„Noi nu tăcem”, de Andrei Ciurunga

Mira Dudel (Orthphoto)

Cu dinţii strânşi de aspră suferinţă

urcăm pe brânci Golgotele, cădem,

ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă

şi iar ne prăvălim - dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie

târâm de-un car de ani acelaşi jug.

Cum oare să tăcem, când de sub glie

răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune

paharul plin ne-am învăţat să-l bem,

dar gura ştie bine-o rugăciune

şi-o geme printre dinţi - căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă

căzută din stejarul secular

se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă

tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată

în trupul nostru oase ce s-au frânt

şi strigă morţii ce-au tăcut odată

cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei

pe toate-aceste guri câte-un Negoi,

l-am sfărâma necruţători cu dinţii

şi-ar da navală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,

venim spre piscuri tari, îngenunchem

şi iar ne scuturăm de neputinţă

cu pumnii strânşi în trup - dar nu tăcem.