Dorul de unitate / Istorie

Cu pași grăbiți ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918. La Chișinău se simte freamătul mai multor activități care vor comemora evenimentul istoric. Unii dintre cetățeni, cei mai creduli, își imaginează că în acel moment, în acea zi de 27 martie 2018 vom prăznui dublu, vom comemora centenarul evenimentului interbelic, apoi îl vom actualiza. Astăzi este greu de făcut asemenea prognoze. Chiar dacă trăim evenimentul formării unui „Sfat al Țării 2”, totuși, politicul actualei Republici Moldova se perindă pe alte tărâmuri.

Trăim în consecințele greșelii făcute în anul 1990, când am obținut juridic independența față de URSS. Astăzi este greu să reparăm această gafă politică. Am obținut, de fapt, o independență de jure, căci, de facto, totuși, suntem dependenți de Federația Rusă. De ce? Pentru că mulți din actorii politici trăiesc nostalgia comunismului, chiar dacă fac parte dintr-un partid politic numit „democratic”, sunt copiii fostului regim, sunt creatura colhozurilor și a sovhozurilor, în care prosperau minciuna și diabolicul. Mai mulți deputați ai primului Parlament al Republicii Moldova au recunoscut faptul că independența din 1990 a fost o mare greșeală, dar vâltoarea amenințărilor din 1989–1991, imediatul război de pe Nistru, i-au înfricoșat și nu au mai propus spre vot reactualizarea marelui eveniment istoric din 1918. Nici nu se putea altfel. Alți deputați au remarcat că nici România nu era gata să ne primească atunci, se confrunta și ea cu problemele postcomuniste.

Vorbind din perspectiva istoriei, Basarabia a fost prima provincie care a solicitat unirea cu Patria Mamă. Din cei 105 deputați ai Sfatului Țării de etnie română care au votat unirea, 74 au fost școliți în Seminariile Teologice de la Chișinău sau Cernăuți. Gândirea unității naționale era intercalată cu unitatea ecleziastică. Iar emanciparea națională pornește de la cunoscutul filantrop Vasile Stroiescu, ctitor de multe biserici, care în aprilie 1917 fondează Partidul Național Moldovenesc. Astăzi trebuie să recunoaștem cu toții că evenimentul din 1918 a pornit de la altare. Cei mai nemulțumiți de regimul de rusificare au fost slujitorii cultului, deoarece erau obligați cu strictețe ca serviciile divine să se oficieze în limba slavonă, nici măcar în rusă. Nemulțumirile românilor din Basarabia le adunau preoții din satele românești. Pe de altă parte, extinderea cu pași repezi a curentului pretins confesional ortodox „inochentismul” a urgentat lupta slujitorilor cultului pentru aducerea limbii române în serviciul divin public. Inochentismul avea o mare priză la cetățeni pentru faptul că toate serviciile se oficiau în limba română. Unii dintre preoți au ripostat deciziei țariste și, pe propria răspundere, au început să oficieze toate slujbele în limba poporului, ba, mai mult, au organizat la biserică școli de educație românească. Aceste evenimente nu au rămas fără jertfe. În noaptea de 17 spre 18 august 1917, în satul Costești, în apropierea Chișinăului, a fost asasinat protoiereul Dumitru Baltaga, pentru faptul că slujea Domnului și poporului în limba română. Peste doar trei zile aveau să fie asasinați voluntarii politici pro-românești Andrei Hodorogea și Semion Murafa, uciși în via Episcopiei de pe strada Viilor. Tocmai în această perioadă se naște cea mai frumoasă odă a limbii române, „Limba noastră”, scrisă de preotul-martir Alexei Mateevici. Sunt multe mărturii ale faptului că Unirea din 1918 a pornit de la altare.

Din 1990 până astăzi au încercat să reunească Țara mai multe categorii de cetățeni. La început au pornit scriitorii, au făcut o unire în poezie și în proză. Au adus acasă alfabetul latin și dulcele grai românesc. Fără succes au încercat unii dintre politicieni, care au compromis idealul unității naționale. În fond, astăzi, cetățenii din Republica Moldova sunt îmbibați cu multe și diferite stereotipuri despre România. Rusificarea noastră s-a făcut cu pași repezi și grei, iar spulberarea stereotipurilor se lasă așteptată. Chiar dacă se fac cozi la Consulatele României pentru a primi cetățenie română, redobândirea gândirii unității naționale încă nu a început. Mai mult, se nasc foarte multe curente politice și culturale care ne propun o altă formulă a unității: formula moldovenismului. Aceștia doresc o „unitate națională moldovenească” și aduc ca argument: „Să refacem Moldova lui Ștefan cel Mare”. Toți cetățenii moldoveni, unii dintre ei având și cetățenie română, luptă sub acest steag al moldovenismului, care face diferență între moldoveni și români. Iar pe întreg teritoriul republicii vom observa scris pe garduri, pe plăci de beton, pe la stații etc., unele strigăte interioare ale poporului român junior: „Moldoveni, deci Români”, „Limba moldovenească – limba română”, harta României Mari etc. Curentele moldovenismului au fost foarte active pe parcursul anului 2012, comemorând 200 de ani de la alipirea Basarabiei la Imperiul Țarist, iar noi, românii, am avut un an de doliu. Tot în acea perioadă au reușit să editeze o porcărie de dicționar numit „Dicționar moldovenesc-român”; o altă invenție diabolică nu s-a găsit. Curentele moldoveniste au redirecționat vectorul unității naționale, iar gândirea poporului a fost bulversată.

În pofida tuturor evenimentelor care s-au petrecut, care sunt și care vor veni, avem o singură soluție pentru a ne uni cu Țara. Actualizarea evenimentului din 1918 se va face tot de la altare. Credibilitatea Bisericii în fața poporului încă se menține. Tot din mijlocul Bisericii se vor naște fii care vor lupta pentru unitatea națională și ecleziastică. Incapacitatea politică, economică, în care ne aflăm astăzi ne îndreaptă spre București. Istoria anilor de independență a demonstrat că noi nu ne putem descurca singuri. Cea mai mare problemă, la nivel etnic, este alterarea noastră morală și națională, iar din acestea se nasc crizele economice, politice etc. Sursa care va aduce Lumina este Biserica. Cei care vor opera cu Lumina sunt Sfinții Români. Se simte nevoia unor lacrimi de pocăință ale poporului în fața Mântuitorului Hristos pentru cei 50 de ani de lepădare de Dumnezeu. Se simte nevoia lacrimilor de pocăință în fața Sfinților Români, pentru că am scuipat în Biserica neamului nostru, în fața eroilor neamului, ostași și mărturisitori din temnițele comuniste, pentru faptul că am trădat și am vândut idealul național și spiritual. Trebuie să ridicăm biserici închinate Sfinților Români, trebuie să ridicăm Troițe închinate eroilor de la Cotul Donului, celor peste 350 de preoți români din Basarabia împușcați sau deportați în perioada anilor 1940–1944, trebuie să ridicăm monumente românilor deportați sau morți în timpul foametei organizate, trebuie să restabilim monumentele românești din perioada interbelică. În momente de criză, neamul românesc a ridicat biserici simbol; așa a făcut Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, așa a făcut Voievodul martir Constantin Brâncoveanu, așa au făcut cei care au votat unirea pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Drept simbol al unității naționale în perioada interbelică, Basarabiei i-a fost oferită Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din orașul Bălți, Ardealului i s-a dăruit Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Cluj, Bucovinei Catedrala „Pogorârea Sfântului Duh” din Rădăuți, iar Banatului Catedrala „Trei Ierarhi” din Timișoara. În prezent, cu toții suntem martorii restabilirii unui alt simbol al unității naționale și bisericești: Catedrala „Mântuirii Neamului” de la București – capitala tuturor românilor. Uitarea acestor evenimente, uitarea celor care s-au jertfit și a celor care au ctitorit ucide, nepăsarea ucide, ucide lent.

Cu harul lui Dumnezeu, cu mijlocirea Sfinților Români și, nemijlocit, cu îngenuncherile poporului, sperăm că, odată cu sfințirea Catedralei „Mântuirii Neamului”, vom consfinți deplin actul unirii naționale. Unitatea națională este în planul divin și este în mâinile noastre.

Pr. Viorel Cojocaru,

Chișinău

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri 2016”, Mănăstirea Putna