 |
| http://www.freedigitalphotos.net |
Articol preluat
de la Alianţa Familiilor din România
Scriem astăzi
despre avort dintr-o perspectivă inedită: avortul ucide şi pe cei vii, nu doar
pe cei nenăscuţi. Celor vii, însă, nu le ucide trupul ci sufletul şi viitorul. Numărul
de femei care îşi regretă avortul e mare, dar pentru presă subiectul acesta
pare să fie taboo. E un subiect ignorat şi pare-se lipsit de interes pentru
marile cotidiene ale României şi Occidentului. De aceea, rămâne publicaţiilor
online, atât în România cât şi în afara ei, să îl prezinte. Răsfoind
informaţiile lumii virtuale, depistam un număr în creştere de mărturii ale
femeilor care şi-au avortat copiii şi îşi regretă faptele. Legea nu le
condamnă, dar le condamna conştiinţa. Presiunea şi neliniştea lăuntrică,
constantă şi deseori incurabilă, cu care se confruntă aceste femei lasă
cicatrice care dăinuie o viaţă întreagă. Dar nu numai femeile sunt afectate.
Suntem afectaţi noi toţi: bărbaţii care aşteaptă să devină tati, părinţii care
nădăjduiesc să devină bunici, copiii care îşi doresc fraţi şi surori. În final,
avortul ne ucide pe noi toţi, pe cei vii.
Date statistice
România noastră
îmbătrâneşte mai repede decât ne aşteptam iar ceasul ei biologie bate tot mai
încet. Luna trecută Ziarul Financiar a publicat un articol alarmant care ar fi
trebuit să facă la fel de mari valuri în România cât a făcut campania
prezidenţială. Subiectului lui trebuia să i se acorde la fel de multă atenţie
şi să fi fost dezbătut de pretendenţii la preşedinţia ţării. Dar nu au făcut-o.
Articolul ne informează că în ultimele două decenii populaţia şcolară a
României a scăzut cu un sfert. În 1995 4.7 milioane de elevi şi studenţi erau
înmatriculaţi în şcolile şi universităţile României. Anul acesta au mai rămas
doar 3.6 milioane. [Detalii aici: Populaţia şcolară
scade, iar tinerii îşi găsesc din ce în ce mai greu un loc de muncă. Ce sfaturi
au angajatorii pentru ei | Ziarul Financiar | Ziarul Financiar] Unde sunt cei 1.1 milion care lipsesc?
Răspunsul nu e
greu de aflat: majoritatea dintre ei au fost avortaţi. Românii din Italia au
născut, anul trecut, 20.000 de copii, 20.000 de fiinţe umane care vor contribui
la reabilitarea demografică a muribundei Italii, nu a Ţării Mama. [Detalii
aici:http://www.gazetaromaneasca.
Ce explică
scăderea vertiginoasă a avortului în America? Răspunsul a fost dat de o
publicaţie influenţă, seculară, americană, The Atlantic: seriozitatea şi
perseverenţa mişcării proviaţă din America din 1973 încoace şi mai ales implicarea
continuă a creştinilor în bătălia pentru dreptul la viaţă al copiilor
nenăscuţi. [Detalii aici: http://www.theatlantic.com/
Despre o astfel
de femeie scriem astăzi. E mărturia unei femei creştine care şi-a avortat doi
copii, a dat viaţa la 2 copii, a rămas iarăşi însărcinată şi a vrut să avorteze
din nou. Conştiinţa a cercetat-o şi s-a răzgândit. Pe parcurs, însă, avortul
i-a distrus familia, căsătoria, relaţiile cu soţul, cu semenii, şi cu biserica
ei. Dar ziua când a vrut să-şi avorteze ultimul copil i-a schimbat viaţa. A
stat ore în şir în fata clinicii de avort cugetând la viaţa ei, trecutul ei, şi
la ravagiile pe care avortul le-a făcut în viaţa familiei ei. În momentele
acelea de cercetare şi-a revenit în fire. Rămâne să citiţi detaliile în
mărturia de mai jos. Titlul în engleză al articolului este Navigating the
Waters of a Broken Life: My Abortion Story, şi poate fi citit aici:http://thefederalist.com/2014/
Ultimă sarcină
M-am aşezat în
maşină încălzită cu miros vechi de cartofi prăjiţi. Mereu existau câţiva sub
scaunul unde copiii îi împrăştiau , dar ei erau plecaţi acum. Nu ştiam unde
anume. Priveam prin parbrizul murdar la clădirea din faţa mea şi citeam
cuvintele de pe uşă, din nou şi din nou : naşterea planificată. [Nota AFR:
clinică de avort] Sudoarea-mi curgea în spatele gâtului dar nu am pornit
instalaţia de aer condiţionat. Am vrut să simt căldura. Am vrut să fiu distrasă
de durere. Eram mai mult de două luni însărcinată. Era încă timp pentru a ucide
copilul. Şi ucidere a fost ceea ce a fost. Nimeni nu putea să-mi spună altfel.
Am fi avut doi copii. Pierdusem alte două sarcini. Ştiam cum era să simt un
copil crescând în pântece. Micile zvâcniri ca semn al vieţii, lovirea unui cot
sau a unui genunchi în stomacul meu, sughiţurile slabe.
Priveam cum o
fată tânără şi prietena ei se grăbeau să intre în clădire. Ele s-au strecurat
înăuntru închizând uşa în urma lor. Mă întrebam care dintre ele era
însărcinată. M-am uitat în oglindă. Aveam 33 de ani. De-abia o adolescentă. Nu
am recunoscut femeia din oglindă. Am văzut doar ruşine. Am vrut să ies din
maşină, dar nu m-am putut opri să nu mă gândesc la spitalul din Florida cu 6
ani în urmă. Am fost dusă de urgenţă la spital. Sângeram şi medicii mă duceau
în camera cu ultrasunete să fiu examinată. În cameră era foarte rece şi nu m-am
putut opri din tremurat. Tehnicianul m-a uns cu ceva în zona din jurul
stomacului şi a pornit aparatul. Mă aşteptam să-mi văd copilaşul mort, fără ca
inima să-i mai bată, cu trupul nemişcat. Văzusem asta şi înainte şi eram
pregătită. Dar Dumnezeu a avut alte planuri.
Durerea pe care
am simţit-o în acel moment a fost una de aşteptare, dor şi bucurie
inexprimabilă. Fiul meu era în viaţă, era bine, mişcându-şi picioruşele. Inima
lui bătea. L-am fixat cu privirea, recunoscătoare că îl putem vedea acolo în
burtă, îl ştiam în siguranţă şi îi auzeam bătăile. Niciodată nu am simţit
dragostea cum am simţit-o în acel moment. Dragostea unei mame. Atât de pură. Atât
de naturală. Trăsăturile sale nu erau complet dezvoltate. Degetele lui fragile,
degetele de la picioare atât de mici. Dar el era fiul meu şi ştiam că va creşte
pentru a aduce fericire în această lume. Foarte diferită de durerea pe care am
simţit-o când mă aflam în maşină în afara clădirii unde se afla cabinetul
naşterea planificată. Nu simţeam nicio bucurie, nicio dorinţă, nicio speranţă.
Doar disperare şi o dorinţă disperată de a repara ceea ce am pierdut şi să îmi
recapăt viaţa.
Divorţul şi destrămarea familiei
Mă despărţisem
de soţul meu. O alegere egoistă. Oh, aş putea să vă dau o mie de motive, multe
dintre ele de înţeles, poate chiar justificate, dar nu contează. Ideea
esenţială a fost că m-am despărţit şi am început o viaţă nouă cu un alt bărbat.
Nu a
durat mult timp când am ştiut că nu pot trăi cu această alegere. Cei doi copii
însemnau prea mult pentru mine. Copiii ar trebui să trăiască într-un cămin
stabil unde să crească în încrederea şi siguranţa dragostei ambilor părinţi. Nu
am putut trăi cu tristeţea pe care am văzut-o la ei încă din momentul
despărţirii în acele săptămâni în care au stat cu mine înainte de a-l vizita pe
tatăl lor. Confuzia şi teama lor au fost poveri pe
care nu am vrut să le mai poarte. Aşa că am decis să mă împac cu soţul meu.
Era de asemenea
vorba de biserica mea. Am părăsit-o de asemenea – un alt episod din viaţa mea
pe care trebuia să îl repar … să îl rezolv … Primisem câteva scrisori de
la liderii bisericii despre faptul că divorţul meu însemna că nu mai eram o
mamă pentru copiii mei. Dacă mi-am încălcat legământul de căsătorie, nu mi se
mai permitea să mă bucur de privilegiile ce decurg din acesta – privilegiul de
a fi mama. Cu alte cuvinte, dacă mi-am lăsat soţul trebuia să-mi las şi copiii.
Nu mai eram o mamă în ochii bisericii sau a lui Dumnezeu.
Primisem o
scrisoare de la soţia unui frate în vârstă, spunându-mi “să fac un lucru
onorabil şi să stau separată de copii până când prin harul lui Dumnezeu mă
pocăiesc şi trăiesc prin credinţa în ascultare de Dumnezeu.” Soţul meu îmi scrisese
de asemenea că trebuia să “rup orice fel de comunicare şi contact cu copiii: nu
vizite, nici telefoane, nici e-mailuri şi nici scrisori…Tu nu mai eşti mama
acestor copii.” Am citit scrisorile de mai multe ori şi am ştiut ce trebuia să
fac – nu doar din cauza ameninţărilor, ci pentru că îmi iubeam copiii. Am vrut
ca ei să fie fericiţi din nou. Împăcaţi. Nu voi uita niciodată ziua în care
m-am întors. M-am dus la bătrânii bisericii şi le-am implorat iertare. Doream
să le spun motivele pentru care plecasem, îmi neglijasem căsnicia – cu
siguranţă unii dintre ei ar fi înţeles – dar nu am făcut-o. Am păstrat tăcerea.
Ştiam ce trebuia să fac şi am fost dispusă să o fac. Am fost dispusă să fac ca
totul să fie bine din nou.
Ne-am aşezat
într-o sală de biserică slab luminată. Şase bărbaţi şi eu. Un fel de tribunal. Cu
Bibliile deschise în faţa noastră. Furia din încăpere era palpabilă. La fel şi
durerea. Luminile fluorescente clipeau deasupra capului, iar afară plouă. Şiroaiele
de ploaie curgeau pe geamuri şi tunetul răsună prin munţi. Bărbaţii mă ascultau
şi spuneau că îmi vor oferi ajutorul de care aveam nevoie pentru a-mi recăpăta
căsnicia, pentru a-mi reîntregi familia.
Însărcinată din nou
M-am întors la
apartament pentru a-mi aduna lucrurile, dar în seara aceea am aflat că eram
însărcinată. Mă îngrijorasem cu privire la asta şi amânăm testul dar nu puteam
trăi în negare pentru totdeauna. M-am aşezat în baie pe podea, cu genunchii
până la bărbie şi priveam cum linia roşie se transformă într-o cruce. Lumea mea
s-a spulberat. Mă aflam la răscruce de drumuri. Nu puteam păstra copilul şi
repara căsnicia. Nu puteam păstra bebeluşul şi copiii mei să se reîntoarcă la
mine. Chiar şi atunci, nu ştiam unde sunt. Ei se aflau fie cu oamenii bisericii
sau în afara oraşului. Nu ştiam. Soţul meu nu îmi spusese. El pur şi simplu i-a
luat şi mi-a spus că nu mai eram mama lor, că am murit pentru ei. Mă întrebam
dacă le spusese cu adevărat că am murit. O parte din mine ar fi dorit să fie
aşa. Timp
de două luni, m-am frământat ce să fac. Am stat în apartamentul meu încercând
să mă hotărăsc cum să confrunt viitorul, cum să rezolv ceea ce era distrus. Dar ştiam că unele lucruri nu pot fi rezolvate. Eram dispusă să-mi pierd un
copil, într-un fel. Indiferent de ceea ce alegeam, existau şi pierderi, şi nu
numai pierderea mea dar şi pierderea copiilor mei. Ei pierdeau o mamă. Totul se
schimbase pentru ei. Nimic nu era corect sau complet. Prin propriile mele
alegeri creasem o lume care aducea durere – tuturor. Ruşinea, izolarea şi vina
erau copleşitoare. Dar le merităm. Merităm durerea, pedeapsa, pierderea. Copiii
mei nu le meritau. Nici unul dintre ei.
Am luat în
calcul varianta de a da copilul spre adopţie, dar tatăl nici nu dorea să audă
asta. El va creşte copilul. Singura alegere era de a da naştere copilului şi
cineva să îl înfieze fără ca acest copil să mă mai vadă vreodată. Aş fi putut
face asta pentru că, potrivit legii, tatăl nu avea nici un drept legal asupra
copilului din moment ce noi nu eram căsătoriţi.
Mi-aş recăpăta
căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Povestea
încâlcită a sentimentelor şi consecinţelor era un lanţ din care nu reuşeam să
scap. Asta până când m-am gândit la avort. Uciderea copilului. Aceasta ar
rezolva totul. Cât de ironic – pe atât de bizar - nu puteam suporta
gândul adopţiei dar puteam medita la moarte. Cu toate acestea, în acel moment
întunecat, mă gândeam că era cea mai bună alegere. Ar fi atât de uşor. Milioane
de femei o făceau în fiecare an. Viaţa mea ar putea continua aşa cum era
înainte. Mi-aş recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar
fi iertat. Biserica m-ar accepta înapoi. Familia mea ar fi împreună. Copiii mei
ar fi fericiţi.
Dar copilul meu
ar fi mort.
În cumpănă
Aş fi în stare
să sacrific acest copil pe altarul egoismului meu? Acest copil care creştea în
burta mea? Un copil pentru care eram responsabilă? Un copil pe care îl adusesem
în lume prin dorinţa mea de a avea relaţii sexuale?
Doar să ies din
maşină, să-mi păstrez hotărârea, să mă aşez pe masă, să închid ochii, să-mi
îndoi picioarele şi să-i las să mă scape de greşeala mea. În maşină era cald ca
într-un cuptor, şi mă uitam spre uşă cabinetului naştere planificată prin ceaţa
de căldură de pe capotă. Mirosul de cartofi vechi au adus înapoi amintiri cu
copiii mei râzând în zilele când totul era bine. Poate nu perfect. Dar bine. Putea fi din nou aşa. Trebuia doar să ies din
maşină, să-mi păstrez hotărârea, să mă aşez pe masă, să închid ochii, să-mi
îndoi picioarele şi să-i las să mă scape de greşeala mea.
Am deschis
portiera şi am traversat parcarea până la uşa de la intrare. Cerul era atât de
albastru, şi păsările cântau, dar tot ce auzeam era bătaia inimii mele. Tot ce
puteam vedea era ceaţa neclară a clădirii din faţa mea. O femeie stând în spatele
biroului ridică privirea. “Pot să vă ajut?” întrebă ea. Priveam în încăpere.
Fetele care intraseră mai devreme şedeau într-o parte a încăperii. Una răsfoia
o revistă. Cealaltă privea la mine. Ochii ei erau umpluţi de lacrimi. Ne uităm
una la alta – împărtăşind un moment comun de vinovăţie, de compasiune, de
durere – şi apoi şi-a întors spatele. Nu mă puteam mişca. “Domnişoară, vă pot
ajuta?” a repetat femeia de la birou. Am clătinat din
cap. “Nu. Îmi pare rău. Nu, nu poţi.”
Am plecat şi am fugit la maşină. Încă pot
auzi clopoţelul de la uşa
sunând. Am pornit motorul şi am scos maşina din parcare. Nu am putut să o fac. Nu am putut să-mi omor copilul din cauza greşelilor mele mizerabile. Nu
ştiam ce am de gând să fac – nu ştiam ce puteam să fac – dar trebuia să accept
consecinţele alegerilor mele. Nu puteam să ucid o viaţă pentru ca mie să-mi fie
mai bine.
Trebuia să-mi
înfrunt durerea. Durerea este rezultatul alegerilor greşite. Suferinţa este
consecinţa păcatului. Dacă suntem dispuşi să păcătuim, trebuie să fim dispuşi
să acceptăm şi suferinţă care vine odată cu păcatul. Fugind de suferinţă,
săvârşind lucruri mai rele pentru a o evita, nu este un răspuns. Aceasta
produce mai multă durere, mai multă suferinţă – poate nu pentru tine, dar cu
siguranţă pentru copilul pe care l-ai omorât. Nu mi-am ucis fiica. Mi-e ruşine
că am vrut să o fac – chiar şi pentru o clipă. În cele din urmă, nu am putut să
o fac. Sângele ei nu trebuia vărsat pentru a-mi face mie viaţa mai uşoară,
indiferent cât de corecte ar fi fost motivaţiile mele când ea a apărut în viaţa
mea. Alegând viaţa mi-a schimbat-o pe a mea pentru totdeauna. Aceasta nu a fost
niciodată la fel şi fusese dificil pentru că mă luptam pentru a naviga în apele
unei vieţi distruse.
Femeile care
îşi avortează copiii o fac pentru că ele spun că îşi doresc o viaţă mai bună. Dar
nu este o viaţă mai bună pe care şi-o doresc – este una mai uşoară. Este o
viaţă lipsită de luptă, fără consecinţele alegerilor deja făcute. Este mai
uşor. Dar nu e mai bine. Nu este niciodată mai bine. Moartea nu este niciodată
mai bună. Dacă aş fi ales să-mi avortez copilul, aş fi ales moartea. Sânge
vărsat să spele păcatele mele. O viaţă luată astfel încât să o câştig pe a mea,
aşa încât să pot să fiu liberă de consecinţele alegerii mele de a concepe acest
copil. Dar sângele unui copil nu poate repara niciodată ceea ce este distrus. Un asemenea
sacrificiu este o minciună.
0 comments:
Trimiteți un comentariu