Lucrarea mântuirii. Cât e de la Dumnezeu şi cât e de la mine?

Vin la biserică oameni care cred că e suficient să dea pomelnice şi să se roage preoţii pentru ei, ca să li se „rezolve” problemele. Sau care cred că dacă împlinesc din punct de vedere formal toate exigenţele privitoare la post, rugăciune, participare la slujbe, spovedanie etc., e suficient spre a se mântui. Aceasta este o viziune de sorginte magică. Conştient sau nu, ei minimalizează rolul omului, crezând că Dumnezeu lucrează în lume într-un mod abuziv şi solitar, fără a ţine cont de libertatea omului. Aici regăsim mare parte dintre cei ce se consideră credincioşi, dar care nu se străduiesc să aprofundeze relaţia cu Dumnezeu. Sunt un soi de „creştini de duminică”.

Alţii, dimpotrivă, spun că nu au nevoie nici de preoţi, nici de Biserică, întrucât ei Îl au pe Dumnezeu în suflet. Sau consideră îndeajuns faptul că nu fac nimic rău, ci se străduiesc să facă bine pe pământ. Unii ca aceştia sunt stăpâniţi, fie că realizează, fie că nu, de ideea autoîndumnezeirii, cea de care s-au lăsat seduşi Adam şi Eva, când au gustat din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2, 17). Astfel de oameni se amăgesc că ar fi suficient faptul că „ei lucrează” în lume. Dumnezeu nu are decât să ia act de aceasta şi nu are cum să nu-i recompenseze. Aici putem număra mulţi intelectuali sau, în genere, acele persoane ce-şi pun mare nădejde în raţiunea lor şi care, sub influenţa umanismului ateu, exacerbează rolul şi locul omului în creaţie.

Evitând cele două extreme, care este calea de mijloc, cea împărătească? Pe de o parte, cuvântul lui Dumnezeu către noi, rostit prin Sfântul Apostol Pavel, este acela că „în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8). Dar dacă mântuirea este „dar al lui Dumnezeu”, atunci înseamnă că eu, primitorul darului, nu am nimic de făcut? Nicidecum. Căci acelaşi apostol ne spune: „cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12); „fiind, dar, împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu” (II Corinteni 6, 1). Mai mult, el însuşi – supranumit „apostolul neamurilor” – dă mărturie că s-a ostenit mai mult decât ceilalţi apostoli ai Domnului, precizând însă: „Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10).

Aşadar, mântuirea fiecăruia dintre noi este un proces dinamic, o lucrare teandrică, adică divino-umană. Pentru a înţelege natura paradoxală a acestui proces, ne vom raporta la una dintre notele filocalice ale Părintelui Dumitru Stăniloae: „Este cu neputinţă a se separa, practic, între contribuţia omului şi a lui Dumnezeu în binele ce se săvârşeşte. Sinergia se arată ca un tot divino-uman. Nu se poate spune care începe mai întâi şi care dă mai mult. Întreaga faptă bună e şi a omului, şi a lui Dumnezeu. Se spune că omul dă înclinarea spre bine, iar Dumnezeu dă puterea împlinirii lui. Dar şi înclinarea de fapt a omului e produsă de Dumnezeu. Însă nu fără contribuţia omului. Căci libertatea omului ar putea înclina şi spre rău, cu tot ajutorul lui Dumnezeu. Iar puterea cu care se face binele nu e numai a lui Dumnezeu, ci şi a omului. Chiar în puterea omului e şi puterea lui Dumnezeu şi în folosirea puterii lui Dumnezeu e şi efortul omului. Binele făcut prin om e produsul omului întipărit de Dumnezeu, sau al omului îndumnezeit, şi al lui Dumnezeu coborât la nivelul omului, umanizat, trăind efortul omului. Puterea lui Dumnezeu se slăveşte de efortul omului, puterea omului se slăveşte prin întărirea ei prin puterea lui Dumnezeu” (nota 992 a Părintelui Dumitru Stăniloae la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, „Scrisori duhovniceşti”, volumul XI din Filocalia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 580).

Faptul că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu nu constituie un îndemn la lenevire sau la pasivitate. Eu trebuie să mă pregătesc spre a putea primi acest dar. Vorba românească din bătrâni spune că: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”. Prin lucrarea faptelor bune, prin împlinirea poruncilor evanghelice – nu singur, ci cu ajutorul harului dumnezeiesc –, eu îmi arăt disponibilitatea de a primi darul lui Dumnezeu şi mă pregătesc spre a fi capabil să lucrez cu acest talant. Adică, „îmi deschid traista”. Aceasta este partea mea de lucrare. Pe măsură ce harul mântuirii îmi umple fiinţa, eu devin capabil de a lucra mai mult, devenind împreună-creator şi având îndrăzneala cea bună înaintea lui Dumnezeu. Mărturie ne sunt vieţile atâtor sfinţi.

Că mila lui Dumnezeu este mult mai mare decât disponibilitatea noastră de a primi darurile Sale, rezultă din unele minuni relatate de Evanghelii. A înviat, spre exemplu, pe fiul văduvei din Nain (v. Luca 7, 11-16), deşi nimeni nu i-a cerut acest lucru şi nici nu a dovedit cineva că ar avea credinţa că El poate să-l ridice din morţi. Cu alte cuvinte, ai spune că a fost o „minune gratuită”. În fapt, durerea şi lacrimile acelei văduve, care-şi pierduse singurul reazem, pe acel tânăr numit ca „singurul fecior al maicii sale” (Luca 7, 12), constituiau terenul prielnic peste care Mântuitorul putea să reverse harul Său. În alte situaţii, El nu a putut face nici minuni mai mici de atât. În Nazaret, „în patria Sa” (Marcu 6, 1), cei ce-L ştiau ca „teslarul” şi „fiul Mariei” (cf. Marcu 6, 3) au refuzat să creadă în El „şi n-a putut acolo să facă nici o minune decât că, punându-şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat” (Marcu 6, 5). Astfel, pentru a primi harul şi ajutorul lui Dumnezeu e nevoie, la limită, ca cel puţin să nu ne împotrivim acestei iubiri, să nu refuzăm darul Său. „Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40). De aceea, la Judecată nu vom avea cuvânt de îndreptăţire când vom fi întrebaţi nu atât de ce nu am lucrat noi binele pe pământ, ci de ce nu am lăsat măcar pe Dumnezeu să lucreze prin noi sau de ce ne-am împotrivit a primi darurile Sale. Cu adevărat, înfricoşător e să răspunzi la aşa ceva!

Sursa: Doxologia