Bulbul de lalea

de pr. Radu Brânză, Doxologia

 

Consider că a fi tolerant înseamnă a fi îngăduitor, iertător și a accepta pe cel de lângă tine, atât timp cât nu îți sunt lezate drepturile tale fundamentale. Cu alte cuvinte, eu trebuie să mă plasez într-un raport de apreciere și toleranță cu orice persoană care îmi respectă identitatea și care nu îmi încalcă dreptul la viață, la exprimare sau la orice altceva ce îmi este îngăduit și garantat de legile statului – dar, și de legile morale.

Dacă înțeleg și respect acest mod de fi și a trăi în societate, nu pot înțelege însă, de ce nu suntem toleranți cu frații noștri mai mici, chiar foarte mici. Nu mă refer aici la copiii din clasele primare sau grădinițe, ci merg mult mai jos, la cei care încă nu s-au născut, dar sunt persoane vii.

Citeam cu tristețe un comentariu la o știre de săptămâna trecută, despre o familie care și-a pierdut copilul în cea de-a 22-a săptămână de sarcină și care se afla în imposibilitatea legală de a primi trupul micuțului spre înmormântare – din cauza faptului că doar după a 28-a săptămână de sarcină fătul este considerat persoană și cetățean. Se făcea, în respectivul comentariu, o pledoarie în defavoarea părinților, plecând de la o comparație a copilașului respectiv cu un ghiveci de flori. Spunea că fătul nu poate fi declarat persoană pentru că, la cele 22 de săptămâni, se află încă într-o stare vegetativă și nu se poate ridica nici măcar la stadiul unei flori aflate în ghiveci.

Nu despre acest comentariu vreau să scriu. Este unul răutăcios, superficial și care trădează o încăpățânare de a nu vedea evidențele.

M-am dus, însă, cu gândul la flori. La lalele, să zicem. Mă întreb dacă între bulbul de lalea și laleaua aflată în stadiu de floare există delimitări de calitate? Pot eu să îi contest bulbului starea de potențială floare frumoasă și dezvoltată pe deplin? Faptul că este doar un bulb acum, înseamnă că va fi tot bulb și după 8-10 săptămâni de îngrijire și dezvoltare? Personal, nu văd așa lucrurile. E drept că un tânăr nu îi va oferi iubitei o pungă cu bulbi în loc de un buchet de lalele, dar de aici până la a contesta bulbului calitatea de lalea aflată într-un alt stadiu de dezvoltare, mi se pare aberant. La fel și cu pruncul mort în a 22-a săptămână de viață. Nimeni nu a cerut pentru acest copil vreo dezbatere pe moștenire, CNP-ul sau stabilirea adresei de domiciliu. S-a cerut doar un minim respect. Ar fi meritat acest respect și părinții și copilul pentru că, dincolo de orice prevedere legală sau definiție de dicționar medical, acei părinți nu cereau un produs rezultat în urma unei intervenții medicale, nu o masă musculară, ci trup din trupul lor.  

Într-un alt comentariu, de data aceasta al unui cadru medical, s-a spus că, în cazul în care lucrurile vor merge în direcția recunoașterii fătului ca persoană sub 28 de săptămâni, se va ajunge la situații în care să se ceară și produsul rezultat în urma avortului. De ce nu?, aș întreba eu. Acolo nu este vorba tot despre un trup de om? Nu tot trup din trupul părinților este? Nu e persoană, conform definiției legii, dar chiar ne încăpățânăm să nu vedem evidența, să vedem că un copil de 22 de săptămâni este ca noi: că are trup ca al nostru, are inimă care bate ca a noastră, ba chiar poate simți durerea ca și noi? Embrionul și fătul sunt ființe vii, cu drepturi. Trebuie să existe întotdeauna un echilibru între drepturile mamei și ale fătului. Există reglementări ale Consiliului Europei și ale Asociației Medicale Mondiale privind protecția drepturilor embrionului și ale fătului, de care România trebuie să țină cont (Comunicat de presă al Colegiului Medicilor din România – 2012).

Ne dezumanizăm și pierdem relația nu doar cu Dumnezeu, ci și cu noi înșine și cu cei din jur. Nu mai trece nimic prin inima noastră. Uităm că și noi am fost copii, nou născuți, fetuși sau zigoți. Da, și eu am fost zigot! Și tu cititorule! Și noi am fi putut ajunge produs, țesut avortat, masă musculară bună doar pentru incinerator. Din fericire, am avut șansa de la Dumnezeu să fim sănătoși, iar mamele noastre bune, jertfelnice și iubitoare, decise să ne poarte în pântecele lor, ne-au născut, ne-au crescut. Astăzi, pentru toate acestea, suntem datori să oferim măcar puțin respect pentru alte persoane, exact la fel ca noi, dar care nu au șansa sănătății sau a mamei jertfelnice și iubitoare. Un pic de decență, de tăcere și de respect.

Dacă suntem răbdători cu un bulb de lalea, știind că este o lalea în dezvoltare si că va ajunge într-o zi o floare frumoasă și iubită de mulți, de ce nu manifestăm aceeași îngăduință față de un om în stadiu de zigot? Avem nevoie de o reglementare din partea Statului sau ascultăm de legea morală sădită în noi?