De multe ori ne
punem întrebarea, mai ales dacă suntem părinţi, de ce are nevoie un copil ca să
crească frumos? Bani, familie, lux, educaţie? Oare e bine să-i oferi ce ţie
ţi-a lipsit în copilărie, sau e mai bine să crească şi el cu lipsuri? Ar trebui
să-l educăm strict, consecvent, sau să-i lăsăm libertatea să aleagă cum vrea să
se comporte?
Petru are un
anişor şi este al zecelea copil în familia Boghian. S-a născut pe 21 iunie, o
zi specială, pentru că şi alţi doi fraţi ai săi au venit pe lume în aceeaşi zi.
E un copil curios, frumos peste măsură, care transmite incredibil de multă
bucurie. Celor mai mari le face plăcere să se joace cu el şi să aibă grijă de
el, chiar dacă uneori mai fac năzdrăvănii şi o supără pe mami. Petru e norocos,
pentru că s-a născut într-o familie în care este iubit şi apreciat, o familie
numeroasă, care ne demonstrează că se poate şi reprezintă un exemplu pentru
oricare dintre noi.
Părinţii au
fost binecuvântaţi cu cinci fete, după care au venit şi cinci băieţi. La cei 41
de ani ai săi, mama recunoaşte că îşi mai pierde răbdarea cu năzdrăvanii mai
mici, dar povesteşte, amuzată, cum ei fug în grădină de fiecare dată când
fac câte o prostie. Şi tatăl provine tot din familie numeroasă. Ne-a povestit
că şi el a crescut alături de 9 fraţi şi a fost învăţat de mic copil cu greul:
„Eu am fost cel mai mic şi am rămas în casa părintească, mi-a rămas ceva
pământ, avem grădina, ne descurcăm, nu putem să ne plângem. Am avut şi încă mai
avem probleme, dar nu pot să zic că nu ne descurcăm, sunt alţii care o duc mai
rău decât noi. Avem şi televizor, avem şi un calculator pentru copii, pe care
l-au primit de la şcoală, avem ce să le oferim, nu sunt chiar lipsiţi de
condiţii”. Pe lângă copii, o mai au în grijă şi pe mama lui, imobilizată la pat
cu probleme de sănătate.
„Încă nu îţi imaginezi cât de bogat eşti!”
Ei sunt
mulţumiţi că toţi copiii sunt sănătoşi şi nu au avut niciodată probleme cu ei. Mai
mult decât atât, le aduc şi multe satisfacţii pentru că sunt cuminţi, sunt
elevi foarte buni, toţi fiind premianţi. Şcolarii cei mai mici deja ştiau să
citească şi să socotească când s-au dus la şcoală, pentru că au prins de la cei
mai mari. Iar părinţii sunt foarte mândri de ei şi sunt bucuroşi că, în ciuda
lipsurilor, sau poate tocmai mulţumită lor, copiii lor sunt pe drumul cel bun
în viaţă.
„Nu-mi permit
eu să-i cresc cum fac alţii, să le dau de toate şi să-i trimit de mici ştiu eu
pe unde, dar de crescut îi cresc cum trebuie. Am de exemplu nepoţi şi
strănepoţi, de la surorile mele, care sunt ţinuţi pe bani. Şi nu-i bine, că
banul îl strică pe copil. Am un frate care are trei copii şi a fost plecat timp
de 10 ani în Spania la muncă. Şi au avut copiii tot ce au vrut şi acum el se
chinuie să-i îndrepte şi îi este foarte greu. Nu vor să facă treabă, stau numai
la calculator. Ceva, cât de puţin trebuie să facă, nu cine ştie ce, nu cum
munceam noi când eram mici. Fiecare, după puterile lui mai face ceva
trebuşoară, nici cum arată pe la televizor, să-ţi baţi joc de ei, dar nici să
stea degeaba”, ne-a explicat tatăl.
Când este vorba
de familii numeroase, oamenii reacţionează diferit. Cei care preţuiesc familia
tradiţională apreciază curajul sacrificiului pentru copii şi încrederea în
planurile lui Dumnezeu. Restul stau deoparte şi le judecă „nebunia” şi
„inconştienţa”, fără a se gândi că de fapt ei reprezintă normalitatea creştină.
Bineînţeles, vorbim despre familia ortodoxă, cu principii adevărate, nu despre
cazurile, destul de numeroase din păcate, în care copii se fac fără noimă, fără
a reprezenta rodul dragostei dintre soţ şi soţie.
Revenind la
familia noastră, părinţii ne-au spus de la inceput că ei sunt foarte mulţumiţi
de viaţa pe care o au şi nimeni nu a avut nimic să le reproşeze, pentru că nu
au avut motive. „Noi suntem de vârste apropiate, doar un an diferenţă. Şi ne-am
înţeles foarte bine, nu a fost cu bătăi, cu certuri, cu despărţiri cum vedeţi
pe la alţii. Şi apoi, eu îi mai trag pe oameni de limbă, le spun că parcă am
fost nebun să fac atâţia copii, dar ei mă încurajează, că ei cu doi copii nu se
pot descurca cum mă descurc eu cu zece. Mă mai plângeam eu pe la unii-alţii că
ce mă fac şi-mi ziceau oamenii: tu îţi dai seama cît de bogat eşti? Încă nu îţi
imaginezi cât de bogat eşti!”, ne-a povestit tatăl.
„…tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm are grijă de mine”
În urmă cu 40
de ani, când era şi el copil, nu a avut atâtea câte le poate oferi el copiilor
lui. Era mult mai dificil atunci să ai grijă de o familie atât de numeroasă
decât este acum. „Tata a muncit foarte mult şi mult mai greu faţă de mine acum.
S-a chinuit foarte mult, sub orice critică. Se ducea 30 de kilometri la pădure
şi aducea o căruţă de lemne. Nici curent nu avea, casa din stuf, era greu. Acum
te mai ajută şi statul cu o subvenţie, cu o alocaţie la copii, măcar cât de cât
. Atunci n-aveam nimic, nici aparat de radio. Vă spun, avea o căruţă cu roate
de lemn şi aşa ne-a crescut, cu căruţa aia. Şi tot multă lume ajungea la el la
poartă să-i ajute până la moară, până pe câmp. Şi aşa s-a chinuit şi ne-o
crescut”, îşi aminteşte tatăl. El a avut de fapt doisprezece fraţi, dar trei
dintre ei au murit pe la vărsta de un an, fără nici un motiv.
Când a rămas
însărcinată a treisprezecea oară, mama sa era deja prea împovărată şi ar fi
vrut să scape de sarcină, însă a avut grijă Dumnezeu de copil şi tatăl lui,
aflând de gândurile mamei, a readus-o pe drumul cel bun. Şi aşa a ajuns, după
atâţia ani, după ce toţi fraţii lui s-au împrăştiat prin lume, să-i îngrijească
pe părinţi la bătrâneţe. „Mama şi-acuma când mă vede plânge în pat şi-mi spune
că pe nimeni nu interesează, tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm are
grijă de mine. Eu am înţeles-o şi nu am pus la suflet, că doar nu de prea mult
bine voia să facă treaba asta. Am fost şi eu în situaţia de a alege, când s-au
adunat mai mulţi copii şi am zis că nu, orice ar fi, nu renunţ la ei”, ne-a
explicat tatăl.
Părinţii recunosc că mai stau câteodată
noaptea şi se gândesc la ei, ce vor face, cum se vor descurca, dar îşi spun că
pe pământul ăsta, unde au toţi loc să trăiască, şi-or găsi şi ei locul. Ei nu
vor avea niciodată posibilitatea să le ofere un start în viaţă lipsit de griji,
cum cum ar fi să aibă fiecare casa lui, aşa că vor trebui să se descurce
singuri. Ei, ca ocrotitori şi sfătuitori plini de iubire, nu pot decât să-i
înveţe să se descurce, să muncească cinstit, să nu cadă în ispita banului
câştigat uşor şi să fie capabili să-şi poarte singuri de grijă. Iar primele şi
cele mai importante exemple pentru copii sunt părinţii, care, în cazul de faţă,
le-au dat numeroase lecţii de viaţă, de curaj şi de sacrificiu pentru familie,
din care ei au multe de învăţat.
Spre exemplu, tatăl a refuzat să plece la
muncă în străinătate, după o ofertă făcută de fraţii lui, chiar dacă ar fi
câştigat foarte bine, pentru că asta ar fi însemnat să lase familia singură,
inclusiv cu bătrâna în grijă, iar el a considerat că nici o sumă de bani nu va
compensa lipsa bărbatului din casă. Mai mult decât atît, din ce au ei îi mai
ajută şi pe alţii mai săraci decât ei, pentru că şi lor li s-a oferit şi încă
li se mai oferă ajutor şi în felul acesta apreciază ei, dând mai departe. Concluzia părinţilor a fost una foarte simplă: „Dacă vrei şi munceşti, se
poate şi e şi frumos”. Dacă vrei să faci voia lui Dumnezeu trebuie să munceşti,
e nevoie de mult sacrificiu, dar nici mulţumirile nu întârzie să apară şi nici
greutăţile nu mai sunt atât de apăsătoare.
0 comments:
Trimiteți un comentariu