
şi noi vrăjmaşi cuiva! Cine poate să spună că nu e nimeni în
lume care să nu-l socotească pe el duşman? Dacă ar fi ca soarele
şi ploaia să se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i
numeşte vrăjmaşi, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un
strop de apă. Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face
să vadă peste tot duşmani. Dumnezeu însă e fără de păcat şi
de aceea El nu bănuieşte pe nimeni, El iubeşte pe toată lumea. Ne
iubeşte atât de mult încât, atunci când ne împresoară duşmanii
fără că noi să ne fi făcut vinovaţi cu ceva anume faţă de ei,
trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu ştirea Lui şi
spre binele nostru.
Să
fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare
folos în sporirea duhovnicească. Fără vrăjmăşie pe lume mulţi
din plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar şi
vrăjmăşia Satanei e de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi
întru mântuire. Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost mai
râvnitor întru cele dumnezeieşti, cine a avut mai mare dragoste de
Hristos decât el? Acest apostol, totuşi, ne spune cum,
dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a şi îngăduit duhului rău
să-l ispitească: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia
descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al
satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II
Corinteni 12, 7).
Iar
dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu
ajute omului alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin
vătămători decât diavolii? Domnul însuşi a spus: „Duşmanii
omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36; cf. Miheia 7, 6). Cei
care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult
grija nevoilor şi înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea cei
mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre, pentru că
dragostea şi purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru
trup. Câţi părinţi n-au dăunat uriaş sufletelor fiilor lor,
câţi fraţi şi surori fraţilor şi surorilor? Câte soţii
soţilor? Şi totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de
zi cu zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii
nechibzuite faţă de rude şi prieteni, şi spre a nu slăbi iubirea
faţă de vrăjmaşi. Să mai spunem o dată că adesea, foarte
adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii prieteni? Când ne pun piedici
ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de mântuire; când
ne îngreunează viaţa dinafară ne îndeamnă să ne retragem
înlăuntru, în noi înşine, unde să ne aflăm sufletele noastre
şi să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Cu
adevărat, adesea duşmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne
trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noştri.
„Faceţi
bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în
schimb”, zice Domnul. Faceţi bine tuturor, fără deosebire, fără
să ţineţi seama dacă ei vă iubesc sau nu; urmaţi lui Dumnezeu,
care face bine tuturor, şi pe faţă şi într-ascuns. Dacă facerea
ta de bine nu-l vindecă pe vrăjmaş de vrăjmăşia lui, cu atât
mai puţin îl va vindeca facerea de rău. Fă bine celor ce nu
aşteaptă de la tine bine, şi împrumută tuturor celor care îţi
cer, dar împrumută ca şi când ai da, ca şi când ai înapoia
omului ce este al lui, nu ca şi când ai da ce e al tău. Zice
Sfântul Petru Damaschinul: „Milostiv este cel care-l bucură pe
aproapele său cu ceea ce el însuşi a primit de la Dumnezeu: pâine,
hrană, putere, un cuvânt potrivit, rugăciune — socotindu-se pe
sine un datornic care a primit mai mult decât îi trebuie. În
fratele său însuşi Dumnezeu cere şi Se îndatorează”. Chiar
dacă vrăjmaşul tău nu-ţi primeşte facerea de bine, să nu te
împiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul:
„Rugaţi-vă pentru cei... ce vă prigonesc” (Matei 5, 44)?
Rugaţi-vă, aşadar, pentru duşmanii voştri, şi în acest chip le
veţi face bine. Dacă vrăjmaşul nu vrea să primească nimic de la
tine, Dumnezeu primeşte rugăciunea ta pentru dânsul. Şi Dumnezeu
îi va îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoinţă spre tine.
Nu-i cu neputinţă, aşa cum crede lumea, să întorci un duşman
înverşunat şi să ţi-l faci prieten! Şi chiar dacă ar fi cu
neputinţă oamenilor, îi stă în putere lui Dumnezeu. Cine
preschimbă iar şi iar pământul îngheţat în câmp înflorit,
poate şi să topească gheaţa vrăjmăşiei în inima omenească şi
să presare în ea floarea înmiresmată a prieteniei. Şi aceasta nu
atât pentru ca să-ţi câştigi tu un prieten în locul unui
duşman, ci ca să nu-şi piardă el sufletul din pricina vrăjmăşiei
faţă de tine. Pentru aceasta trebuie să te rogi tu. Nu-i puţin
lucru pentru mântuirea ta să ai, în viaţa aceasta, mai mulţi
prieteni decât duşmani, dar lucrul de căpetenie este să nu fi tu
duşmanul nimănui, să fii tu prietenul tuturor în inima ta, în
gândurile tale, în rugăciunile tale.
Făcând
aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi
oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce
fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”;
îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede
în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi,
atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate,
înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare
la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui
Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul
Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai
El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său. Acum ni se
promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi
cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în
veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este
El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui
Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile
acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre
binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia.
Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem
aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată
ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat
de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă?
„Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi
toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de
oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al
Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui
fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru
vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune
apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa
în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne
primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte
ca fii.
Cu
adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit
numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea,
prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de
vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit
celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la
săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în
rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am
despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu
sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă
de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă
şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi
decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate
bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea
noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o
milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi
locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos
săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu
se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis
singur porţile raiului!
Oricât
de grea, de uriaşă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar
un mărunţiş pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai
aproape de El, la strălucita Lui curte împărătească. Nu ne cere
să împlinim porunca spre a ne câştiga cu ea împărăţia şi
înfierea, ci doar să dorim împărăţia şi înfierea mai presus
de orice. Cere de la noi doar să-L credem şi să-L ascultam pe
Mântuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a
fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a rămas Adam în rai
până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva decât
ascultare. Dar când el şi soaţa lui au început să pună la
îndoială porunca lui Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat
porunca şi au căzut în păcatul aducător de moarte al
neascultării.
În
Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a
cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare.
Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi
ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate
poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca
să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi
fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi
dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau
nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a
dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne
fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul —
fie el amar sau dulce — cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi,
cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi
a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de
Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul
Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca
Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 500-509).
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu