Unul
dintre cele mai vechi avertismente la adresa relativismului moral îl
găsim la Avva Isidor Pelusiotul, care a remarcat deja în secolul al
IV-lea că „mulți oameni tânjesc după virtute, dar pregetă să
meargă pe calea ce duce la ea. Alții nici nu cred că virtutea ar
exista. Pe cei dintâi trebuie să-i convingem să lase pregetarea;
pe ultimii să-i învățăm că virtutea există cu adevărat”.
Virtutea
are în sine ceva atrăgător și convingător, dar în același timp
se naște o anumită distanță din cauza eforturilor pe care le
pretinde. Și este adevărat, sunt mulți care admiră virtutea, dar
o fac de departe, fie din frică, fie din neputință. Aceștia nu
sunt însă cel mai greu de convins. Câtă vreme nu este alterat
reperul, nimic nu este pierdut. Se complică mult lucrurile în clipa
în care oamenii încetează să mai creadă în virtute. Fie nu cred
că virtutea s-ar putea dobândi în vreun fel oarecare, fie nu cred
că acțiunile și modul nostru de a fi contează cu adevărat. Aici
este situat câmpul de bătălie spiritual. În momentul în care
încetezi să mai crezi în virtute, ți-ai retezat automat orice
cale de acces spre ea.
Atât
cei care admiră virtutea, cât și ceilalți, care nu cred în ea,
trebuie convinși să o urmeze, zice Avva Isidor Pelusiotul. Este,
până la urmă, un imperativ al dragostei să împărtășești și
celorlalți ceea ce socotești tu că este bun. Dar Avva Isidor nu dă
o soluție, nu spune ce ar trebui să facem pentru a-i câștiga pe
ceilalți pentru virtute. Și totuși, soluția, dacă o putem numi
așa, există și este enunțată de bătrân în prima dintre
apoftegmele ce îi sunt dedicate. Acolo, el spune că viața fără
cuvânt folosește, însă cuvântul fără viață este dăunător,
mai ales dacă devine strident ca să compenseze lipsa forței pe
care în mod firesc o dă viața din spatele cuvintelor. Abia atunci
când cele două se întâlnesc, viața și cuvântul, se intră în
firesc, mesajul capătă putere.
Aceasta
este soluția Avvei Isidor Pelusiotul, o soluție pe cât de simplu
de înțeles, pe atât de greu de aplicat. Iar dificultatea rezidă
în faptul că nu e o soluție simplă, exterioară, ci una care cere
implicare ființială, totală. Nu există jumătăți de măsură.
Poți oferi doar atât cât ești și cât ai apucat să trăiești.
Nimic mai mult. Tot ce este în afara acestei zone sună găunos,
mincinos, fără sens. De aceea părinții deșertului sunt foarte
rezervați să propovăduiască ceva ce nu au apucat ei să
experimenteze în primul rând.
Cu
alte cuvinte, dacă prestigiul virtuții mai poate fi salvat în
vreun fel sau într-altul în lume, există o singură cale: aceea de
a trăi virtutea personal, indiferent cât ar fi de greu; chiar dacă
uneori ezitarea e cea mai la îndemână ori dacă ni se pare că
virtutea a încetat să mai existe. Aceasta este marea lecție a
părinților pustiei, care au înțeles că, înainte de a vorbi
despre Dumnezeu, trebuie să Îl cunoști printr-un efort ascetic
personal. Doar în felul acesta cuvântul se va întâlni cu viața
și virtutea în lume va avea o șansă în plus.
Paul
Siladi
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu