Evanghelia
Ioan
17, 1-13
În
vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat:
Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să
Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste toată
făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu
i-ai dat Lui; iar viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe
Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care
L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ şi am săvârşit
lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac. Şi acum Mă preamăreşte Tu,
Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai
înainte de a fi lumea. An făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe
care Mi i-ai dat Mie din lume; ai Tăi erau, şi Mi i-ai dat Mie şi
cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai
dat sunt de la Tine, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am
dat lor; iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la
Tine am ieşit, şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru
aceştia Mă rog; nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceştia pe care
Mi i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi, şi toate ale Mele sunt ale Tale,
şi ale Tale sunt ale Mele, şi M-am preamărit în ei. Mult nu mai
sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte
Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să
fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi
păzeam în numele Tău; pe cei care Mi i-ai dat, i-am păzit şi
nici unul dintre ei n-a pierit, decât numai fiul pierzării, pentru
ca să se împlinească Scriptura. Acum însă Eu vin la Tine şi
acestea le grăiesc cât sunt în lume, pentru ca bucuria Mea s-o
aibă deplin în ei.
Sfântul
Nicolae Velimirovici – Evanghelia
Semănătorului
Lumea
întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr
de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o
poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns
în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai
ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi
duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care
ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu
se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc
caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit
şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară,
că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se
întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a
miezului, a ceea ce hrăneşte.
Omul
se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea
înţelepciunii lui Dumnezeu, ore i se arată în pilde. Dar cine se
uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de
spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei.
Ascultă, şi aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i
se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă
miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul
găseşte duhul; înţelesul află înţelesul; iubirea simte
iubirea.
Săracă
şi tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar
cine se apucă şi se ţine de ea va cădea şi va plânge de durere
şi de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de
învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se
foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.
Însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri
şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o
dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să
arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se
ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri
neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari
sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi
cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată
pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din
viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i
mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii
sălbatici, grâul şi neghina, piatra şi nisipul? Cine, avându-Ie
zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele
împărăţiei lui Dumnezeu? Dar Hristos tocmai pe acestea le-a
arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire,
dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti
nemăsurate. Toi astfel a luat Domnul întâmplările cele mai
obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului,
istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata
Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a
rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor
înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului şi
neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a Lucrătorilor
nelegiuiţi dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor
miezul spre hrană duhului, până ce Domnul nu a luat aceste
întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele
duhovnicesc.
Evanghelia
de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului:
o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în
al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, şi
sufletul nostru, şi învăţătura Evangheliei, şi obârşiile
căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.
„Ieşit-a
semănătorul să semene sămânţa sa”. Ce simplu început! Este
vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un
pământ bun de a fi arat peste care a şi trecut plugul. E primăvară
şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa,
merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa.
Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos
iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost
pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări şi
năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii
mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca
o primăvară după iarna cea îngheţată şi ca vin Semănător a
ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au
semănat şi proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor,
ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să
semene propria Sa sămânţă. Înainte de Hristos au ieşit
învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o
împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de
la nimeni; a semănat sămânţa Sa. Ieşit-a semănătorul. Cum, de
unde? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui,
fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să
slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără
a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină
fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor simt
ţarina sa, şi El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut
(Ioan 1, 10) şi El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A
ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul
Semănător. Sămânţa e a Sa şi pretutindeni e primit cu pace,
căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca un slujitor ce
iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă
străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i
a lui şi de aceea e privit cu neîncredere şi teamă.
„Şi
semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu
picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe
piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi
alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au
înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând
a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de
auzit să audă”. Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde
un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc,
ca să audă Duhul ce adie în ea, şi de aceea spune Domnul: „Cine
are urechi de auzit să audă”.
Toată
pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea
unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeverească,
din viaţa lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat.
Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo
la scos pietrele, la smulsul şi la arsul mărăcinilor, la
închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost
spusă pentru ceea ce ştie fiecare, ci pentru ceea ce nu ştie
nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.
Câmpia
înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei înseamnă
feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum, altele
ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca
pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De
ce oare nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o
împrăştie şi la drum, şi printre pietre, şi în mărăciniş?
Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i
ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum
fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la
greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca
omul să dobândească putere asupra unui alt om, sau un grup de
oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. „Ceea ce vă
grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la
ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 27). Iată ce
porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător
semănătorilor. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască” (I Timotei 2, 4), „nevrând să piară cineva”
(II Petru 3, 9). Dacă Domnul Şi-ar fi semănat dumnezeiasca
învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar fi îndreptăţit
spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi
păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător de pierderea
lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu e drept şi nici o greşeală nu poate sta în lumina
dreptăţii Sale.
Faptul
că se pierd trei părţi din sămânţă nu-i nici vina
semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici
Hristos, nici sfânta Sa învăţătură nu simt de vină că se
pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-şi
închină munca şi dragostea lor sămânţei primite, n-o apără de
buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc
până la vremea secerişului. Dar deşi trei părţi ale ţarinii
rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat,
căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: „Aşa va fi cuvântul Meu
care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea
rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui”
(Isaia 55, 11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne
neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar. La
Dumnezeu toate sunt cu putinţă: El poate să facă recolta pe
pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va
întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în
pământ de sluga netrebnică, sau ca pacea adusă unei case
nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: „Şi dacă
este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu
este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi” (Matei 10,
13).
Dar
să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde.
Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru
că L-au întrebat ucenicii.
„Şi
ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis:
Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui
Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi,
auzind, să nu înţeleagă”. Atât era de simplă pilda încât
ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh.
După Matei, ucenicii au întrebat întâi: „De ce le vorbeşti lor
în pilde?” (Matei 13, 10). Luca lasă deoparte această întrebare,
şi pune în loc alta: „Ce înseamnă pilda aceasta?” Hristos
răspunde la imândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între
ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că
ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi
chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii
duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Lor li
se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă
nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără
mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru
ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus în
pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde” (Ioan
16, 25).
De
ce poporului îi vorbeşte în pilde? „Ca, văzând, să nu vadă
şi, auzind, să nu înţeleagă”. Adică: Dacă le-ar vorbi pe
faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească şi nu ar
vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi.
Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu
urechile trupului. Acest înţeles se desprinde limpede din
Evanghelia de la Matei: „căci, văzând, nu văd, şi auzind nu
aud, nici nu înţeleg” (13, 13). Când Dumnezeu le grăieşte
adevărul duhovnicesc pur, neînveşmântat în pilde şi asemănari
cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest
adevăr.
Orice
adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea
cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzirea şi
înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se
cuprind în lume sub chipul lucrurilor şi întâmplărilor. Mulţi
şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd
numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai
înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e
vederea trupească, auzirea trupească şi înţelegerea trupească.
Hristos cunoaşte orbirea oamenilor şi de aceea, învăţător
preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri
duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la fapte duhovniceşti. Iată
de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii
şi înţelegerii lor.
Răspunzând
la prima întrebare, Domnul trece la a doua: „Iar pilda aceasta
înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă
drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima
lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Către popor
zice: „Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările
şi le-au mâncat” (Matei 13, 4), iar ucenicilor:„ vine diavolul
şi ia cuvântul din inima lor”. Amândouă spusele au acelaşi
înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în
picioare sămânţa de lângă drum şi cum o ciugulesc păsările,
aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul
lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte
aşadar ogorul şi închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi
îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu
treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă
semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi
deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci sămânţa
dumnezeiască se vatămă şi se distruge, iar cohorta năvălitorilor
nu doar o calcă în picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei
cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile
trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat,
şi se face maidan plin de miasme şi drum care nu duce nicăieri,
asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică.
Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i
primească pe ei.
Pe
pământ pietros sau în mărăciniş sămânţa are totuşi un
început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru
că e călcată în picioare de trecători şi spulberată de demoni.
Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet
feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu
trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea
altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai
bun comentariu la pilda femeii păcătoase.
De
ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O spune Domnul: „Ca
nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Se vede preabine de aici
că, credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul şi rădăcina
mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — şi
nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu
poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul
lui Dumnezeu stă la pândă diavolul, ca să fure. Fericit cel ce
păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai
de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce în picioare
şi să fure sfânta semănătură.
„Iar
cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu
bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme,
iar la vreme de încercare se leapădă”. Mai întâi primesc cu
bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică,
asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată
deschizându-se uşa închisorii şi spunându-i-se: „Eşti
slobod”. Se bucură omul şi dă să plece, dar când îşi dă
seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă
înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise
înainte-i.
O
inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică,
iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu
creşte mai degrabă în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca
brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă
pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme
şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e
deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul
cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se
nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pentru nu-ştiu-ce îmi
făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna
mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se
îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând
rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui
Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.
Mulţi
asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeşte la
suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire şi dedesubt e piatră.
Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupră-le, în
marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc
ca să-şi întindă rădăcina până în adâncul inimii, al
sufletului şi al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros
lui Dumnezeu săliţa de la intrare, dacă şi-ar putea păstra
pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a
soarelui lui Dumnezeu, când văd ei că nici o încăpere nu poate
rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e
lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântul lui Dumnezeu — dacă
ajunge în vânt şi furtună — nu întârzie să dea înapoi.
Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduieşti unui
stăpân şi să slujeşti altuia. Nestatornicii se făgăduiesc lui
Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu
făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse
în cuvântul Lui?
„Cea
căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu
grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi
nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată
şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”.
Grijile sunt spini, ca şi iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade
cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeşte, dar
nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui
Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creşte numai acolo unde
precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în
umbra lui. Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin
bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti,
trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu
cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe şi curate. Apostolul
Petru spune: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are
grijă de voi” (I Petru 5, 7). Hristos Domnul pune asupra noastră
o singură grijă, numai una: grija de suflet, de mântuirea noastră.
Aceasta este grija grijilor şi, purtând-o pe aceasta, toate
celelalte se dezleagă de la sine. Grijile mărunte înăbuşă
sămânţa acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea
toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar
fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.
Adevărata
bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la
oameni. „Cine se încrede în bogăţia lui, se veştejeşte”
(Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar şi nemulţumit,
şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un
cerşetor.
Dar
plăcerile vieţii? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul
lui Dumnezeu? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred
cei ce tânjesc după ele? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat
din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre
sine: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit
inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat... Apoi
m-am uitat... şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de
vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecclesiastul 2, 10-11).
Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept
decât el: „Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima”
(Psalm 18, 9); „Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie
inimii mele sunt ele” (Psalm 118, 111); „Bucura-mă-voi de
cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” (Psalm 118, 162).
Adevărata plăcere, adevărata bucurie, şi bogăţie, şi veselie,
stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii
acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia
lui Dumnezeu.
„Iar
cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud
cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Pământ
bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de
iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41, 1), aşa trec aceste
suflete prin deşertul ars al lumii, căutând să-şi astâmpere
setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea
netrecătoare. Când roua şi mana din cer coboară de pe buzele lui
Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie şi cresc
înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin
aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi
trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici
bolovănişuri, nici ciulini, ci numai pământ curat şi bun, pe
care o singură sămânţă creşte: cea semănată de Domnul. Ea se
păstrează în inima curată şi bună. Oamenii buni nu ţin
cuvântul lui Hristos scris pe hârtie, pentru că hârtia este
înafara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin,
pentru că mintea se află la suprafaţa fiinţei, şi poate uita. Ci
îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curată şi bună, de
unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca
aluatul şi dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi
ungând viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum
soarele.
Ce
rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun? „Unul o sută,
altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23), a spus Domnul în
marea-i dragoste şi milostivire faţă de oameni. El nu cere de la
toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa
încât să se mântuie cât mai mulţi, cât mai mulţi să
moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai
recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe
pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de
mărimea recoltei, ci şi de felurimea ei, care mulţumeşte pe
Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda
Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece
talanţi, şi pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată:
„Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru bucuria
Domnului tău” (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte
de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă,
deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.
„Cine
are urechi de auzit să audă!” Cu aceste cuvinte încheie Domnul
tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după
ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus
aceleaşi cuvinte, şi de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce?
Ca să deştepte auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin
veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate
neamurile până la sfârşitul lumii. „Cine are urechi de auzit să
audă!” strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra
cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui
ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura,
strâmta cale de scăpare din stricădunea şi vâlvătaia lumii.
Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri
sau case, ci însăşi viaţa. Nu strigă de mânie asupra oamenilor,
ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi.
Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când
copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie.
Şi strigă la copii. Şi Hristos strigă la oameni, până la
sfârşitul veacurilor: „Cine are urechi de auzit să audă!”
Slavă
şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător,
Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
(Sfântul
Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca
Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 519-528)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu