Sufletele
drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de
dânsele munca (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1).
Iubiţi
credincioşi,
Cuviosul
părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui
prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un
sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii
săi şi neavând cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale
a păscut vitele acelui sat, ducând o viaţă singuratică de
rugăciune şi înfrânare.
Mai
târziu, văzând că toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, a
părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu
prea departe, unde era o mică mănăstire. Acolo, Cuviosul a primit
schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre
nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă
desăvârşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru
şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă
sărăcie şi adânc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti
toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?
Simţindu-şi
dinainte sfârşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de nimeni, între
două pietre mari, pe marginea unui râu ce se chema Lomul şi acolo
şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său
nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa râului mare, a rupt
malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele
Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prundiş,
până au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea
locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci,
într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei şi i-a
zis:
"De
mă vor scoate părinţii tăi din apă - arătându-i şi locul - eu
te voi tămădui pe tine!" Şi îndată copila a spus tatălui
ei, care, adunând mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi
a aflat comoara cea ascunsă şi nepreţuită, adică sfintele
moaşte întregi şi neputrezite ale Sfântului Dimitrie. Deci,
luându-le, le-a dus în satul Basarabov şi multe minuni de
vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.
Auzind
despre aceasta domnul Valahiei, a dorit să le aducă cu mare cinste
în Ţara Românească, ca să le aibă spre ajutor şi mângâiere.
Deci, trimiţând câţiva boieri şi preoţi la Basarabov, aceştia
au încercat să aducă moaştele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au
putut, căci sfântul nu a voit să părăsească satul său. Auzind
de aceasta, domnul a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o
frumoasă biserică în Basarabov deasupra moaştelor Sfântului
Dimitrie.
Între
anii 1769-1774, fiind război între ruşi şi turci, un general,
anume Petru Salticov, din partea armatelor ruseşti, a trecut Dunărea
şi a ocupat o mare parte din părţile Bulgariei, printre care şi
Basarabovul. Apoi auzind de moaştele Cuviosului, a poruncit să le
trimită în ţara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi
Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le
dea Ţării Româneşti, ca despăgubire pentru mulţimea pagubelor
de război. Şi aşa, sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui
nostru Dimitrie, au ajuns în pământul ţării noastre şi au fost
aşezate în biserica Mitropoliei din Bucureşti, în anul 1773,
fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie şi de
mulţimea credincioşilor. Apoi, îndată a încetat războiul şi
boala ciumei care era în ţară.
Iubiţi
credincioşi,
Pentru
mulţimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala
Patriarhală din Bucureşti a avut grijă întotdeauna să cinstească
pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri,
acatiste şi cântări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de
astăzi, 27 octombrie, când se face prăznuirea cea de peste an a
Sfântului Dimitrie la Catedrala Patriarhală dinBucureşti şi când
vin mii de credincioşi din toate colţurile ţării, la cinstitele
lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.
Bucură-te
astăzi, Ţară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul
nostru Dumnezeu, în primejdii şi ispite, şi te-a îngrădit cu
ajutorul cel nepreţuit al rugăciunilor multor sfinţi, cuvioşi şi
mucenici.
Bucură-te
astăzi, Ţară Românească, că te-a binecuvântat Dumnezeu cu
câmpii roditoare, cu munţi împodobiţi, cu păduri şi izvoare, cu
fii binecredincioşi şi milostivi, cu biserici aşa de frumoase şi
cu sfinte moaşte de mare preţ. Bucură-te astăzi, Ţară
Românească, şi te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare,
căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului
părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru
binecredincios.
Sfintele
moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un
luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sânul Bisericii
noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întăriţi în credinţă,
ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim
îndemnaţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar
într-un chip de taină, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă
de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrânare pe
pământ. Că cine a fost mai sărac decât Cuviosul Dimitrie? Cine a
purtat haine mai rupte decât el? Cine a dus o viaţă mai lipsită
decât el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi
picioarele de pietre, răbdând frigul, ploaia şi zăduful soarelui,
pentru a-şi dobândi pâinea vieţii. Apoi adăugând la aceasta şi
celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugăciunea, viaţa curată
şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvârşirii creştine. Şi
acest fel de nevoinţă l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă
şi în viaţa pustnicească, ajungând să petreacă ca un înger
pământesc.
După
Sfinţii Părinţi sunt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia
cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieţii, neagoniseala
etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească adică smerenia
inimii, prin care creştinul se socoteşte că nu are nici o faptă
bună şi este mai păcătos decât toti.
Amândouă
sărăcii sunt de nevoie şi obligatorii pentru mântuirea noastră.
Prima, adică lipsa celor pământeşti, face începutul
desăvârşirii, iar a doua, adică smerenia, face sfârşitul ei. Pe
aceasta o fericeşte însuşi Domnul, zicând: Fericiţi sunt cei
săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor (Matei
5, 3). Dar, întrucât nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea
desăvârşită a duhului, fără sărăcia cea din afară a
materiei, Domnul ne porunceşte şi pentru aceasta, zicând: Nu vă
grijiţi, zicând: ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom
îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută ... Ajunge zilei
răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăţia de ar curge,
nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10).
Mare
dar este neagoniseala şi de multe primejdii şi păcate scapă pe
creştin în viaţă! Dar cine din noi o mai iubeşte? 0, fericită
sărăcie şi negrijă, cine te mai preţuieşte astăzi? Care din
creştini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaşte astăzi
preţul tău? Cine mai râvneşte la folosul tău? Cu adevărat, cel
ce iubeşte sărăcia lui Hristos, aşa cum au iubit-o sfinţii şi
caută să şi-o agonisească în viata sa, acela este un adevărat
creştin, acela este un filosof al veacului de acum.
Sărăcia,
viaţa cât mai modestă naşte în sufletul creştinului duhul
smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării
la moarte, al pocăinţei. Lipsa de agoniseală şi fărădegrija
îmbogăţesc sufletul cu multe virtuti, izbăvesc pe om de multe
căderi şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această
virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum
toţi aleargă după bani cât mai multi, după haine cât mai
scumpe, după un trai cât mai îndestulat. Agoniseala celor de
prisos este idolul veacului de acum, este pricina atâtor certuri
între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adâncă
în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pământului.
Fraţilor,
să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a
merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim deci, sărăcia
Domnului ca să dobândim viaţa cea veşnică. Să ne îndestulăm
cu cât ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne
ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai
hainelor, şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm
mai mult decât ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi
copiii Lui. Iar dacă suntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de
ce avem nevoie.
Desigur,
avem datoria sfântă să îngrijim de casa şi copiii noştri, să
câştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în
casele noastre ban şi pâine străină, că ne adunăm osândă la
Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la
cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de
nevoinţa Sfântului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pământ,
în desăvârşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare
la cele veşnice. Să ne închinăm la moaştele Sfântului Dimitrie
ori de câte ori avem prilejul şi să citim acatistul lui că este
grabnic ajutător.
Aşadar,
să privim mereu la sfârşitul vieţii lui Iisus Hristos, şi la
pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne
silim "a le urma credinţa" şi să avem mereu în minte
cuvintele Domnului care zice: Căutaţi mai întâi împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatca Lui şi toale celelalte se vor adăuga
vouă (Matei 6, 33). Amin.
(Arhimandrit
Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de
peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, pp. 232-236)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu