Înaltpreasfințitul
Ierótheos Vlachos (n. 1945) este Mitropolit de Nafpaktos și Agios
Vlasios din 1995. Formarea sa duhovnicească și teologică se
întemeiază pe învățătura Sfinților Părinți, a monahilor
contemporani din Sfântul Munte Athos, a profesorului Ioan Romanidis
și a Cuviosului Sofronie Saharov. În limba română au fost
publicate 12 dintre cărțile sale.
Ce
este omul? Ce trebuie să știm despre noi înșine?
Omul
este făptură a lui Dumnezeu și este rezumatul întregii lumi
create. Dumnezeu a creat mai întâi lumea înțelegătoare
(noetică), adică pe îngeri, apoi lumea sensibilă și, la sfârșit,
pe om, care este alcătuit deopotrivă din parte noetică și parte
sensibilă. Astfel, omul este cea mai frumoasă făptură a lui
Dumnezeu. Este definitoriu felul cum îl caracterizează Marele
Vasilie: „mare om”, „odraslă cerească”, „cel chemat să
devină Dumnezeu”.
Sfântul
Grigorie Teologul scrie despre om într-un mod personal: „Mic sunt
și mare, smerit și măreț, muritor și nemuritor, pământesc și
ceresc”. În altă parte, vorbind despre faptul că omul este
alcătuit din parte noetică și parte sensibilă, scrie că aceasta
este trăsătura înțelepciunii și bogăției firii.
Îmi
place, de asemenea, o definiție extraordinară pe care o dă omului
Sfântul Grigorie Teologul. Scrie: Omul este „ființă vie, care se
iconomisește în cele de aici, dar destinația lui este în altă
parte, să ajungă la cer, iar aceasta este o taină, și capătul
acestei taine este ca omul să se îndumnezeiască prin harul lui
Dumnezeu”.
După
toate acestea, mai putem oare să ne desconsiderăm pe noi înșine
și să pierdem ținta noastră cea mare?
În
societate există foarte multă dependență: de televizor, de
internet, de droguri, de pornografie. De ce? Și cum am putea să ne
vindecăm?
Din
păcate, omul, din „bogăție a firii” a devenit rob al firii,
s-a identificat cu firea și nu Îl mai caută pe Creatorul său. A
fost creat pentru ținte înalte și el se ocupă de lucruri mult
inferioare, de patimile și viața de fiecare zi. Desigur, nu le
tăgăduim nici pe cele de zi cu zi, dar nu ne putem limita la ele,
de vreme ce omul a fost creat, cum spuneam, pentru ținte înalte.
De
altfel, specialiștii sociologi au semnalat că astăzi ne aflăm în
epoca post-modernă, în care predomină patru situații. Prima este
„saturația socială”, ceea ce înseamnă că omul nu dorește
să-și limiteze relațiile la mediul care-l înconjoară. A doua
este „înmulțirea relațiilor”, ceea ce înseamnă că omul vrea
să își înmulțească relațiile și, de aceea, încontinuu își
schimbă locul și modurile de viață. A treia situație este
„colonizarea sinelui”, adică omul se umple pe sine, construiește
în sine posibilități multiple și automate. Și a patra situație
este „comportamentul multiplu”, adică omul se fragmentează în
multiple înfățișări, apare cu multe „măști”.
Astfel,
astăzi, în afara dependențelor trupești, există multe dependențe
psihologice și ideologice.
Vindecarea
de toate aceste probleme presupune să ne îngrijim de întregirea
noastră duhovnicească. Acest lucru se dobândește prin educație,
cunoaștere, modele sănătoase, lucrarea în adâncul sufletului,
acordarea de sens vieții. La aceasta ajută tradiția niptică
(isihastă) ortodoxă, care îl eliberează pe om de orice dependență
și îi conferă deplinătate a vieții.
Dacă
nu cunoaștem această metodă niptică a Bisericii nu putem să
înțelegem originea noastră dumnezeiască. Este posibil ca un om de
știință să cunoască știința fără să cunoască metoda prin
care dobândește cunoașterea omenească? Cum este cu putință ca
creștinul să nu cunoască metoda Bisericii prin care devine liber
și iese de sub imperiul oricărei dependențe?
În
perioada modernă, în viața oamenilor a apărut un interval de
timp, care nu exista până acum 100 de ani, anume cel dintre 18–25
de ani, în care majoritatea fac studii, nu au un serviciu permanent
și nu se căsătoresc, deși formează cupluri care locuiesc
împreună. În această perioadă, cu mult timp liber, fără
responsabilități majore, se acutizează trăirea vieții fără
Dumnezeu. Cum credeți că poate identifica un tânăr un mod de a-și
trăi această perioadă a vieții care să îl bucure și pe el și
să-L bucure și pe Dumnezeu? Vă rugăm să indicați și activități
concrete, eventual din experiența tinerilor greci.
Constatările
dumneavoastră sunt exacte. Într-adevăr, aceste probleme există și
la tinerii din Grecia, pentru că azi oamenii, chiar și creștinii,
sunt insuflați de duhul vieții plăcute, al iubirii de sine și, în
genere, al antropocentrismului. Însă, în toate situațiile grele
ale vieții noastre trebuie să-L punem în centru pe Dumnezeu,
Biserica, iar nu sinele nostru împătimit.
În
plus, va trebui ca fiecare om, și tinerii mai ales, să vadă viața
în mod creator, pozitiv și prin prisma întregii noastre tradiții
bisericești și culturale.
Voi
sublinia trei puncte concrete.
Întâi
de toate, va trebui ca tinerii să-și descopere harismele aparte pe
care le are fiecare, care constituie un tezaur nevăzut, și să le
valorifice. În noi avem multe puteri ascunse, care ne deosebesc de
ceilalți, și le ignorăm, cum ar fi harismele intelectuale,
artistice, administrative, organizatorice și altele. Va trebuie să
le cultivăm pe toate acestea și astfel vom umple multe goluri din
viața noastră.
Apoi,
va trebui să găsească moduri de a da un sens vieții lor de
fiecare zi. Psihologia existențială se referă la „voința de a
da sens”, adică încontinuu, în fiecare zi, să dăm un sens
înalt vieții noastre. Există multe lucruri pe care le poate face
omul când iese din sine. Mai mult încă, putem să ne implicăm
voluntar în multe lucrări sociale și prin aceasta să găsim și o
lucrare mai stabilă.
Pentru
că mă adresez unor tineri creștini, doresc să îi îndemn să-și
pună sinele în lucrarea Bisericii, care este un organism viu, care
are multe de oferit, și acolo nu doar că își vor pune în valoare
harismele, dar îi vor întâlni și pe frații lor și pe Dumnezeu,
vor găsi o familie duhovnicească, așa că vor rezolva una dintre
problemele celor mai mulți tineri, care este simțirea psihologică,
emoțională, că sunt orfani.
Tinerii
sunt adesea lipsiți de inițiativă. Depresia și descurajarea sunt
din ce în ce mai răspândite în rândul lor. Cum pot fi depășite?
În
teologia ortodoxă se vorbește despre faptul că omul, după căderea
din Rai, a purtat, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, tunicile de
piele, care sunt stricăciunea, pătimirea și moartea, și acestea
creează multe probleme în viața lui.
Omul,
de la nașterea sa până la sfârșitul vieții sale, trece prin
multe „morți succesive”. Trecerea de la o vârstă la alta își
are propriile lupte, propriile probleme, propriile dezamăgiri. Acest
proces, când este corect abordat, contribuie la maturizarea
biologică, psihologică și duhovnicească a omului.
Ceea
ce pot spune este că pe tineri nu trebuie să îi cuprindă
dezamăgirea și deznădejdea în fața atmosferei bolnave care
domină în societatea noastră, ci să înfrunte viața cu optimism,
mai ales cu credință. Cred că tinerii sunt sângele care trebuie
transfuzat în organismul bolnav al societății, pentru a-l curăța.
De
asemenea, trebuie să găsim un om matur cu care să ne sfătuim, ca
să ne transmită experiența sa, mai ales un părinte duhovnicesc
bun și cu discernământ, așa încât să simțim că aparținem
unei familii duhovnicești. Așa cum familia biologică îi ajută pe
bebeluși și pe copiii mici să se dezvolte în mod firesc, și le
oferă siguranță și ajutor, la fel și familia duhovnicească îi
ajută pe toți tinerii să crească și să se dezvolte
duhovnicește.
Ce
bine aduce fecioria trupească în viața adolescenților și a
tinerilor? Ce este fecioria sufletească și cum se poate păstra
de-a lungul vieții?
Voi
începe cu a doua parte a întrebării. Fecioria sufletească și
duhovnicească nu înseamnă suspendarea energiilor sufletești și
trupești, ci este îndreptarea lor către Dumnezeu, adică dragostea
și erosul omului se îndreaptă către Dumnezeu, iar aceasta se
dobândește prin focul Duhului Sfânt, și astfel omul înaintează
cu avânt către Dumnezeu. Atunci, toate puterile sufletești și
trupești se mișcă și se orientează către Dumnezeu și întreaga
lume interioară sufletească a omului se umple de dragoste, pace,
deplinătate. Atunci este cu putință să existe feciorie
sufletească, duhovnicească și trupească. Acest lucru îl vedem în
viața Sfinților. Este un eros curat și plenar care nu se sfârșește
niciodată.
Când
vorbiți despre feciorie trupească în viața adolescenților și
tinerilor, cu siguranță vă referiți la înfrânare, și anume la
înfrânarea dinaintea căsătoriei. Această înfrânare, atunci
când există și înfrânarea sufletească și duhovnicească, este
necesară pentru viața conjugală a tinerilor. Orice lucru mare are
nevoie de o bună pregătire.
Se
știe că, precum organismul trupesc al omului crește și se
întregește treptat, la fel se întâmplă și cu organismul
sufletesc al omului.
Tânărul
trebuie să ajungă la o maturitate sufletească și biologică și,
desigur, să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a lucra
matur și plenar în căsătorie. Pentru că, atunci când cineva
folosește rău puterile sale biologice, fără maturitate în
gândire și în dorințele sale, atunci vor surveni mustrările de
conștiință, sentimentele de vinovăție.
De
asemenea, pentru a se dezvolta legături corecte, în afară de
impulsurile biologice trebuie să existe și condițiile de mediu
adecvate, precum și binecuvântarea lui Dumnezeu. Adam și Eva au
mâncat din rodul pomului fără binecuvântarea lui Dumnezeu și
acest lucru a dus la urmări cutremurătoare.
Trebuie
să se înțeleagă faptul că omul nu-și găsește odihna doar în
impulsurile biologice, dacă în paralel nu există deplinătatea
sufletească și binecuvântarea lui Dumnezeu. Trupul, în sine, este
foarte precar și incapabil să îl odihnească pe omul care caută
sens și deplinătate a vieții, viață veșnică.
Care
credeți că sunt principalele greșeli în percepția curentă
asupra relației de prietenie dintre un băiat și o fată?
Cred
că la această întrebare tocmai am răspuns. Omul are, într-adevăr,
nevoi biologice, dar are și nevoi psihologice și duhovnicești,
pentru că a fost creat ca să devină dumnezeu după har.
Vă
referiți la relații erotice și, desigur, vă dați seama că
există o distincție între relații trupești, sufletești și
duhovnicești și că acestea trei se cuvine să se împletească în
nunta binecuvântată, pentru că altfel îi lasă tânărului o
infirmitate psihologică și duhovnicească.
Ca
să nu credeți că evit să răspund la întrebarea dumneavoastră,
vreau să spun că relația dintre doi tineri de sex diferit este un
lucru important. Tinerii înțeleg că există dragoste în asemenea
relații, că ies din singurătatea lor și se creează o relație de
comunicare și multe altele.
Însă,
dacă această relație se mișcă în perspectiva iubirii de sine,
atunci mai mult dezamăgește, este infirmă psihologic și
duhovnicește. Din acest motiv, mulți tineri, pentru că au multe
aventuri în viață, ajung traumatizați și dezamăgiți la nuntă
– care este cea mai frumoasă clipă pentru cei care preferă viața
de familie.
Astfel,
greșeala fundamentală a tinerilor care au relații trupești
înainte de vremea potrivită, este că fac asta într-o atmosferă a
iubirii de sine și a iubirii de plăcere, sunt iubitori de plăceri,
iar nu iubitori de Dumnezeu, sunt egoiști și împătimiți. Iar pe
celălalt nu-l putem vedea ca pe un obiect al plăcerii.
Relațiile
dintre oameni, ca să fie depline, trebuie să lucreze pe toate
nivelurile, adică biologic, material, psihologic, cultural și
duhovnicesc. Când are loc o ruptură între acestea și ele rămân
la un nivel inferior, atunci apare deznădejdea și dezorientarea.
Biserica
binecuvântează relația dintre doi tineri de sex diferit prin taina
dragostei, care este Taina Cununiei, și acest lucru se săvârșește
în condiții adecvate și mature. Orice fruct tăiat înainte de
vreme din copac este necopt, acru și nu se poate mânca.
Care
sunt urmările avortului pentru tatăl și mama copilului și cum pot
fi ele vindecate?
Avortul
este un act care exprimă multe patimi, precum iubirea de plăcere,
iubirea de sine, pentru că oamenii vor să aibă o relație
biologică fără rod, fără rezultat, și aceasta este o concepție
egoistă despre viață.
Aș
spune că acest lucru este și un fapt nefiresc, pentru că plăcerea
fizică este legată și de rezultate. De exemplu, mâncăm și facem
mâncarea gustoasă, dar în același timp lăsăm mâncarea să
treacă în stomac, să aibă loc digestia, ca să se hrănească
întregul organism al omului.
Urmările
avorturilor sunt multe. Sunt teologice, pentru că Dumnezeu dăruiește
un copil, iar omul îl refuză. Fiecare zămislire este o lucrare a
Proniei lui Dumnezeu, așa că prin avort omul se opune voii lui
Dumnezeu și în felul acesta se face pricină să nu se nască poate
un mare binefăcător al umanității, un om folositor în societate,
un om de știință serios, un sfânt.
De
asemenea, urmările sunt și sociale, pentru că natalitatea scăzută
este cea mai mare problemă în societățile noastre, după cum sunt
și urmări psihologice, pentru că provoacă multe mustrări de
conștiință, pe care omul nu le poate tămădui cu ușurință. De
multe ori creează și multe probleme trupești în organismul
femeilor.
Unul
dintre aspectele importante este că părinții care săvârșesc
această faptă lipsesc un copil de dreptul de a se naște. Pentru că
drepturi nu au doar oamenii care s-au născut, ci și embrionii care
nu s-au născut. Dacă studiază cineva felul cum este conceput un
embrion, cum este fertilizat ovulul și cum se dezvoltă embrionul în
pântecele mamei sale, și că în 2–3 luni organismul s-a format
complet, atunci va înțelege că zămislirea, ca și creșterea
embrionului, este o mare taină, o mare minune.
Desigur,
nu există niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui
Dumnezeu. Dumnezeu îl iubește pe omul pe care Însuși l-a creat,
iar când acesta cere mila Lui i-o va da din belșug. Dumnezeu nu
este nici procuror, nici polițist, ci doctor care tămăduiește și
părinte care iubește. Acest lucru îl trăiește omul în Biserică,
care este spital duhovnicesc. Astfel, când găsește un bun părinte
duhovnicesc, care are virtutea discernământului, se tămăduiește
de orice păcat ar fi săvârșit.
De
ce tinerii de azi se deschid greu în fața unui duhovnic? Mai repede
se îndreaptă către un psiholog sau către prietenii din anturaj
pentru rezolvarea problemelor lor.
De
această situație suntem răspunzători și noi, părinții
duhovnicești, care nu exprimăm duhul iubitor de oameni al lui
Dumnezeu și al Bisericii și suntem fără discernământ și aspri.
De multe ori ne raportăm la păcatele celorlalți din perspectiva
propriilor noastre patimi.
În
orice caz, însă, faptul că se adresează cineva unui psiholog
pentru problemele sale dă la iveală o mentalitate și o tendință
de a soluționa problema doar psihologic și antropocentric. A-și
dezvălui cineva unele fapte din viața sa unor prieteni este o
abordare emoțională, însă a le spune părintelui duhovnicesc este
o lucrare responsabilă, care cere seriozitate, asumarea
responsabilităților, raportare la voia lui Dumnezeu care are urmări
veșnice, este un act așezat în perspectiva veșniciei.
Vorbiți-ne
despre un caz care v-a impresionat de întoarcere a unui tânăr la
Dumnezeu.
Știam
un tânăr de când era mic copil și aveam cu el o legătură
duhovnicească. Însă, când a terminat liceul și s-a dus în
străinătate pentru studii, a început să consume droguri, heroină
chiar. Într-o zi și-a pierdut cunoștința și a căzut pe stradă.
Trecătorii l-au dus la spital. Când și-a revenit nu știa unde se
află. Psihologul care a încercat să îl ajute l-a întrebat dacă
se gândea la vreun om anume în timp ce era fără simțiri. El a
spus că îi venea în minte chipul părintelui său duhovnicesc,
care îl iubea, referindu-se la mine. Atunci psihologul i-a spus:
„Acela te va ajuta, la el să te duci!”
A
venit, am stat de vorbă cu el, a încercat să părăsească lumea
înșelătoare a drogurilor, a început să spună Rugăciunea lui
Iisus, s-a luptat cu gândurile și patimile lui, se împărtășea
regulat și așa a scăpat de droguri.
Aceasta
arată că, dacă omul găsește o atmosferă bună la vârsta
copilăriei și a adolescenței, acasă și, în general, în mediul
său, atunci va putea să își revină dintr-o perioadă grea a
vieții lui. Acest lucru se vede în pilda fiului risipitor. Ce l-a
făcut pe fiul risipitor să se pocăiască? Amintirea dragostei
tatălui său și atmosfera plină de dragoste care domnea în casa
lui. Astfel, părinții trebuie să-și educe copiii nu cu multe
cuvinte, ci oferindu-le o dragoste duhovnicească plină de noblețe.
Ce
este monahismul? Dați câteva povețe pentru monahul contemporan,
dar și pentru cei care se gândesc să îmbrățișeze viața
monahală.
Monahismul
este încercarea cuiva de a trăi la treapta desăvârșirii
poruncile lui Hristos. Monahii sunt „cei ce trăiesc evanghelic”.
Am
scris o carte în care am încercat să descriu noțiunea de monahism
și i-am pus titlul: „Monahismul ca viață prorocească,
apostolică și martirică”. Asta înseamnă că monahii sunt noii
proroci, care au insuflare, comuniune cu Dumnezeu, rugăciune, sunt
noii apostoli, care I-au dăruit lui Dumnezeu totul, Îl urmează
până la Cruce și Îl văd înviat și sunt noii mucenici, care
I-au jertfit lui Dumnezeu însăși viața aceasta.
Astfel,
toți cei care vor să urmeze viața monahală trebuie să aibă
înlăuntrul lor dorința de a se dărui și de a trăi viața
dinainte de cădere a lui Adam și a Evei, trăind astfel raiul încă
din viața aceasta – desigur, cei care L-au așezat pe Hristos în
centrul vieții lor. Este o pregustare a vieții veșnice.
Vă
rugăm să ne spuneți un cuvânt al Părintelui Sofronie Saharov
care credeți că este de folos tinerilor de azi care se străduiesc
să trăiască în Hristos și un cuvânt care ar putea folosi pe un
tânăr ce nu se preocupă de viața duhovnicească, dar este dornic
să afle un sens vieții sale.
Am
avut marea binecuvântare de la Dumnezeu să-l cunosc îndeaproape
mulți ani la rând pe Părintele Sofronie și să comunic cu el. A
fost un mare Părinte al Bisericii în epoca noastră, un teolog care
s-a bazat pe experiențe duhovnicești, care avea un cuvânt înțelept
și sfințit prin care aprindea foc duhovnicesc în inimile
oamenilor, mai ales ale tinerilor.
El
însuși a trecut prin multe în viață. De mic copil Îl căuta pe
Dumnezeu, veșnicia, infinitul. Avea întrebări lăuntrice despre
sensul vieții, de aceea, în afară de viața bisericească, a
intrat în contact cu diferite curente ale epocii sale, cum ar fi
filosofia apuseană și misticismul oriental. Rusia epocii sale
primea toate aceste influențe, era o intersecție a culturilor, a
curentelor ideologice și religioase.
Când
însă Dumnezeu i-a descoperit harul Său și când l-a întâlnit în
Sfântul Munte pe Sfântul Siluan, care trăia la Mănăstirea
Sfântul Pantelimon, atunci a găsit odihnă sufletul său
neliniștit.
Îmi
cereți să vă spun câteva cuvinte pentru tinerii creștini care se
preocupă de cele duhovnicești, dar și pentru cei care nu au
asemenea căutări. Cu adevărat, mă simt neputincios și nu știu
pe care dintre cuvintele sale să le aleg și să vi le menționez.
Ceea
ce știu este că Părintele îi iubea pe tineri și vorbea liber cu
ei și cu dragoste despre subiectele care îi preocupau. Când
discuta cu ei, dorea să ajute cu adevărat, pentru că își amintea
de căutările sale din tinerețe.
Răspundea
totdeauna în funcție de nevoile fiecăruia și în funcție de ce
îi descoperea Dumnezeu în inimă. Nu avea cuvinte gata pregătite
să le spună, așa cum fac unii filosofi, pedagogi, psihologi, care
urmează o anume școală de gândire, ci totdeauna răspundea la
căutările fiecăruia cu un cuvânt prorocesc.
Știa
din experiență că dezamăgirea poate să deschidă calea către
adevăratul Dumnezeu, că pocăința este venire a dumnezeieștii
Lumini, care arată dispoziția lăuntrică din om, că setea pentru
veșnicie este căutare a lui Hristos, Care este viața veșnică.
Știa că libertatea dezvoltă în om elanul către Dumnezeu, că
pomenirea morții este cale a îndepărtării de păcat, că
înțelegerea tragediei lumii îl conduce pe om la rugăciunea din
Ghetsimani, că ateismul este o stare tragică, dar care deschide
orizontul pentru Dumnezeu și multe altele.
Părintele
Sofronie, ca unul ce era foarte experimentat în problemele
duhovnicești, cunoștea că fiecare om are nevoie de un cuvânt
aparte și i-l oferea cu mult discernământ, fără să facă pe
învățătorul, și îi deschidea aceluia o nouă perspectivă.
Oricine
îl întâlnea și avea preocupare pentru cele lăuntrice intra în
altă dimensiune, inima i se aprindea de căutarea Dumnezeului celui
veșnic și voința i se aprindea de dorința de a face voia lui
Dumnezeu. Apoi toate lucrau în mod firesc.
Iar
acest lucru se întâmplă în Biserica Ortodoxă.
0 comments:
Trimiteți un comentariu