De ce sunt pelerinii următori ai lui Hristos?

Astăzi, într-o lume în care omul caută cu orice preţ confortul, pare extrem de greu de crezut că mai există persoane (şi nu puţine) dispuse să participe la pelerinaje şi să aştepte zeci de ore pentru a se închina la sfintele moaşte. Chiar dacă există voci care consideră pelerinajul o manifestare depăşită, care aparţine trecutului, fiind chiar un semn al retrogradării culturale, totuşi acest tip de manifestare religioasă nu este deloc învechită, nu este nici nouă, ci face parte din faptul religios, ca un răspuns al schimbărilor din societatea noastră. Sfintele moaşte confirmă prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în contemporaneitate, întrucât nu inspiră teamă sau silă, ci sunt izvor de har.

Nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu

După Edictul de toleranţă din anul 313, catacombele şi mormintele martirilor au fost primele locuri de pelerinaj, iar Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a mers în Ţara Sfântă pentru a afla lemnul Cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Această rânduială veche a Bisericii Ortodoxe, ce are ca rol apropierea oamenilor între ei şi a tuturor de Dumnezeu, este considerată o călătorie în emoţie şi rugăciune, cu dorinţa de a fi asemenea sfinţilor cu care sau spre care călătoresc. Într-un pelerinaj, credinciosul trebuie să se schimbe, să aibă o altă simţire întrucât intră în pridvorul sfinţeniei.

Pelerinajul este văzut o stare de jertfă, un efort de căutare a ajutorului divin, în care Dumnezeu apreciază şi răsplăteşte conlucrarea noastră. Poate fi considerat o mulţumire adusă divinităţii, fiind o formă de jertfă a timpului şi energiei, în funcţie de care se cunoaşte măsura dragostei. Această formă de regăsire şi de socializare trebuie să fie o întâlnire sub semnul sfinţeniei, convinşi fiind că darul lui Dumnezeu este bogat. Se spune că atunci când omul este necăjit, se apropie mai mult de Dumnezeu. De aceea, nicio lipsă nu este o piedică în calea pelerinajului, decât lipsa credinţei, întrucât Dumnezeu nu-i lasă lipsiţi pe cei care vin în pelerinaj, la fel ca în episoadele biblice. Într-un pelerinaj Îl căutăm pe Dumnezeu, iar cele materiale se adaugă vieţii noastre. Nimeni nu rămâne în lipsă când Îl caută pe Dumnezeu, pentru că El este atotputernic, dar şi bun.

Pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia

O astfel de călătorie mistică reuşeşte să strângă oamenii în numele lui Dumnezeu, având în acelaşi timp şi o dimensiune misionară, esenţa misiunii Bisericii fiind căutarea sfinţeniei. Este un loc propice pentru catehizare, pentru că aici oamenii sunt dornici să înveţe. În drum spre Emaus, Mântuitorul le-a tâlcuit din Scripturi celor doi ucenici şi abia apoi L-au cunoscut, la Frângerea Pâinii. Pelerinajul presupune mişcare (fizică) către Dumnezeu, dinamism, puterea lui Dumnezeu – acolo unde se adună mai mulţi în numele Lui. El ne oferă şi direcţia de mers, drumul spre Hristos fiind un drum sigur, tocmai ţelul diferenţiind pelerinajul de turismul simplu.

Este adevărat că pelerinajul este o cale în care şi drumul este extrem de important, nu doar destinaţia. În acest fel, avem ocazia să ne punem în ordine gândurile şi putem să ne gândim mai mult la ceilalţi. De asemenea, trebuie să transformăm energia fizică în energie spirituală, pelerinajele pe verticală ajutându-ne să acumulăm anumite elemente de sprijin pentru marele pelerinaj pe orizontală, de la moarte la viaţă.

Ţelul comun şi starea specială de împărtăşire a condiţiei de pelerin îl ajută pe om într-o anumită formă de educare a trupului. Pelerinajul se învaţă, iar motivaţia şi susţinerea este asigurată şi de grup. De aceea, se spune că rândul te transformă în pelerin, te face să intri în starea bucuriei libere de întâlnire cu sacrul. Comunitatea apropiată, bazată pe credinţă, emoţie şi dialog îl ajută pe pelerin să stabilească nişte relaţii total diferite faţă de viaţa sa obişnuită. Prin comunicare se ajunge la comuniune, creându-se astfel comunitatea. Ştiindu-se că în racla cu sfintele moaşte este concentrat foarte mult sacru, nerăbdarea, tensiunea şi emoţia din rând sunt foarte mari, iar persoanele implicate sunt depăşite uneori de această stare.

Pelerinul e mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu

Pelerinajul este o întâlnire cu cei cărora biruinţa asupra slăbiciunilor firii materiale le-a adus cununa sfinţeniei, sub forma nestricăciunii trupurilor. Umanitatea pelerinilor se întăreşte în credinţă prin contactul cu mărturiile concrete ale biruinţei asupra firii stricăcioase a omului, cu ajutorul harului Sfântului Duh. Este adevărat că minunile nu se manifestă atât de vizibil pe cât ar vrea oamenii, pentru că ar fi prea mici; cele mai mari minuni sunt însă nevăzute, în interior. Minunea cea mai mare este că niciun om care vine cu sinceritate la pelerinaj nu pleacă fără să aibă un folos, fiind mai încrezător să ceară, prin mijlocirea sfinţilor, ajutorul lui Dumnezeu.

Ceea ce este important e faptul că Dumnezeu nu ne sileşte, ci ne aşteaptă să pornim spre El. Nu ne lasă să parcurgem singuri toată calea, ci vine în întâmpinarea noastră. Un pas mic făcut de om către Dumnezeu este completat de Părintele Atotputernic în locurile unde noi mai avem de lucrat. În această călătorie mistică, în care timpul şi spaţiul părăsesc coordonatele obişnuite, credincioşii sunt animaţi de dorinţa de experiere a sacrului şi de întâlnire cu umanul transfigurat.

Chiar dacă pentru unii pelerinajul poate fi un troc şi nu o transformare, totuşi nicio jertfă formală nu rămâne nerăsplătită. În această rupere de ritm în viaţa omului obişnuit, dorinţa de a participa la un eveniment minunat îi ajută pe oameni să treacă proba fizică a pelerinajului şi să înţeleagă faptul că un incident care se petrece în rând nu se reverberează la raclă. Într-o epocă a vitezei, pelerinii aleg să se oprească pentru un moment şi să petreacă un anumit timp la rând, pentru întâlnirea cu sfinţii, putându-se spune că aleg, cu bună ştiinţă, „calea cea strâmtă”.

Autor: Mihai Parfeni

Sursa: Doxologia