Este exacerbarea blasfemiei o reacţie legitimă?

Masacrul de la Paris este îngrozitor, dar asta înseamnă, oare, să reacţionăm apăsând şi mai mult pe pedala blasfemiei?

de Michael Cook, 8 Ianuarie 2015, MercatorNet.com

Ştirile continuă să curgă referitor la masacrul celor zece jurnalişti şi caricaturişti şi al celor doi ofiţeri de poliţie petrecut pe 7 Ianuarie la Paris. Vinovaţii, care au strigat „Allahu akbar!” („Mare este Allah!”) şi „L-am răzbunat pe profetul Mohamed!”, susţin că ar face parte din gruparea al-Qaeda.

Indiferent dacă este sau nu adevărat, ei sunt deja învinşi. Scopul lor era să ucidă jurnalişti de la publicaţia satirică Charlie Hebdo, dar ei au mers la clădirea alăturată, unde se află biroul editorial.

După ce au ucis personalul de la Charlie Hebdo, au demarat în grabă, omorând încă un poliţist. Unul dintre ei şi-a pierdut un pantof. Demarând în trombă, au lovit un stâlp de parcare şi au fost nevoiţi să schimbe maşina cu alta furată. Unul dintre ei şi-a uitat cartea de identitate în maşina abandonată – o mişcare deloc inteligentă pentru un terorist. Altul s-a predat deja, iar feţele celorlalţi doi, fraţii Said şi Cherif Kouachi apar în publicaţiile din toată lumea.
Tipii aceştia sunt clovni – nihilişti, clovni ucigaşi –, nu o ameninţare existenţială pentru democraţie, libertatea de expresie şi valorile Iluminismului.

Libertatea presei este esenţială într-un sistem democratic. Fără un schimb liber de informaţii, fără dezbateri despre politică şi expunerea la diferite idei, societatea devine bolnavă şi intolerantă.

Dar lecţia pe care majoritatea jurnaliştilor au preluat-o în urma acestei zile de coşmar este că democraţia are nevoie de şi mai multă blasfemie. „Trebuie să susţinem importanţa absolută a libertăţii de expresie într-o societate deschisă – indiferent cât de ofensatoare poate fi pentru unii şi cât de puerilă poate deveni”, susţine Bill Durodie în publicaţia The Conversation. Şi Theodore Dalrymple relatează în The City Journal cu înverşunare: „Francezul trebuie, în adevărata cultura voltairiană, să apere până la moarte dreptul satiriştilor de a-i ironiza, irita şi înţepa pe musulmani, în Franţa şi oriunde altundeva”. Iar Ross Douthat, de la New York Times, susţine că blasfemia are un rol important într-o democraţie: „Când ofensele se plătesc cu viaţa, avem nevoie de tot mai multe, nu de reducerea lor, pentru că ucigaşilor nu le poate fi îngăduit niciun moment să creadă că metoda lor va avea succes”.

Când teroriştii musulmani încearcă să-i pună presei căluş, poate că e cazul să apărăm şi blasfemia, dar ţinându-ne de nas. Poate că este un drept democratic să jigneşti. La fel de democratică este şi respectarea, de exemplu, a dreptului fiicei tale de a se căsători cu un bărbat condamnat pentru viol sau alegerea ei de a deveni anorexică. Dreptul revistei Charlie Hebdo de a publica caricaturi cu Papa sodomizându-i pe preoţi reprezintă, oare, punctul culminant al valorilor iluministe? Cu siguranţă democraţia înseamnă mai mult decât atât.

Este un eşec al Islamului că cei trei criminali şi-au găsit justificarea în credinţa lor pentru a ucide oameni nevinovaţi. În acelaşi timp, este şi un eşec al Franţei secularizate, care nu a reuşit să îi convingă pe aceşti tineri că democraţia înseamnă mai mult decât nişte caricaturi insipide. Poate că a venit timpul să nu mai deplângem slăbiciunile Islamului şi să lăudăm mai degrabă demnitatea transcendentă a omului, darul cel mai de preţ pe care creştinismul l-a făcut culturii occidentale.

Acesta este mesajul autorului de pe coperta următoarei ediţii săptămânale a publicaţiei Charlie Hebdo. Nu ştim încă dacă cea mai nouă scriere a lui Michel Houellebecq – Soumission („Supunere”) are vreo legătură cu atentatul, dar conţine ceva ce ofensează pe toată lumea şi mai ales pe musulmani. Houellebecq este cel mai proeminent şi controversat prozator francez la momentul actual. Ultima sa operă este o ficţiune politică ce se petrece în anul 2022, când un musulman carismatic este ales preşedinte al Franţei. Imediat după aceea, femeile încep să poarte văl, Coranul este introdus obligatoriu ca obiect de studiu în universităţi, iar poligamia este legalizată.

Fără îndoială că alegătorii de extremă dreaptă vor interpreta scrierea ca pe o avertizare apocaliptică cu privire la un eventual triumf al Califatului Islamic. Dar Houellebecq, într-un interviu fascinant, o descrie ca pe o critică a Iluminismului. După două secole, susţine acesta, ideologia de bază a statului francez cedează.

Valorile iluministe au devenit desuete, iar religia este în vogă. Oamenii nu pot trăi fără Dumnezeu. Însuşi Houellebecq, care a numit la un moment dat Islamul „cea mai stupidă dintre toate religiile” pare să fi revenit într-o oarecare măsură la credinţa creştină. „Uite, iluminismul a murit”, declară el. „Odihnească-se în pace… În sine, nu poate genera nimic, în afară de goliciune şi suferinţă. Aşa că da, mă declar ostil faţă de filosofia iluministă, vreau să fie clar aceasta”.

Pe termen scurt, valul de atacuri teroriste trebuie oprit de poliţie şi serviciile de informaţii. Însă, pe termen lung, atât Franţa, cât şi alte societăţi occidentale trebuie să promoveze o filozofie atractivă, dinamică, umană, care să răspundă la setea nestinsă pentru valori superioare. De ce să nu ne întoarcem la creştinism ?

Michael Cook este editor la MercatorNet.com

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com