Un creştin trebuie să se
deosebească de ceilalţi prin atitudinea conştiincioasă faţă de
orice fel de muncă, fie aceasta în biserică, acasă sau la
serviciu. Dar această muncă nu trebuie transformată în idol. „Eu
sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu alți dumnezei afară de Mine”
(Deuteronom 5, 6-7).
Dragostea
pentru muncă trebuie să cuprindă întreaga fiinţă omenească. Nu
se poate ca mintea omului să nu fie ocupată. Dacă lipsesc
rugăciunea, gândurile înălţătoare despre Dumnezeu şi despre
faptele bune, iar atenţia nu este îndreptată spre împlinirea
scopului propus, omul este asaltat de tot felul de gânduri rele,
care, la rândul lor, nasc dorinţe şi fapte urâte. Mintea deşartă
naşte flecăreala. Huligani devin cei care nu au nicio
îndeletnicire. Omului neobişnuit să muncească îi este greu să
se roage şi să lupte cu propriile sale păcate. La mănăstiri se
pune un mare accent pe munca fizică. Ea înseamnă, atât în
călugărie, cât şi în lume, ferirea de păcat, îndeosebi de
aventurile păgubitoare ale tinereţii.
În
cartea prorocului Isaia, în capitolul 41, în care oamenii sunt
numiţi dumnezei, se spune că munca poate fi îndreptată spre bine,
dar şi spre rău. Ea poate să fie în acord cu voia lui Dumnezeu,
dar poate să fie, după conţinut şi scop, îndreptată împotriva
Lui. Astfel de exemple se întâlnesc la tot pasul în istoria
omenirii.
Saint-Exupery
scria: „Muncind numai pentru bunurile materiale, noi singuri ne
construim o închisoare şi ne închidem în ea. Toate bogăţiile
noastre sunt praf şi pulbere. Ele nu sunt capabile să ne ofere ceva
pentru care merită să trăieşti”.
Ortodoxia
înţelege munca şi ca ascultare, dar şi ca pe o creaţie.
Ascultarea este importantă în lupta cu păcatul. Arta este un dar
dumnezeiesc, pentru care trebuie să înălţăm rugăciuni de
mulţumire şi să ne simţim responsabili pentru ea. Fiecare din noi
trebuie să se regăsească în pilda talanţilor (Matei 25, 14-29;
Luca, 19, 12-26) şi să se întrebe: oare nu suntem chiar noi acei
robi nepăsători şi vicleni? Acceptând „talanţii” pe care
i-am primit, noi îi înmulţim, iar nefolosindu-i, îi pierdem, după
cum spune şi Mântuitorul: „căci celui care cere i se va da; dar
de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua” (Marcu 4, 25).
(Pr.
Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere din limba rusă de
Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, pp. 89-90)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu