Material realizat de Virgiliu Gheorghe, Familia Ortodoxă
Poate
că lucrurile pe care ni le dezvăluie în acest interviu Părintele Cezar Axinte
par prea puternice, prea dure pentru înţelegerea creştinului obişnuit –
nu mai vorbim de cei ce sunt în afara Bisericii. Adesea însă avem nevoie să ni
se spună şi adevărul până la capăt, căci numai Adevărul poate să ne vindece de
boala confuziei, a morţii ce a pătruns în lume prin păcat, şi la care omul se
întoarce precum „câinele la vărsătura lui” 2 Petru 2:22, nevrând
să-L primească cu toată inima sa pe Hristos, Singurul care a biruit moartea.
(…)
Modelul eroic
- O problemă în toate timpurile, cu mult mai acută în zilele noastre, este
neascultarea copiilor. Care sunt cauzele neascultării – proasta educație pe care le-am
dat-o, propriile noastre neascultări, influența mediului, ispite?
- Copiii sunt
neascultători fiindcă nu află în părinţii lor un model de urmat, un model
eroic. Copiii văd niște părinți slăbănogiți, niște părinți care au cedat lupta, niște părinți care parcă nu pot să-i mai ocrotească. Ei se
revoltă împotriva acestei neputințe a părinților. Slăbiciunea părinților le permite
copiilor să își caute un univers, să își caute un model de urmat, și cel mai adesea ei
găsesc acest model în jocurile pe Internet – modelul eroic, modelul
luptătorului care are o putere, dar din păcate o putere care îi vatămă pe
ceilalți.
Modelul pe care
copilul îl așteaptă de la părinți este un model de erou – orice băiat, de exemplu, își vede tatăl un erou. Dacă
tatăl nu se ridică la această așteptare a copilului, copilul se revoltă, căutând în
altă parte să identifice modelul pe care-l are în mod firesc în alcătuirea sa, și atunci refuză să mai
facă ascultare de un părinte care este flasc, care nu are un ascendent asupra
copilului – ascendent care nu e fondat pe forță, ci pe iubire și pe jertfă. Copilul
nu mai vede de la părinții lui o iubire jertfelnică, ci vede o veșnică cârtire, un efort
din acesta supraomenesc de a asigura traiul, dar care mai degrabă îl
culpabilizează pe copil, care fără să vrea solidarizează cu părinții și, chiar de la vârsta
copilăriei, simte această traumă a părinților. Și bineînțeles că încearcă să
fugă de aceasta, caută să se asocieze, să solidarizeze cu cineva, cu o persoană
care îl poate ocroti. Iar această persoană virtuală este de obicei eroul
din povestea lui, fie că este joc, fie că este media, fie că este o gașcă, fie că este starea
demonică pe care i-o dă consumul de substanțe psihotrope de tot
felul – de la țigara banală și alcool până la drogurile de mare risc.
Deci aici este
o necesitate sufletească a copilului să se simtă ocrotit. El nu se mai simte
ocrotit din pricină că simte în mod organic că părinții lui sunt depășiți, iar părinții lui sunt depășiți pentru că nu cer și nu au sprijin. Singurul
sprijin care va rămâne salvarea tuturor celor care vor înțelege aceasta este
Hristos. Fără Hristos, în mod conștient și în mod fizic vom înnebuni. Presiunea va fi atât
de mare, încât nu vom rezista. Oamenii vor părea sănătoși, dar vor suferi și suferă de afecțiuni psihice,
psihiatrice. În doi-trei ani vom vedea o accelerare a stărilor patologice –
vorbim aici de grup, de massă, nu de persoane individuale, izolate. Asta este:
copiii încearcă să-și caute un ocrotitor fiindcă nu mai găsesc în părinții lor forța care să-i sprijine.
„Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori”
- Părinții nu mai ipostaziază niște valori, asta-i toată problema. Nu
omul în sine, ci valorile pe care le ipostaziază. Iar valoarea supremă este
relația lui cu Dumnezeu, faptul că are niște repere absolute, pe
care părintele le urmărește în viața lui și le transmite și copilului, el având
autoritatea pe care o dau valorile respective. Dacă valorile respective nu
există, el nu mai are ce să transmită și nu mai e nimeni în
fața copilului.
- Exact. Este
neputincios. El a pierdut practic statura aceasta eroică din cauză că nu se mai
nutrește din puterea aceasta a lui Dumnezeu. El este un luptător care nu mai
convinge. Părintele dă o luptă, bineînțeles, o luptă foarte dură, dar
este o luptă de supraviețuire, o luptă aproape a instinctelor. El nu se mai
poate deloc concentra în activitatea sa și nu mai poate căuta valori care
să-ți dea o certitudine, valori care să-ți dea o statură.
Practic, s-a pierdut autoritatea din
pricină că omul s-a despărțit de Dumnezeu. Așa
cum la Cain, de exemplu, semnul pierderii legăturii cu Dumnezeu era un
tremurat, noi acum, în fața copiilor, arătăm ca niște
adulți care revendicăm o autoritate firească, dar avem
tremuratul lui Cain, fiindcă nu mai suntem uniți cu Dumnezeu. Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori, în primul rând. Aici este marea bătălie care se duce.
Noi, de fapt, suntem niște oameni care nu credem că suntem nemuritori, că suntem veșnici și că avem
posibilitatea să fim dumnezei după har – asta este autoritatea pe care o
așteaptă copilul de la tine: să fie încredințat că tu ești de nebiruit, ești nemuritor. Copiii
au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori. Or, aici legătura s-a rupt. Ei nu pot accepta aceasta,
inima lor curată nu poate accepta aceasta, și caută modelul, caută
idolul care să-i satisfacă. Și, într-un anumit fel, îi satisface. Numai că, din
păcate, mai devreme sau mai târziu se confruntă cu o mare dramă, cu o mare
deziluzie și copiii, și părinții.
Singura
modalitate – mai degrabă un strigăt, o rugăminte, o plângere, dacă vreți –, singura
modalitate în care copiii vor accepta autoritatea părinților și se va reface
legătura dintre părinți și copii, legătura dintre soți este ca adulții, părinții să refacă legătura
cu Dumnezeu, să dobândească certitudinea că ei sunt nemuritori, că prin unire
cu Hristos Cel înviat și ei vor învia, și noi vom învia. De fapt, dacă ai această certitudine că Hristos a înviat,
dacă primești darul acesta de la Dumnezeu că Hristos a înviat, ca părinte, practic
nici nu mai crezi că există moarte – și moartea chiar nu mai există. Această
încredințare de la Dumnezeu că Hristos a înviat și că vei învia și tu îți dă certitudinea,
statura și autoritatea asupra copilului, care va alerga la tine, indiferent în ce
situație va fi, ca la cel care este dispus să îl ajute și cel care are
posibilitatea să-l ajute. În definitiv, prin părinți, copiii ajung la
Hristos.
Aceasta este
concluzia: că omul trebuie să se întoarcă cu fața către Dumnezeu. Omul
trebuie să înțeleagă că nu poate face nimic de unul singur, este cu totul copleșit, și toată zbaterea lui
este un travaliu fără sens, fără un scop și fără sorți de izbândă.
„Inima caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește”
Noi înțelegem legătura cu
Dumnezeu cel mai adesea ca pe o datorie, ca pe o obligație. Acesta este cumva
începutul relației noastre cu Dumnezeu. Așa înțeleg și copiii, la o anumită vârstă. La vârsta copilăriei
primesc în mod firesc legătura cu Dumnezeu ca pe o legătură de iubire. Pe
măsură ce cresc, copiii învață de la adulți, de la societate, că legătura cu
Dumnezeu este mai degrabă o obligație – iar această idee, care este cu totul falsă,
care nu are nimic cu Ortodoxia, îi face la un moment dat să părăsească Biserica
sau să se răcească în relația cu Dumnezeu. Refacerea acestei relații cu Dumnezeu
înseamnă refacerea relației de iubire. Și aceasta are în natura ei libertatea. Omul nu poate să vină la Biserică
îndemnat de cineva, ci numai îndemnat de inima lui, numai chemat de Dumnezeu. Inima,
când aude chemarea lui Dumnezeu, caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel
pe care Îl iubește. Refacerea legăturii cu Dumnezeu este esențială pentru suflet sau,
dacă vreți, pentru viața aceasta atât de trepidantă. Nu este chip să trăiești în afara legăturii
cu Dumnezeu – de fapt nici nu poate fi numită „viață” atunci când te
desparți de Izvorul vieții, Care este Hristos.
Trebuie să-L
cunoaștem pe Hristos, asta este singura cerință imperativă care vine
din interior, nu din exterior, să-L cunoaștem pe Hristos – și aceasta nu se poate
face decât în taina Sfintei Liturghii, în Taina Pocăinței, în Taina Sfintei
Euharistii. Omul, dacă nu se va împărtăși cu Hristos, nu va reuși să depășească nici greutățile acestea, și nici să biruie
moartea.
(va urma)
0 comments:
Trimiteți un comentariu