Predica la Duminica Vameșului și a Fariseului a Sfântului Nicolae Velimirovici

APOSTOLUL

Fiule Timotei, tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

EVANGHELIA

LUCA 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

Predică la Duminica Vameşului şi a Fariseului a Sfântului Nicolae Velimirovici

Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: „La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş pentru casa mea“. Şi, fără să se gândească mai mult, a ales acel copac.

Tot la fel va alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasă a lui Dumnezeu.

Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti.

Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: “Unde te doare?” Omul care se foloseşte de venirea doctorului, ca să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gură de Aur spune că „Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu recunoşti păcatul – aici nu se mai poate niciun ajutor”.

Deci să avem înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflăm înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: “Unde te doare?” Să nu ne lenevim în niciun chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre.

Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pildă celor care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei cărora Domnul le spune această pildă? Nu vă răzvrătiţi, ci mărturisiţi-vă boala, ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţă, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră şi îi părea rău pentru ei. „Se pot vindeca?”, l-a întrebat pe doctor. Doctorul i-a şoptit la ureche: „Şi aceştia cu febră şi cei care se afla în pat se pot vindeca, dar cei care umblă nu se pot … aceia suferă de boli care nu se pot vindeca şi sunt putrezi pe dinăuntru”. Prietenul doctorului a fost foarte uimit şi uimirea sa stătea în două lucruri: tainele bolilor oamenilor şi înşelăciunea ochilor oamenilor.

Închipuiţi-vă acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă fiecare dintre noi poartă acelaşi nume – nedreptatea. În acest cuvânt se află toate patimile, toate poftele, toate păcatele – toate slăbiciunile şi moleşirea sufletelor, a inimilor şi a minţilor noastre. Cei bolnavi se află într-o stare, la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii şi în altă stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului; numai cei care se vindecă se fac conştienţi de greutatea bolii de care suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puţin conştienţi de boala lor. În boala trupească, omul care are febră mare, nu este conştient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun. Începătorii nedreptăţii se simt ruşinaţi de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului duce la obiceiul de a păcătui şi aceasta se întâmplă până la ameţeala şi starea de inconştientă a nedreptăţii, până într-o stare în care sufletul nu mai are niciun sens în sine, şi nici boala sa. Şi închipuiţi-vă numai, un doctor care intră în spital şi întreabă: „Ce-aţi păţit?” Cei a căror boala se află într-o stare de început, se simt ruşinaţi să se arate că sunt bolnavi şi vor răspunde: „Nimic!” Cei a căror boală a ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea întrebare şi nu vor răspunde numai „Nu-i nici o problemă cu noi!”, ci vor încerca să se mândrească cu sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta şi vor răspunde doctorului: „E foarte rău! Ai milă şi ne ajută!” Tertulian spune într-o omilie despre pocăinţa: „Dacă îţi este frică să-ţi mărturiseşti păcatele, priveşte focul iadului, pe care numai mărturisirea îl poate stinge.“

Atunci, cugetă la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos şi hotărăşte tu cât este de potrivit. Dacă spui cu uimire „Această pildă nu mi se potriveşte“, atunci înseamnă că suferi de boală cunoscută ca nedreptate. Dacă te împotriveşti „Eu sunt drept; aceasta este pentru păcătoşii din jurul meu”, aceasta înseamnă că boala ta a ajuns a ajuns să fie foarte grea. Dar dacă te baţi cu pumnul în piept şi spui „Este adevărat; sunt bolnav şi am nevoie de doctor“, aceasta înseamnă că eşti pe calea vindecării. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Doi oameni, doi păcătoşi, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos, în vreme ce vameşul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din societatea vremii, iar vameşul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.

    Fariseul, stând aşa, se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig.

Fariseul stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în faţa altarului, aşa cum era obiceiul fariseilor să se ducă în faţă. Că fariseul stătea chiar în faţă, se vede din zicerea că vameşul stătea departe. Fariseul era atât de mândru şi desigur, se vedea pe sine întru toată dreptatea (adică în sănătatea lui duhovnicească), că el nu caută locul din faţă, numai în priveliştea oamenilor, ci şi în priveliştea lui Dumnezeu şi nu caută aceasta numai la mese şi la întâlniri cu oamenii, ci şi la rugăciune. Acest lucru este destul pentru a arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate şi cum îl învârtoşa pe el aceasta.

De ce se zice: se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce vorbeşte inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede şi simte omul atunci când se roagă lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi înşelătoare, dar inima nu înşeală: ea arată omul aşa cum este el – alb ori negru.

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. Un păcătos cutează să spună această, în biserică, înaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, dacă nu un loc unde bolnavii se întâlnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina păcatului vin să-şi mărturisească boală, lui Dumnezeu Doctorul, şi să afle leacuri şi vindecare de la El, care este adevăratul vindecător de toată durerea şi slăbiciunea omului şi Care este Dătător a toate lucrurile cele bune. Merg cei sănătoşi la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg şi sănătos, ca să se laude cu sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale, nici nu mai ştie că este bolnav. Odinioară, pe când vizităm un spital de boli de minte, doctorul m-a dus în faţa unui gard de sârmă, care împrejmuia clădirea cu bolnavii cei mai primejdioşi. „Cum te simţi?”, l-am întrebat. El mi-a răspuns îndată: „Cum crezi că mă simt printre toţi nebunii ăştia?”

Iată ce spune fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. De fapt, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscând că este lucrarea lui Dumnezeu faptul că el nu este că ceilalţi oameni. Nu, cuvintele: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc …” nu sunt nimic mai mult decât o grăire, o zicere linguşitoare către Dumnezeu, că Dumnezeu să-i asculte lăudăroşenia lui. Căci, din tot ceea ce spune, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotrivă, el huleşte împotriva lui Dumnezeu, hulind împotriva întregii zidiri a lui Dumnezeu. El nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine, este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameş, pentru că Dumnezeu l-a păzit de aceasta cu puterea Sa şi cu mila Sa; ci spune numai că el este ceea ce este, după propria sa judecată: un om cu totul aparte, şi atât de vrednic, că nu are pereche în toată lumea. Ca şi aceasta – vieţuirea sa cu cu totul aparte – el se osteneşte şi se nevoieşte ca să rămână pe această treaptă înaltă, deasupra tuturor celorlalţi oameni. Altfel spus: el posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuiala din toate câte câştigă. Ah, ce cale uşoară de mântuire şi-a ales acest fariseu, mai uşoară decât cea mai uşoară cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai două dintre cele mai uşoare. Dar el nici măcar pe acestea două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste două porunci pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească şi să dea zeciuiala din toate câte câştiga. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuşi de puţin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci – privind toate celelalte porunci – ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ascultare faţă de Dumnezeu şi dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om. Pe scurt: să deştepte, să înmoaie şi să lumineze inimile oamenilor. Totuşi, fariseul a împlinit aceste două porunci fără să aibă un scop. El postea şi dădea zeciuiala din toate câte câştiga, dar îi ură şi îi dispreţuia pe alţii şi era mândru înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel el a rămas pom fără roadă. Roadă nu stă în postire, ci în inimă; roadă nu stă într-o poruncă, ci în inimă. Toate poruncile şi toate legile se afla în slujba inimii: ele încălzesc inima, luminează inima, udă inima, împrejmuiesc inima, o prăşesc şi o plantează – numai că rodul din câmpul inimii să se prindă, să crească şi să se coacă. Toate lucrările cele bune sunt un mijloc şi nu un scop, metoda şi nu rodul. Scopul este inima, unde se afla rodul.

Şi astfel, fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu şi-a dat la iveală frumuseţea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu şi-a dat la iveală sănătatea, ci boala săâa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă; nu numai în ceea ce-l priveşte pe acest fariseu, ci privitor la toţi fariseii, care erau la vremea aceea puterea stăpânitoare peste poporul iudeu. Prin această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită şi fariseismul mincinos, pentru care vă aflaţi în stare de cădere de-a lungul tuturor neamurilor de creştini, până în zilele noastre. Nu se află şi astăzi printre noi, oameni, care se roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt mulţi dintre cei care îşi încep rugăciunea cu hula şi cu cârteala împotriva aproapelui şi sfârşesc cu mărire de sine? Nu sunt mulţi care stau în faţa lui Dumnezeu ca şi cum ne-ar fi nouă datornic? Nu sunt mulţi dintre noi care spun: „Dumnezeule, eu postesc, merg la biserică, îmi plătesc toate dările şi dau bani la biserică; eu nu sunt ca alţi oameni, ca profitorii şi defăimătorii, ca necredincioşii şi desfrânaţii, care mă supără pe mine rău? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei şi de ce nu mă răsplăteşti pe mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăţia inimii mele şi sănătatea sufletului meu?” Cu toate acestea, ştiţi că “Dumnezeu nu vă poate înşela, şi nici voi pe El”, aşa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus “Fiecare îşi face cruce, dar nu fiecare se roagă“. Fariseul este ca “Avraam prin barba sa, şi ca Ham prin fapte”.

Astfel, ei vorbesc, şi Dumnezeu îi ascultă şi îi trimite acasă goi, spunându-le: “Eu nu recunosc chipul pe care îl arătaţi voi, despre voi“. Şi, la Judecata de Apoi, El le va spune: “Eu nu vă cunosc pe voi”, căci Dumnezeu nu-Şi recunoaşte prietenii după vorbele lor, ci după inimile lor; aşa după cum nu preţuieşte smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roadă.

Dar iată cum ar trebui să se roage un om al rugăciunii:

    Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

El stătea departe! Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în faţă, în locul cel mai de vază din biserică. La ce ţi-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele bisericii, ca şi atunci când ar sta în faţă. Un adevărat om al rugăciunii se pocăieşte întotdeauna cu adevărat. “Pocăinţa omului este sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Efrem Şirul. El stă departe. El îşi simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de smerenie înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbaţii născuţi din femeie, era plin de frică la venirea lui Hristos, spunând: “Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (cf. Marcu 1:7). Femeia păcătoasă I-a spălat picioarele lui Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, ca un om adevărat al rugăciunii are smerenie adâncă şi este plin de bucurie dacă Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de picioarele Sale.

El nu voia nici ochii să-şi ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele sufleteşti se pot citi în ochi. Nu vedeţi că în fiecare zi, atunci când un om păcătuieşte, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârşit înaintea oamenilor este săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi nu există niciun păcat pe faţa pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii este conştient de aceasta şi pe lângă smerenie, mai are şi multă ruşine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-şi ridice către cer.

Ci îşi lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta ca trupul este mădularul păcătuirii omului. Poftele trupeşti duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă naştere patimii: patima dă naştere mâniei şi mânia uciderii. Gândurile repetate asupra celor ale trupului, despart pe om de Dumnezeu, îl vlăguiesc şi ucid biruinţa dumnezeiască care se află în om. De aceea vameşul se bate în piept la rugăciune, fiind conştient de păcatul său, de umilirea sa şi de ruşinea sa înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce îşi bate mai ales pieptul, şi nu capul sau mâinile? Pentru că inima se afla în piept şi inima este izvorul atât al păcatului, cât şi al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: „Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vameşul se bate în piept.

Şi a spus el: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le ştie pe toate. Şi Dumnezeu nu voieşte înşiruire de fapte, ci pocăinţă smerită pentru toate. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, eşti Doctorul şi eu sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea şi numai singur Ţie Îţi aparţin eu. Tu eşti Doctorul şi milostivirea este leacul Tău. În zicerea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca şi cum el spune cu pocăinţă: “Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule”. “Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Psalm 50:5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni, oricât de drepţi ar fi ei, dacă nu mă ajuţi Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuiala, sau toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur îmi ştii boala mea şi numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poţi, Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă şi mântuieşte-mă! “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? “Zic vouă că acesta – a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”. Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor, care credem despre noi că suntem drepţi. Vameşul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care îşi mărturiseşte păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat şi nu cârtitorul cel mândru. Cel care se pocăieşte şi se ruşinează este mai îndreptat iar nu omul cel înfumurat, mândru, obraznic. Doctorul are milostivire şi vindecă pe omul bolnav care îşi recunoaşte boala şi caută vindecare, şi îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu sănătatea să.

Apoi Domnul sfârşeşte minunata Sa pilda cu această învăţătură: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Cine se înalţă pe sine şi cine se smereşte pe sine? Nimeni nu se poate înălţa singur nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbeşte despre cel care crede că se înalţă, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale cele bune; cel care se semeţeşte înaintea lui Dumnezeu şi care, hulind şi defăimând, îi umileşte pe alţii, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că se înalţă pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi şi chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. „Până când omul nu se smereşte, el nu va primi nicio răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34).

Dar cine se umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”. (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul) este bolnavul care se afla pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boală, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.

Să Se milostivească Dumnezeu de toţi păcătoşii care-şi plâng păcatele şi să-i vindece de boala cea păcătoasă pe toţi cei care se roagă Lui cu frică şi cu cutremur, slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv şi pe Unul-Născut Fiul Său şi pe Sfântul Duh – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(din: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”, Editura Ileana, 2006)

 Sursă: Cuvânt ortodox

Bulbul de lalea

de pr. Radu Brânză, Doxologia

 

Consider că a fi tolerant înseamnă a fi îngăduitor, iertător și a accepta pe cel de lângă tine, atât timp cât nu îți sunt lezate drepturile tale fundamentale. Cu alte cuvinte, eu trebuie să mă plasez într-un raport de apreciere și toleranță cu orice persoană care îmi respectă identitatea și care nu îmi încalcă dreptul la viață, la exprimare sau la orice altceva ce îmi este îngăduit și garantat de legile statului – dar, și de legile morale.

Dacă înțeleg și respect acest mod de fi și a trăi în societate, nu pot înțelege însă, de ce nu suntem toleranți cu frații noștri mai mici, chiar foarte mici. Nu mă refer aici la copiii din clasele primare sau grădinițe, ci merg mult mai jos, la cei care încă nu s-au născut, dar sunt persoane vii.

Citeam cu tristețe un comentariu la o știre de săptămâna trecută, despre o familie care și-a pierdut copilul în cea de-a 22-a săptămână de sarcină și care se afla în imposibilitatea legală de a primi trupul micuțului spre înmormântare – din cauza faptului că doar după a 28-a săptămână de sarcină fătul este considerat persoană și cetățean. Se făcea, în respectivul comentariu, o pledoarie în defavoarea părinților, plecând de la o comparație a copilașului respectiv cu un ghiveci de flori. Spunea că fătul nu poate fi declarat persoană pentru că, la cele 22 de săptămâni, se află încă într-o stare vegetativă și nu se poate ridica nici măcar la stadiul unei flori aflate în ghiveci.

Nu despre acest comentariu vreau să scriu. Este unul răutăcios, superficial și care trădează o încăpățânare de a nu vedea evidențele.

M-am dus, însă, cu gândul la flori. La lalele, să zicem. Mă întreb dacă între bulbul de lalea și laleaua aflată în stadiu de floare există delimitări de calitate? Pot eu să îi contest bulbului starea de potențială floare frumoasă și dezvoltată pe deplin? Faptul că este doar un bulb acum, înseamnă că va fi tot bulb și după 8-10 săptămâni de îngrijire și dezvoltare? Personal, nu văd așa lucrurile. E drept că un tânăr nu îi va oferi iubitei o pungă cu bulbi în loc de un buchet de lalele, dar de aici până la a contesta bulbului calitatea de lalea aflată într-un alt stadiu de dezvoltare, mi se pare aberant. La fel și cu pruncul mort în a 22-a săptămână de viață. Nimeni nu a cerut pentru acest copil vreo dezbatere pe moștenire, CNP-ul sau stabilirea adresei de domiciliu. S-a cerut doar un minim respect. Ar fi meritat acest respect și părinții și copilul pentru că, dincolo de orice prevedere legală sau definiție de dicționar medical, acei părinți nu cereau un produs rezultat în urma unei intervenții medicale, nu o masă musculară, ci trup din trupul lor.  

Într-un alt comentariu, de data aceasta al unui cadru medical, s-a spus că, în cazul în care lucrurile vor merge în direcția recunoașterii fătului ca persoană sub 28 de săptămâni, se va ajunge la situații în care să se ceară și produsul rezultat în urma avortului. De ce nu?, aș întreba eu. Acolo nu este vorba tot despre un trup de om? Nu tot trup din trupul părinților este? Nu e persoană, conform definiției legii, dar chiar ne încăpățânăm să nu vedem evidența, să vedem că un copil de 22 de săptămâni este ca noi: că are trup ca al nostru, are inimă care bate ca a noastră, ba chiar poate simți durerea ca și noi? Embrionul și fătul sunt ființe vii, cu drepturi. Trebuie să existe întotdeauna un echilibru între drepturile mamei și ale fătului. Există reglementări ale Consiliului Europei și ale Asociației Medicale Mondiale privind protecția drepturilor embrionului și ale fătului, de care România trebuie să țină cont (Comunicat de presă al Colegiului Medicilor din România – 2012).

Ne dezumanizăm și pierdem relația nu doar cu Dumnezeu, ci și cu noi înșine și cu cei din jur. Nu mai trece nimic prin inima noastră. Uităm că și noi am fost copii, nou născuți, fetuși sau zigoți. Da, și eu am fost zigot! Și tu cititorule! Și noi am fi putut ajunge produs, țesut avortat, masă musculară bună doar pentru incinerator. Din fericire, am avut șansa de la Dumnezeu să fim sănătoși, iar mamele noastre bune, jertfelnice și iubitoare, decise să ne poarte în pântecele lor, ne-au născut, ne-au crescut. Astăzi, pentru toate acestea, suntem datori să oferim măcar puțin respect pentru alte persoane, exact la fel ca noi, dar care nu au șansa sănătății sau a mamei jertfelnice și iubitoare. Un pic de decență, de tăcere și de respect.

Dacă suntem răbdători cu un bulb de lalea, știind că este o lalea în dezvoltare si că va ajunge într-o zi o floare frumoasă și iubită de mulți, de ce nu manifestăm aceeași îngăduință față de un om în stadiu de zigot? Avem nevoie de o reglementare din partea Statului sau ascultăm de legea morală sădită în noi? 

30 ianuarie: Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

„Crucea vieţii omeneşti”, de Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul

Foto: Mira Dudel (Orthphoto)

Un creştin odinioară

Tot se căina mereu:

Grea mai este Crucea asta

Ce mi-a dat-o Dumnezeu.

Cum o dau nu-mi iese bine

De necazuri nu mai scap

Şi muncesc din greu ca boul

Până cad lângă proţap!

Iaca alţii sunt mai leneşi

Şi trăiesc mai în belşug

Numai mie (vorba ceea) „boii

nu-mi mai trag la jug”.

Şi oftă creştinul nostru şi

Mereu era cârtind

Nimeni nu putea odată

Să-l audă mulţumind,

Însă Cel de sus Părinte,

Care ajută pe mişei

Căutând din cele Sfinte,

cercetatu-l-au pe el:

A trimis la el un înger

Noaptea când dormea trudit

Şi luând pe om de mână

L-a urcat pe deal la Schit.

Se făcea că este ziuă

Şi erau numai ei doi

Între nişte Cruci frumoase

Felurite după soi.

Unele erau de aur,

Altele de fier şi lemn,

De argint şi de aramă,

Fiecare cu un semn.

Zice îngerul atuncea:

„Ia-ţi o Cruce care vrei

Numai potriveşte-o bine

şi te-ntoarce la bordei”,

Lacom el apucă-n grabă,

Cea de aur mai întâi

Încercând s-o tăbârcească

Pe voinici umerii săi.

Dar nu-i chip ca s-o urnească

Şi privind la ea cu jind

Se pogoară mai la vale,

La o Cruce de argint.

De prea multă, strălucire

Nu te poţi uita la ea,

Dar voind el s-o ridice

Vede că-i grozav de grea

Se mai uită, iar încearcă

Până ce îşi ia de seamă

Să-şi aleagă altă Cruce

Tot frumoasă, de aramă.

Dar în ciuda lui şi aceea

Pentru dânsul este grea

Cea de marmoră mai tare,

Cea de fier cam tot aşa.

Lângă ele mai la vale,

vede sub un copăcel,

Cruce de stejar uşoară

Numai bună pentru el.

O ridică deci şi pleacă

Iară îngerul pe drum

Îl întreabă pentru Cruce,

Dacă-i mulţumit acum.

Slavă Domnului, răspunde,

Tare-s mulţumit cu ea,

Căci din toate numai asta

Este după vlaga mea!

Îngerul atunci îi zice:

Omule nemulţumit,

Pentru Crucea,vieţii tale

Totdeauna ai cârtit!

Astăzi te-am adus anume

Ca să-ţi fie semn

Că nici una nu poţi duce

Decât Crucea cea de lemn.

Asta este „Crucea vieţii”

Dată ţie de când eşti

Deci lui Dumnezeu dă slavă

şi de-acum să nu cârteşti

Cele de metale scumpe

sunt a oamenilor sfinţi

Care sufăr pân'la sânge,

întru grele nevoinţi

Iară tu cu sărăcia

lesne te vei mântui,

Dacă vei păzi credinţa

şi răbdând vei mulţumi!

Viaţa cu 10 copii, dincolo de număratul banilor

De multe ori ne punem întrebarea, mai ales dacă suntem părinţi, de ce are nevoie un copil ca să crească frumos? Bani, familie, lux, educaţie? Oare e bine să-i oferi ce ţie ţi-a lipsit în copilărie, sau e mai bine să crească şi el cu lipsuri? Ar trebui să-l educăm strict, consecvent, sau să-i lăsăm libertatea să aleagă cum vrea să se comporte?

Petru are un anişor şi este al zecelea copil în familia Boghian. S-a născut pe 21 iunie, o zi specială, pentru că şi alţi doi fraţi ai săi au venit pe lume în aceeaşi zi. E un copil curios, frumos peste măsură, care transmite incredibil de multă bucurie. Celor mai mari le face plăcere să se joace cu el şi să aibă grijă de el, chiar dacă uneori mai fac năzdrăvănii şi o supără pe mami. Petru e norocos, pentru că s-a născut într-o familie în care este iubit şi apreciat, o familie numeroasă, care ne demonstrează că se poate şi reprezintă un exemplu pentru oricare dintre noi.

Părinţii au fost binecuvântaţi cu cinci fete, după care au venit şi cinci băieţi. La cei 41 de ani ai săi, mama recunoaşte că îşi mai pierde răbdarea cu năzdrăvanii mai mici, dar  povesteşte, amuzată, cum ei fug în grădină de fiecare dată când fac câte o prostie. Şi tatăl provine tot din familie numeroasă. Ne-a povestit că şi el a crescut alături de 9 fraţi şi a fost învăţat de mic copil cu greul: „Eu am fost cel mai mic şi am rămas în casa părintească, mi-a rămas ceva pământ, avem grădina, ne descurcăm, nu putem să ne plângem. Am avut şi încă mai avem probleme, dar nu pot să zic că nu ne descurcăm, sunt alţii care o duc mai rău decât noi. Avem şi televizor, avem şi un calculator pentru copii, pe care l-au primit de la şcoală, avem ce să le oferim, nu sunt chiar lipsiţi de condiţii”. Pe lângă copii, o mai au în grijă şi pe mama lui, imobilizată la pat cu probleme de sănătate.

„Încă nu îţi imaginezi cât de bogat eşti!”

Ei sunt mulţumiţi că toţi copiii sunt sănătoşi şi nu au avut niciodată probleme cu ei. Mai mult decât atât, le aduc şi multe satisfacţii pentru că sunt cuminţi, sunt elevi foarte buni, toţi fiind premianţi. Şcolarii cei mai mici deja ştiau să citească şi să socotească când s-au dus la şcoală, pentru că au prins de la cei mai mari. Iar părinţii sunt foarte mândri de ei şi sunt bucuroşi că, în ciuda lipsurilor, sau poate tocmai mulţumită lor, copiii lor sunt pe drumul cel bun în viaţă.

„Nu-mi permit eu să-i cresc cum fac alţii, să le dau de toate şi să-i trimit de mici ştiu eu pe unde, dar de crescut îi cresc cum trebuie. Am de exemplu nepoţi şi strănepoţi, de la surorile mele, care sunt ţinuţi pe bani. Şi nu-i bine, că banul îl strică pe copil. Am un frate care are trei copii şi a fost plecat timp de 10 ani în Spania la muncă. Şi au avut copiii tot ce au vrut şi acum el se chinuie să-i îndrepte şi îi este foarte greu. Nu vor să facă treabă, stau numai la calculator. Ceva, cât de puţin trebuie să facă, nu cine ştie ce, nu cum munceam noi când eram mici. Fiecare, după puterile lui mai face ceva trebuşoară, nici cum arată pe la televizor, să-ţi baţi joc de ei, dar nici să stea degeaba”, ne-a explicat tatăl.

Când este vorba de familii numeroase, oamenii reacţionează diferit. Cei care preţuiesc familia tradiţională apreciază curajul sacrificiului pentru copii şi încrederea în planurile lui Dumnezeu. Restul stau deoparte şi le judecă „nebunia” şi „inconştienţa”, fără a se gândi că de fapt ei reprezintă normalitatea creştină. Bineînţeles, vorbim despre familia ortodoxă, cu principii adevărate, nu despre cazurile, destul de numeroase din păcate, în care copii se fac fără noimă, fără a reprezenta rodul dragostei dintre soţ şi soţie.

Revenind la familia noastră, părinţii ne-au spus de la inceput că ei sunt foarte mulţumiţi de viaţa pe care o au şi nimeni nu a avut nimic să le reproşeze, pentru că nu au avut motive. „Noi suntem de vârste apropiate, doar un an diferenţă. Şi ne-am înţeles foarte bine, nu a fost cu bătăi, cu certuri, cu despărţiri cum vedeţi pe la alţii. Şi apoi, eu îi mai trag pe oameni de limbă, le spun că parcă am fost nebun să fac atâţia copii, dar ei mă încurajează, că ei cu doi copii nu se pot descurca cum mă descurc eu cu zece. Mă mai plângeam eu pe la unii-alţii că ce mă fac şi-mi ziceau oamenii: tu îţi dai seama cît de bogat eşti? Încă nu îţi imaginezi cât de bogat eşti!”, ne-a povestit tatăl.

„…tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm are grijă de mine”

În urmă cu 40 de ani, când era şi el copil, nu a avut atâtea câte le poate oferi el copiilor lui. Era mult mai dificil atunci să ai grijă de o familie atât de numeroasă decât este acum. „Tata a muncit foarte mult şi mult mai greu faţă de mine acum. S-a chinuit foarte mult, sub orice critică. Se ducea 30 de kilometri la pădure şi aducea o căruţă de lemne. Nici curent nu avea, casa din stuf, era greu. Acum te mai ajută şi statul cu o subvenţie, cu o alocaţie la copii, măcar cât de cât . Atunci n-aveam nimic, nici aparat de radio. Vă spun, avea o căruţă cu roate de lemn şi aşa ne-a crescut, cu căruţa aia. Şi tot multă lume ajungea la el la poartă să-i ajute până la moară, până pe câmp. Şi aşa s-a chinuit şi ne-o crescut”, îşi aminteşte tatăl. El a avut de fapt doisprezece fraţi, dar trei dintre ei au murit pe la vărsta de un an, fără nici un motiv.

Când a rămas însărcinată a treisprezecea oară, mama sa era deja prea împovărată şi ar fi vrut să scape de sarcină, însă a avut grijă Dumnezeu de copil şi tatăl lui, aflând de gândurile mamei, a readus-o pe drumul cel bun. Şi aşa a ajuns, după atâţia ani, după ce toţi fraţii lui s-au împrăştiat prin lume, să-i îngrijească pe părinţi la bătrâneţe. „Mama şi-acuma când mă vede plânge în pat şi-mi spune că pe nimeni nu interesează, tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm are grijă de mine. Eu am înţeles-o şi nu am pus la suflet, că doar nu de prea mult bine voia să facă treaba asta. Am fost şi eu în situaţia de a alege, când s-au adunat mai mulţi copii şi am zis că nu, orice ar fi, nu renunţ la ei”, ne-a explicat tatăl.

Părinţii recunosc că mai stau câteodată noaptea şi se gândesc la ei, ce vor face, cum se vor descurca, dar îşi spun că pe pământul ăsta, unde au toţi loc să trăiască, şi-or găsi şi ei locul. Ei nu vor avea niciodată posibilitatea să le ofere un start în viaţă lipsit de griji, cum cum ar fi să aibă fiecare casa lui, aşa că vor trebui să se descurce singuri. Ei, ca ocrotitori şi sfătuitori plini de iubire, nu pot decât să-i înveţe să se descurce, să muncească cinstit, să nu cadă în ispita banului câştigat uşor şi să fie capabili să-şi poarte singuri de grijă. Iar primele şi cele mai importante exemple pentru copii sunt părinţii, care, în cazul de faţă, le-au dat numeroase lecţii de viaţă, de curaj şi de sacrificiu pentru familie, din care ei au multe de învăţat.

Spre exemplu, tatăl a refuzat să plece la muncă în străinătate, după o ofertă făcută de fraţii lui, chiar dacă ar fi câştigat foarte bine, pentru că asta ar fi însemnat să lase familia singură, inclusiv cu bătrâna în grijă, iar el a considerat că nici o sumă de bani nu va compensa lipsa bărbatului din casă. Mai mult decât atît, din ce au ei îi mai ajută şi pe alţii mai săraci decât ei, pentru că şi lor li s-a oferit şi încă li se mai oferă ajutor şi în felul acesta apreciază ei, dând mai departe. Concluzia părinţilor a fost una foarte simplă: „Dacă vrei şi munceşti, se poate şi e şi frumos”. Dacă vrei să faci voia lui Dumnezeu trebuie să munceşti, e nevoie de mult sacrificiu, dar nici mulţumirile nu întârzie să apară şi nici greutăţile nu mai sunt atât de apăsătoare.

Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013