Evanghelia
Luca
10, 38-42;11,27-28
În
vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele
Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea
Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta
cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi,
apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat
singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus,
răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti
de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales
partea cea bună, care nu se va lua de la ea.
Iar
când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi
glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a
purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este,
dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc pe el.
Sfântul
Ierarh Serafim (Sobolev), Făcătorul de minuni din Sofia - Cuvânt
la Acoperământul Maicii Domnului
Motivul
marii sărbători de astăzi a Acoperământului Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu a fost minunata descoperire făcută
Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost înălţat
până la al treilea cer.
Aici
el a văzut îngeri şi numeroşi sfinţi, dar nu a văzut-o pe
Preacurata Maica Domnului, pentru care s-a tânguit mult. I s-a spus
că în acel moment Ea nu se găseşte acolo, deoarece Ea se află pe
pământ, mângâind pe cei necăjiţi, oamenii suferinzi şi că el
o va vedea în curând.
Într-adevăr,
la scurt timp după această nemaipomenită vedenie, Sfântul Andrei
a văzut-o pe Maica Domnului, în Biserica Vlaheme din oraşul
Constantinopol, în timpul privegherii de toată noaptea. Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu i-a apărut Sfântului Andrei şi ucenicului
său, Epifanie, în văzduh, în faţa altarului, înconjurată de
locuitori ai cerului.
Ea
se ruga osârduitor în genunchi, apoi s-a ridicat şi i-a acoperit
cu omoforul Ei strălucitor pe cei ce se rugau.
Dar
iată la ce vreau eu, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să vă
atrag atenţia. Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului
înlăcrimată. Ne-am întreba: cum se poate împăca marea Ei
suferinţă pentru noi cu bucuria Ei neîntreruptă, dumnezeiască şi
cu necurmata Ei fericire?
Desigur,
dacă această amestecare n-ar fi fost posibilă, Sfântul Andrei nu
ar fi văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Însemnă că
această amestecare este posibilă. Dar pentru a fi pe înţelesul
nostru, trebuie, iubiţilor, să ne aducem întotdeauna aminte
cuvintele apostolului Pavel: „Ca niştre întristaţi, dar pururea
bucurându-ne” (II Corinteni 6, 10). „Căci precum prisosesc
pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi
mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).
Odată,
la preacuviosul Serafim a venit o femeie bolnavă, foarte evlavioasă.
Slujitorul lui Dumnezeu i-a spus acesteia: „Pentru tine suferă,
roabă a lui Dumnezeu, întemeietoarea mănăstirii Diveevo, răposata
monahie Alexandra. Du-te la mormântul ei din Diveevo, roagă să i
se facă un parastas şi tu te vei însănătoşi”.
Femeia
a făcut aşa cum i-a poruncit Sfântul Serafim şi şi-a căpătat
tămăduirea. Dar, dacă cuvioasa monahie Aleksandra suferea pentru
această femeie din cauza bolii ei, atunci cum să nu sufere şi să
nu plângă pentru noi Maica Domnului? Pentru că Ea ne iubeşte mai
mult chiar decât mama noastră; pentru că Ea ne este aproape în
timpul când noi suntem bolnavi, atunci când asupra noastră se abat
tot felul de necazuri şi suferinţe, atunci când ne adresăm Ei,
rugând-o să ne ajute.
Şi
totuşi, ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din faptul că
Sfântul Andrei a văzut-o pe Preacurata Maică a Domnului
înlăcrimată? Concluzia este una singură: noi nu trebuie s-o
întristăm pe Preacurata Maica Domnului şi s-o facem să verse
lacrimi pentru multele noastre păcate şi mai ales, pentru cel mai
răspândit păcat, al poftelor noastre trupeşti sau al desfrânării.
Din
nefericire, acest păcat se întâlneşte, fiind specific şi
caracteristic, nu numai la păgâni şi la heterodocşi, ci adesea şi
la creştinii ortodocşi. Aici, printre ortodocşi, se observă în
ultima vreme o oarecare întunecare a minţii în ceea ce priveşte
acest păcat trupesc; deoarece mulţi îl socotesc o manifestare de-a
dreptul naturală şi permisă.
Asemenea
creştini spun: „Toţi trăiesc în desfrânare, o să trăim şi
noi astfel”. Ca şi când ar fi tot una: vom pieri numai noi
singuri sau vom pieri cu toţii. Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi
veţi pieri la fel - a zis Domnul, atunci când I s-a spus că Pilat
a amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor (Luca 13, 1-3).
Ar
trebui ca aceşti creştini ortodocşi să-şi amintească mereu că
Sfânta Biserică pedepseşte greu păcatul desfrânării, chiar dacă
există pocăinţă, deoarece îi îndepărtează pe cei căzuţi în
acest păcat de la Sfânta Împărtăşanie, pentru şapte ani din
momentul pocăinţei, adică de la încetarea săvârşirii lui.
Dar
acest lucru este puţin. Deoarece păcatul trupesc capătă
dimensiuni gigantice şi cuprinde în mrejele lui întreaga lume, se
apropie vremea când Domnul va rosti din nou groaznica sentinţă, pe
care cândva a rostit-o faţă de tot neamul omenesc, înaintea
Potopului Universal: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii
aceştia, pentru că sunt numai trup” (Geneza 6, 3).
Numai
că lumea dinainte, Domnul a distrus-o cu apă, iar lumea de acum va
pieri de foc, la semnul Domnului, în ziua celei de-a doua veniri,
aşa cum a proorocit despre aceasta Sfântul apostol Petru, spunând:
„Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu
vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul şi
lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10).
Desigur,
nu doar păcatul desfrânării va determina această pieire
universală, dar şi alt păcat mare şi greu, al lepădării
oamenilor de la dreapta credinţă. Dar Fiul Omului, când va veni,
va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8).
Această
lepădare generală de la dreapta credinţă are loc nu numai din
pricina mândriei diavoleşti. Una din cauzele acestui greu păcat
constă tot în păcatul desfrânării, din cauza căruia ni se
întunecă mintea, făcându-se posibilă orice rătăcire şi mai
ales rătăcirile eretice.
De
altfel, păcatul desfrânării nu este numai o crimă morală, el
este în acelaşi timp şi un păcat împotriva dreptei credinţe.
Căci credinţă noastră ortodoxă constă nu numai în dogme; ci şi
în sfintele canoane.
Este
clar că renunţarea la sfintele canoane, care interzic desfrânarea,
reprezintă un izvor al celor mai mari necazuri ale noastre şi anume
lepădarea de dreapta credinţă şi prin urmare, cauza pieirii
noastre veşnice.
Iată
de ce, Apostolul Pavel a spus: „Nu vă amăgiţi:...desfrânaţii...nu
vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).
De
aceea, iubiţilor, să n-o întristăm pe Preacurata Maică a
Domnului prin păcatele desfrânării; să ne pocăim; nu numai
pentru faptele desfrânate, dar şi pentru cugetele, dorinţele şi
gândurile noastre necurate.
Nu
se ştie cât ne-a mai rămas de trăit şi dacă vom mai avea timp
de pocăinţă, ca să îndepărtăm de la noi cuvintele
înspăimântătoare ale Domnului: „În ce te voi găsi, în aceea
te voi judeca” (vezi Iezechiel 3, 20; 18, 20-22).
Se
poate desprinde, iubiţilor întru Hristos fiii mei şi o a doua
concluzie mântuitoare din această vedere a Sfântului Andrei a
lacrimilor Maicii Domnului. Noi, nu numai că nu trebuie s-o mâhnim
pe Preacurata Maică a Domnului, prin desfrânarea noastră necurată,
dar trebuie s-o bucurăm prin fecioria noastră.
Să
ţinem minte că fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu L-a
coborât din ceruri pe Dumnezeu care s-a întrupat pentru mântuirea
noastră. Iar curăţia noastră şi fecioria ne înălţă la
ceruri, în sensul că Domnul, pentru aceasta, ne dăruieşte
descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, în
măsura în care suntem noi înşine curaţi.
Iată
de ce marele Sfânt părinte, preacuviosul Ioan Cassian, spune că
apostolul Pavel se evidenţiază dintre toţi apostolii prin curăţia
sa virtuoasă. De aceea el, mai mult decât alţi apostoli, a fost
înzestrat de la Dumnezeu cu înţelepciune dumnezeiască, cu
descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, iar
această descoperire continua în contemplarea unor revelaţii
extraordinare, pentru care lui i se arăta Mântuitorul de nenumărate
ori şi chiar a fost înălţat până la al treilea cer.
Acest
apostol a acordat o atât de mare însemnătate mântuitoare curăţiei
noastre, încât o privea ca pe scopul suprem al întregii noastre
vieţi creştineşti. „Aveţi roada voastră, - zice el - spre
sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică” (Romani 6, 22). „Căci
Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire (I
Tesaloniceni 4, 7).
De
aceea, să năzuim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, spre curăţia
feciorelnică, spre această chemare dumnezeiască a noastră, spre
acest scop al vieţii noastre creştineşti. Să fim curaţi nu numai
în ceea ce priveşte patimile exterioare!
O
asemenea curăţie, cum ar fi abţinerea chinuitoare de la
desfrânare, le este caracteristică şi păgânilor şi ereticilor.
Să năzuim spre atingerea unei curăţii interioare, în simţiri şi
în gânduri. O asemenea stare aşteaptă de la noi Preacurata Maică
a Domnului.
Cu
asemenea curăţie o vom şi bucura. Iar Ea, la rândul Său, ne va
bucura cu milostivirile Sale negrăite, în împlinirea cuvintelor
lui Hristos: „Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura”
(Matei 7, 2). Pentru această curăţie ne vom afla întotdeauna sub
Acoperământul Maicii Domnului.
Ea
ne va acoperi întotdeauna şi ne va izbăvi de toate păcatele şi
patimile, de toate relele şi necazurile şi ne va uni pe veci cu
Fiul Său, cu Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi bucuria
dumnezeiască veşnică şi nesfârşită, în împărăţia Lui cea
cerească. Amin. Bunului Dumnezeu slavă în veci, Amin!
(ţinut
în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din oraşul Sofia, la 1/14
octombrie 1949)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu