de Raluca Brodner, Ziarul Lumina
„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au
smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât
vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!»“, le zicea părintele Constantin Sârbu
enoriaşilor de la Biserica Sapienţei din Bucureşti, după ce a fost eliberat
din închisoare. A pătimit în cele mai dure carcere
comuniste, dar nu a părăsit credinţa ortodoxă nici măcar în faţa
ameninţării cu moartea. Mulţi îl consideră sfânt, i se roagă lui şi mărturisesc
minuni. Luminile nestinse de la mormântul său dovedesc evlavia
oamenilor care îl iubesc dincolo de moarte.
Viaţa i-a fost
o rană deschisă de la naştere până la trecerea în lumea de dincolo. S-a născut
în 10 ianuarie 1905, într-o familie de ţărani, lângă Galaţi. Rămas orfan de la
vârsta de 1 an, este luat şi crescut de bunica Ioana, pe care părintele Sârbu a
venerat-o până la sfârşitul zilelor. Multe erau lipsurile şi nevoile celor doi,
însă copilul impresiona prin inteligenţă sclipitoare, bun-simţ şi înţelepciune,
ceea ce i-au asigurat absolvirea cu brio a Seminarului teologic, iar mai apoi a
Facultăţii de Teologie din Bucureşti. După ce se căsătoreşte, ocupă postul de
cântăreţ la o biserică din Capitală, apoi este preoţit la o mănăstire din Episcopia
Huşilor şi numit protoiereu pentru o perioadă scurtă de timp. Se întoarce în
Bucureşti, în plin război, ca paroh al Bisericii Vergului. După puţin timp de
la târnosirea sfântului locaş, soţia părintelui Constantin Sârbu moare,
lăsându-l văduv la vârsta de 37 de ani, cu două fetiţe mici. Trece peste toate
lipsurile şi durerile datorită credinţei, pe care o propovăduia liber, „curaj“
ce i-a adus 10 ani de temniţă grea la Jilava, Dej, Gherla, Poarta Albă, Salcia
şi Aiud.
Eliberat din
închisoare, îşi continuă misiunea de preot la Biserica „Adormirea Maicii
Domnului“ din str. Sapienţei nr. 5. Cu toate că era bolnav, singur, în zdrenţe,
părintele Sârbu avea speranţă. O vreme, doarme între dărâmăturile Bisericii
Domniţa Bălaşa. Iubit de oameni, este ajutat de aceştia să aducă la viaţă
sfântul locaş, care părea că nu mai are nici o şansă de reabilitare. Încet,
încet, credincioşi din tot Bucureştiul şi din provincie aud de preotul
harismatic, prieten al celor nevoiaşi, şi iau cu asalt biserica. Sunt mărturii
despre minunile pe care părintele Constantin Sârbu le-a săvârşit încă din
timpul vieţii, cum ar fi cazul femeii care şi-a recăpătat vederea în Joia Mare
şi a celei care s-a vindecat de epilepsie doar atingându-se de veşmintele sale.
„Îndrăzneala“ preotului de a mărturisi dreapta credinţă ortodoxă şi de a fi
călăuză pentru sufletele dornice de adevăr şi lumină i-au adus moartea prin
mâna criminală a unui medic, aservit regimului comunist. Părintele Constantin a
plecat să slujească în ceruri în ziua de 23 octombrie 1975. Truda vrednicului
prieten al lui Hristos nu a rămas zadarnică. Părintele Ilarion Argatu a
mărturisit că, după ce l-a împărtăşit, în jurul capului părintelui Constantin
Sârbu a apărut aureola de sfânt. La vederea acesteia, după ce a mişcat de mai
multe ori perna ca să se asigure că nu este o iluzie optică, părintele Ilarion
a exclamat: „Cununa de martir!“
„Un sfânt, un chip de preot slujitor desăvârşit“
Astăzi,
lucrarea duhovnicească de la Biserica Sapienţei a părintelui Constantin Sârbu
este continuată de preotul paroh Marin Cojoc.
„Când părintele
Sârbu se stingea din viaţă, eu mă hotăram să merg la seminar. Părintele este un
sfânt, un chip de preot slujitor desăvârşit. El este printre noi. Părintele
Sârbu a pătimit foarte mult, dar a avut şi multă râvnă. Unui loc pustiu şi atât
de încercat, aflat sub presiunea timpilor istoriei, ameninţat să fie dărâmat în
câteva rânduri, părintele a reuşit să-i dea viaţă, în primul rând,
duhovnicească. A ştiut să ofere oamenilor puterea cuvântului, căldură duhovnicească
şi să-i adune“, spune părintele paroh care, în buna tradiţie a înaintaşilor săi
slujitori, îşi începe fiecare zi cu rugăciune în Sfântul Altar.
Aparent
neînsemnată, bisericuţa are o combustie sacră extraordinară şi îşi păstrează,
potrivit mărturiilor enoriaşilor vârstnici, aceeaşi ardere sfântă, acelaşi duh
de rugăciune, de mărturisire din vremea părintelui Constantin Sârbu. S-a
menţinut duhul marelui mărturisitor - duh de linişte şi pace, de participare a
creştinilor care se roagă şi cântă împreună.
„Este
impresionantă mişcarea aceasta a tinerilor care vin şi aprind lumânări,
candele, noaptea, la mormântul părintelui. Sunt multe mărturii despre minunile
pe care le-a făcut părintele. Este cunoscut în ţară şi străinătate. Sunt
creştini de-ai noştri care l-au cunoscut şi se roagă lui, alţii care nu l-au
cunoscut şi se roagă dânsului. Şi eu am o rugăciune zilnică pentru ambii
părinţi, pentru părintele Constantin Sârbu şi pentru părintele Constantin
Voicescu, care i-a urmat la acest Sfânt Altar. Îi simt ca sfinţi, deoarece au
pătimit prin închisori în mod nedrept, au fost lăsaţi fără familii, pe
drumuri“, adaugă preotul Marin Cojoc.
Bunicul
Doina Roditis
îşi aminteşte cu drag de „bunicul“, cel care i-a marcat anii copilăriei şi ai
adolescenţei: „Pe părintele Constantin Sârbu l-am cunoscut când aveam 8 ani. A
fost ca un bunic pentru mine şi era foarte apropiat de toţi credincioşii din
biserică. Eram familia lui. De fiecare dată ne ruga să ne concentrăm în timpul
slujbei: «Unii cântă, alţii plâng, nimeni nu stă degeaba; să nu vă zboare
mintea de la rugăciune».
Părintele ne
sfătuia să ne aducem membrii familiei la slujbe, să facem misionarism în
propria familie.
Insista pentru
păstrarea dreptei credinţe ortodoxe, pentru a nu ne rătăci. În acest sens,
afişa săptămânal câte o cateheză scurtă, de o pagină, după aceea ne-o detalia
la Vecernii.
În privinţa
darului vederii în duh a părintelui, mi-am dat seama târziu. Fiind un copil
excesiv de liniştit, sufeream de o hipotiroidie subclinică, de care pediatrul
nu şi-a dat seama, dar părintele a «văzut-o». Prin clasele V-VIII, m-a sfătuit
de vreo două ori să-i cer mamei să mă ducă la medic, fără să precizeze ceva
anume. Nu am ajuns decât prin anul doi de liceu, când hipotiroidia s-a agravat.
Şi aşa am ajuns la specialist, lucru pe care mi-l recomandase mai demult
părintele.
Pentru mine, a
fi credincioasă practicantă, în vremuri de ateism, cu părinţi credincioşi
nepracticanţi, a fost o minune.“
„A fost primul meu duhovnic“
Doamna Lucreţia Predescu este unul din
oamenii de nădejde ai părintelui paroh de la Biserica Sapienţei, care nu a
părăsit aşezământul de cult de când a păşit pentru prima dată aici, în vremea
preotului vrednic de pomenire.
„Vin din 1977
la această biserică. În perioada aceea, aveam nişte necazuri şi o persoană mi-a
vorbit despre părintele Sârbu. Stăteam în Drumul Taberei şi am ajuns cu greu la
biserică. Părintele Constantin Sârbu a fost primul meu duhovnic. Era sincer,
cumsecade, iubitor de oameni, ne vorbea despre viaţa dânsului şi nu avea
secrete faţă de noi. Ne cunoştea pe fiecare în parte foarte bine. Avea mult har
şi putere de la Dumnezeu“, mărturiseşte doamna Predescu.
„Sper să ajung ziua în care îl voi vedea canonizat“
Doamna Elena
Hanganu a fost o apropiată a familiei părintelui Sârbu. Locuieşte în casa
vecină cu biserica, de care o desparte doar gardul comun, de 55 de ani. Emoţionată,
relatează: „Pe părintele Constantin Sârbu l-am cunoscut imediat ce a venit la
Biserica Sapienţei, în anul 1965. Cred că era cea mai prăpădită biserică din
Bucureşti. O perioadă, părintele a dormit pe treptele Bisericii Domniţa Bălaşa,
apoi s-a adăpostit în curtea bisericii noastre, într-o cameră modestă.
Ţin minte că
părintele ajuta foarte mult săracii. Când plecam dimineaţa la serviciu, pe la
ora 7:00, dânsul se întorcea de la familiile nevoiaşe, cărora le ducea cele de
trebuinţă.
După ce a murit
părintele nostru, doamna doctor Maria Ursulescu, care l-a îngrijit o perioadă,
m-a chemat la dânsa şi mi-a împărtăşit un secret pe care m-a rugat să nu-l
divulg atunci. «Părintele nu a murit de moarte bună», mi-a spus cutremurată. A
venit la el un securist şi i-a spus: «Vom trimite la dumneata nişte persoane la
spovedit, noi îţi vom spune ce întrebări le veţi pune şi răspunsul ni-l dai
nouă. Îţi lăsăm timp de gândire». Dar părintele a spus că nu are timp de
gândire, «nu pot servi la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi lui mamona. Eu Îi
servesc doar lui Dumnezeu».
La scurt timp,
a venit un alt individ de la Securitate şi l-a pus să-şi aleagă modul în care
va muri, sugerându-i chiar să se sinucidă. Părintele a refuzat să-şi ia viaţa,
aşa că a fost internat pentru operaţie la spitalul Poştei, spre a-i fi «mai
bine». Înainte de a pleca la spital mi-a dat un telefon pentru a-mi da o ultimă
binecuvântare. A rugat enoriaşii să nu meargă nici unul la spital. Ştia că va
muri.
Doamna doctor
Ursulescu mi-a mai spus că, într-o miercuri dimineaţa, doctorul care l-a operat
a deschis uşa de la rezerva părintelui, mirându-se: «Cum, n-ai murit încă?»
Părintele a
cerut să vină un preot să-l împărtăşească, apoi şi-a încredinţat sufletul în
mâna lui Dumnezeu. Este foarte clar că a fost omorât. Ar fi bine ca cel care
l-a omorât să treacă pe la mormântul dânsului şi să-şi ceară iertare, deşi sunt
convinsă că părintele l-a iertat de atunci pe medicul care i-a curmat viaţa.
Sper să nu mor
şi să ajung ziua în care îl voi vedea canonizat pe părintele nostru“.
Din învăţăturile marelui duhovnic
Părintele
insista asupra faptului că viaţa creştină este viaţă de obşte. „Sfântul Ioan
Gură de Aur spune limpede: «Cine nu a lucrat pentru ridicarea şi mântuirea
aproapelui nu se poate mântui pe sine». La Judecată vom merge cu toţii, de mână
şi vom fi întrebaţi ce am făcut pentru cel de alături. Vom fi judecaţi nu atât
pentru răul pe care l-am făcut, cât pentru binele pe care am neglijat să-l
facem.“
Marele duhovnic
ţinea foarte mult la ordinea şi disciplina în biserică.
„Ai intrat în
biserică, fă-ţi semnul crucii şi nu te mai mişca de colo-colo, că mari păcate
faci, neputându-te nici tu ruga şi nelăsând nici pe cel de lângă tine să se
roage. Mintea şi inima să-ţi fie îndreptate către Dumnezeu. Cine are voce, să-I
cânte lui Dumnezeu, că El i-a dăruit-o, iar cine n-are voce, să-I cânte cu
sufletul.“
La Sfânta
Liturghie le spunea oamenilor: „Uite, se apropie ceasul, coboară îngerii din
cer! Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi se coboară printre voi? Vopseaua rămâne
pe pereţi, dar sfinţii sunt printre noi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar
ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa
trebuie să fie şi la noi. Concentraţi-vă în rugăciune, căci aşa vă umpleţi de
har, credinţă şi sănătate.“
Amintea
oamenilor deseori: „Nu începeţi să vorbiţi nici după ce s-a terminat slujba. Păstraţi
tăcerea şi reculegerea. Când porniţi către casă, nu vorbiţi pe drum alte
lucruri, ci despre ceea ce aţi auzit la sfânta slujbă. Ajunşi acasă, povestiţi
acelora care nu au venit ce aţi văzut, aţi auzit, aţi trăit în biserică, pentru
a fi şi ei părtaşi la bucuria noastră!“
Era de părere
că vremea nu trebuie pierdută, căci timpul este scurt. „Dimineaţa, când te
trezeşti, să faci semnul sfintei cruci şi să spui: «Îţi mulţumesc, Doamne, că
am văzut lumina zilei. Ajută-mă, luminează-mă să fac voia Ta!» Apoi te scoli,
fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe
duşumea să şi îndoi genunchii pentru metanie şi să faci trei metanii zicând:
«Mulţumesc, Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor
Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta!» Zici un «Tatăl
nostru», te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi cu rugăciunea de dimineaţă.
Apoi te aşezi la masă şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de
rezolvat în ziua aceea.“
„Până mai ai
cui spune tată sau mamă, cât ar trebui să fii de fericit, de recunoscător şi
plin de iubire la rostirea acestor cuvinte unice pe pământ! Caută-i cu
dragoste, îngrijeşte-i cu evlavie, ascultă-i cu respect până la moarte şi nu
dispreţui nici faţa lor bătrână, nici cuvintele lor poate slabe, nici trecutul
lor poate modest. Fii faţă de ei întocmai aşa cum ai dori să fie copiii tăi
faţă de tine.“
„Alergaţi după
mântuire cât sunteţi tineri!“
„Dacă ai iubi
cu adevărat pe Hristos, viaţa ta ar fi alta. Ai fi om cu adevărat, ai răspândi
în jurul tău lumină şi pace. Ai face din învăţătura lui Hristos o învăţătură
vie, ai trăi-o şi ai fi fericit încă de aici, de pe pământ, înţelegând că nu ai
nici un motiv să te tulburi, că necazul, nenorocirea, ca şi bucuria ta pe
pământ sunt la fel de trecătoare; că viaţa ta, aşa cum e, are un rost dat de
Dumnezeu şi că împlinind învăţătura Lui vei ajunge să dobândeşti viaţa veşnică.“
0 comments:
Trimiteți un comentariu