Dacă
osândim, pierdem totul. Că uite cum îi. Prima dată, noi trebuie
să putem zice Tatăl nostru. Acolo zice: „Și ne iartă nouă…,
precum și noi iertăm”. Cineva m-o ocărât și nu l-am iertat.
Înseamnă că mint când spun Tatăl nostru. M-am ostenit, am făcut
rugăciune, dar nu vreau să iert. Degeaba m-am ostenit. Nerăutatea
face pe Duhul Sfânt să locuiască în inima noastră.
Când
ne răzbunăm asupra oamenilor, facem pace cu dracii. Și când cauți
să rabzi de la oameni, abia atunci cauți să te lupți cu duhurile
cele rele, când cauți să nu superi pe nimeni. Atunci Duhul Sfânt
te ajută, te înțelepțește, te luminează. Când te pui la
rugăciune, să n-ai nimic cu nimeni, că acela-i cel mai mare spor.
Dacă ai pomenirea de rău atunci când te rogi, este foarte greu.
Numai
cei care se vor îmbogăți în smerenie vor câștiga mult. Tot ceea
ce faci cu smerenie, nu aduce tulburare. Dacă vor fi mulți părinți
care să ducă o viață după Dumnezeu prin mănăstiri, care să se
roage zi și noapte, atunci va fi mai bine. Dacă vor fi creștini în
lume care se vor pocăi și se vor păzi să osândească pe
slujitorii Bisericii, atunci Bunul Dumnezeu va înfrâna lucrarea
diavolească, căci sfârșitul lumii este în mâna lui Dumnezeu.
Are
o foarte mare însemnătate să ne păzim mintea tot timpul de tot ce
este păcat. Cine se păzește de păcatele mici, la care aproape că
nici nu le dai importanță, acela nu ajunge să lupte cu păcatele
mari, căci îl acoperă Domnul, văzând lupta și smerenia lui.
Vorbirea
cu gândurile spurcate trezește patimile și, chiar de nu te-ai
învoit cu ele, te vor chinui zile și săptămâni întregi. Când
ai vorbit cu gândul, ai stat de vorbă direct cu diavolul. Atunci,
Duhul Sfânt s-a depărtat, pentru că n-ai vrut să lupți. Ca să
te ajute Duhul Sfânt din nou, trebuie să pui început bun de
pocăință, prin multă smerenie și, cât poți, să nu judeci pe
nimeni și să dorești mântuirea tuturor și, mai ales, să-i vezi
pe toți mai buni decât tine.
Duhul
Sfânt este foarte fin și sensibil. Este suficient un gând de
osândire, de încântare de sine, cu care te-ai învoit și Duhul
Sfânt se retrage.
Dreapta
socoteală se dobândește prin smerenie. Dacă nu ne vom osteni să
avem smerenie, în toate primejdiile vom cădea, ne vom prăpăstui.
Dacă
vrei să birui, să faci în felul ăsta: te asprești asupra
trupului și ai milă pentru aproapele. Să folosim mila pentru a
îndrepta pe alții, să nu ocărâm pe nimeni, să ne punem noi în
locul lor. Asprimea este permisă atât cât nu ucide dragostea. Sunt
suflete sensibile, care nu suportă cuvinte urâte. Ele înfloresc și
cresc atunci când sunt înconjurate de lucruri frumoase, de
bunătate, de vorbe bune, de blândețe.
Odată,
pe vremea lui Ceaușescu, a trecut un sectar prin mănăstire și
părinții l-au trimis aici, la mine. El a început a-mi spune de
sectele lui, iar eu am pus degetele în urechi ca să nu mai aud, că
eram sătul de ale mele. Pe urmă mi-a pus întrebări despre Maica
Domnului și despre Sfânta Cruce. I-am spus că de aici s-au rătăcit
ei. L-am lămurit că Dreptul Iosif fusese căsătorit, era bătrân,
cum este un patriarh, un mitropolit, un om cu viață sfântă. Duhul
Sfânt locuia în sufletul lui și îngerul Domnului l-a încredințat
că, prin Sfânta Fecioară, tot prin puterea Duhului Sfânt, se va
ridica neamul creștinesc. Atunci, cu multă evlavie, el a ajutat-o
pe Maica Domnului.
Mi-a
tot pus întrebări, până s-a făcut ora patru dimineața. El avea
două facultăți învățate la București, era om deștept. Dar, cu
toată deșteptăciunea lui, diavolul i-a sucit mintea. La sfârșit
mi-a spus o trăscănaie: „Noi îi învățăm pe creștini cu
frumosu’ și, dacă n-o să-i putem dovedi, fixăm o noapte și îi
omorâm pe toți, de la mic până la mare, și pe mitropolit, și pe
toți, într-o oră îi terminăm”. Eu i-am răspuns: „Vai de
mine și de mine, așa v-a învățat Hristos să faceți, să
omorâți oamenii?” Atunci nu a mai zis nimic, stătea numai și se
uita în ochii mei ca să vadă ce mai zic. N-am mai zis nimic. Ne-am
dus fiecare să ne culcăm, iar eu l-am luat cu binișoru’ și i-am
zis: „Să te rogi la Maica Domnului cu multă smerenie, fără a
bârfi, fără a huli. Și, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu,
fă-te ca o furnică, mic, nevrednic, păcătos! Roagă-te cu toată
inima”. L-am pus să zică așa: „Măicuța Domnului, mă rog, ai
grijă de sufletul meu, descoperă-mi adevărul ca să nu mă ia
diavolul la iad”. El a zis după mine rugăciunea asta și atunci
am stins lumina. Eu nu m-am culcat; făceam o cruce asupra mea și o
cruce asupra lui.
Atunci
i-a venit un somn adânc. Când s-a trezit, mi-a spus că a avut o
descoperire cum că toate Tainele lui Dumnezeu sunt în Biserica
Ortodoxă. Apoi mă întreba: „Părinte, ce să fac cu cărțile
mele?” I-am spus: „Cărțile tale eretice să le dai pe foc!”
M-a ascultat, le-a dat pe foc și l-am îndemnat să se ducă la un
duhovnic. S-a dus, s-a mărturisit și, vreo 6 ani de zile, a tot
ținut legătura cu mine. Nu mă mai contrazicea cu nimic. Se ducea
la biserică, lua sfânta anafură, se împărtășea, își făcea
canonul, ca un creștin râvnitor. A îngăduit Bunul Dumnezeu, când
a fost Revoluția în 1989, să moară. Dar nu a murit ca un păgân,
ci a murit ca un creștin și s-ar putea să fie chiar mucenic.
Extrase
din volumul al treilea,
Conștiință,
spune-mi tu,
al
colecției Crinii țarinii, editată de Mănăstirea Putna
0 comments:
Trimiteți un comentariu