Lansare de carte „Cireşe amare”, de Liliana Nechita

Cartea Lilianei Nechita, Cireşe amare, va fi lansată pe 15 decembrie, la ora 19, la Librăria Humanitas Cişmigiu, în prezenţa autoarei.

Sursa: totb.ro

În noiembrie 2014, Liliana Nechita a mers în prima vacanţă din viaţa ei, după 20 de ani de muncă în România şi 8 în Italia. În cele trei zile petrecute la Praga, şi-a făcut timp, printre plimbări pe străzile întortocheate şi vizite la muzee, să voteze în cel de-al doilea tur pentru alegerile prezidenţiale din România. A făcut-o cu bucurie, deşi cu ani în urmă, ajunsă la capătul puterilor, a hotărât să plece din orăşelul ei cu castani, într-o ţară a cărei limbă nu o cunoştea, dar care promitea destui bani pentru a-şi întreţine mama şi cele două fiice. A mers la vot, deşi în aproape un deceniu de când lucrează ca badanta (îngrijitoare de bătrâni) în Italia, a fost, asemenea tuturor imigranţilor români, tratată de autorităţile din România exlcusiv ca un cetăţean-puşculiţă. Despre preţul banilor pe care aceşti oameni îi trimit în ţară ştim în continuare foarte puţin, deşi imediat după alegeri, diaspora, în toată alcătuirea ei pestriţă, a fost „decorată” simbolic de analişti şi mass-media, pentru implicare civică. „Ceea ce nu pot suporta este exact asta: că se vorbeşte mult, dar practic nu se face nimic,” spune Liliana Nechita. De când au devenit pentru cei de acasă doar „o voce şi o sursă de bani,” muncitorii români din Italia au fost complet abandonaţi de oficialii de la Bucureşti, care nu le pun la dispoziţie nici măcar un centru de consiliere sau un site de unde pot afla informaţii necesare pentru a-şi cunoaşte şi apăra drepturile. „S-au cheltuit bani publici pentru aplauze şi atât”.

Milioanele de români plecaţi să muncească în străinătate erau însă obişnuiţi cu politica abandonului de dinainte să pornească spre Italia, Spania sau Anglia. Odată ajunşi în ţările adoptive, au învăţat să se descurce şi au construit împreună comunităţi, de la zero. Se ajută unii pe alţii să-şi găsească de lucru ori un acoperiş deasupra capului şi, prin reţeaua lor informală, suplinesc cât pot absenţa unui sistem de consiliere psihologică sau juridică. Deşi acum există sute de grupuri locale ale românilor din Italia, foarte puţine funcţionează efectiv, iar principalul motiv este lipsa banilor, care împiedică asociaţiile să aibă activităţi permanente. „ Aşa că uneori ne întâlnim în jurul unui platou cu fursecuri, dar nu sunt posibilităţi de mai mult,” spune Liliana Nechita, care locuieşte de câţiva ani la Perugia, capitala provinciei Umbria, din centrul Italiei, unde s-a stabilit cu ajutorul unui preot. Acum, femeia vorbeşte italiana fluent, e un vizitator fidel al Bibliotecii Augusta, îi cunoaşte pe vecini şi se bucură de respectul celor din jur. Are drepturi de muncă şi beneficiază de asistenţă socială şi sanitară ca oricare alt cetăţean italian. „Mi s-a întâmplat să fiu nevoită să-mi cer drepturile salariale prin intermediul CISL, un sindicat italian. Am fost tratată cu respect, ajutată şi m-am simţit protejată. Sincer, instituţiile lor m-au protejat mai mult decât cele din România,” spune femeia. Până să ajungă aici însă, a avut de parcurs un drum lung şi dureros.

„Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne!”

În 2006, Liliana Nechita îşi pierduse slujba pe care o avea într-o fabrică de confecţii din Mărăşeşti. „La uşă, ajungeau mereu plicuri de la bănci, eram înştiinţată că sunt datoare, datoare, datoare,” scrie în jurnalul proaspăt publicat. Faptul că nu-şi mai putea întreţine familia şi telefoanele ameninţătoare de la bănci au însemnat începutul unei depresii din care, pentru o clipă, sinuciderea ar fi părut singura scăpare. În faţa icoanelor, Liliana se ruga să aibă din nou ce să muncească, până când o prietenă a convins-o să plece în Italia. „Am plecat din ţară cu două sendvişuri într-o punguţă şi cu lacrimi în buzunar.” Din orăşelul sărac şi plin de navetişti, a ajuns la Roma, unde s-au deschis deopotrivă lumea Occidentului gata să intimideze prin istoria şi regulile lui necunoscute, dar şi lumea marocanilor, peruanilor, senegalezilor, chinezilor şi românilor – toţi stranieri gata să servească drept forţă de muncă ieftină, fără taxe şi fără acte.

Plecată „ca un zero prin lume,” femeia care pe atunci nu împlinise 40 de ani şi-a luat viaţa de la capăt: fără rude şi prieteni aproape, fără să cunoască limba şi cultura ţării adoptive, fără bani în buzunar şi fără să poată continua munca pe care o învăţase în ţară. În primele patru luni, a fost hărţuită sexual de patru persoane diferite, printre care şi bătrânul pe care trebuia să-l îngrijească la primul loc de muncă şi care îşi dorea la pachet cu serviciile de badanta şi serviciile unei neveste fulltime. „Nu mă speria decât mirosul de vechi, de bătrân. Nu puteam face nicio legătură cu altceva decât cu mirosul de temniţă râncedă,” îşi aminteşte Liliana, care, asemenea atâtor alte românce, au învăţat să trăiască între milă şi silă, doar pentru a-şi susţine familiile şi a-şi acoperi cheltuielile de zi cu zi. „Accepţi, pe bani, să respiri acelaşi aer, să munceşti, să dormi şi să-ţi petreci existenţa printre necunoscuţi.” Începutul vieţii de imigrant a însemnat, înainte de toate, o luptă cu ruşinea; o ruşine hrănită nu doar din experienţele trăite în casa noilor angajatori, ci şi moştenită dintr-o viaţă de sărăcie trăită în România.

Mână în mână cu ruşinea a mers şi foamea. În faţa rafturilor opulente din supermarketuri, statutul social e mai evident ca oricând, iar în Cireşe amare, poveştile despre imigranţi nevoiţi să-şi raţionalizeze la sânge hrana nu sunt deloc puţine. Mulţi români din cei pe care Liliana i-a întâlnit în primele ei drumuri prin Italia preferau să trăiască doar cu o mână de paste şi un ceai pe zi, abonaţi la rebuturile supermarketurilor sau dependenţi de mâncarea, puţină şi ea, pe care le-o ofereau angajatorii-gazde, decât să revină la România lăsată în urmă. După umilinţa cozilor la tacâmuri sau coaste de porc din perioada comunistă şi după umilinţa ca, după 20 de ani de muncă, să nu-ţi poţi duce viaţa de la o lună la alta fără datorii, femeia a cunoscut umilinţa în casele unora dintre familiile italiene pe care le-a îngrijit, la propriu, de la mic la mare. „Charlie Chaplin spunea odată că nu se simte bine niciodată în reuniunile sau petrecerile la care era invitat,” spune Liliana într-un interviu pentru TOTB. „Faimos, bogat, iubit de toată lumea, Chaplin a afirmat: Foamea pe care am simţit-o când eram tânăr nu mă lasă să fiu pe picior de egalitate cu ceilalţi!”. La fel ca Chaplin, românca mărturiseşte că, timp îndelungat, nu şi-a găsit locul şi singurele ei salvări au fost mesajele primite de la rudele din Mărăşeşti, care o încurajau să rămână, şi faptul că, din puţinii bani pe care îi primea, reuşea să-i ajute pe cei de-acasă.

„Mamă, aici e puşcărie pe bani!”

Indiferent dacă se afla în agitaţia Romei sau în liniştea unui sat izolat, făcând curăţenie, mâncare sau având grijă de bătrâni bolnavi ori de nepoţi energici, Liliana nu a scăpat multă vreme de impresia că noua ei viaţă era o carceră. A fost nevoită să locuiască în casele angajatorilor, non-stop la dispoziţia lor, fără spaţiu privat şi fără prieteni, martoră îndepărtată, prin telefon sau webcam, la creşterea propriilor copii şi la naşterea nepotului. În jurul ei, nenumărate destine pornite pe acelaşi drum al sacrificiului: bărbaţi care, înainte de a-şi găsi de lucru, au dormit în parcuri, sub cerul liber, o femeie cu părul alb, venită la muncă pentru a-şi putea cumpăra centrală termică acasă, o familie despărţită pentru a putea plăti o canapea şi două fotolii. Multe dintre aceste poveşti nescrise îşi găsesc ecoul în jurnalul pe care Liliana a început să-l scrie tocmai pentru a face auzite atâtea voci reduse la tăcere. Alături de ele, din societatea miniaturală a imigranţilor români din Italia, nu lipsesc hoţii şi speculanţii, nici tinerele care au ales să se prostitueze decât să trăiască în sărăcie, cu  un bărbat violent. „Tare m-aş întoarce în ţară! Dar tare m-am săturat de sărăcie!” i-a mărturisit odată femeii un român. „Şi aici nu eşti sărac?” „Ba da, dar nu te ştie nimeni!”.

„Am văzut că lumea merge înainte şi fără mine”

Deşi nu şi-a putut dezlipi niciodată din minte gândul la fiicele şi la mama ei, Liliana s-a trezit, încet-încet, înstrăinată pentru a doua oară. Oricât de multe pachete ar fi trimis acasă, traducându-şi dorul de casă în cadouri, cozonaci, pulovere, pijamale, ciocolată sau jucării, oricât de mult ar fi vorbit zilnic la telefon cu cei de acasă, cordonul ombilical care o lega de orăşelul cu navetişti a devenit din ce în ce mai subţire. Cu paşi mici şi foarte multă muncă, cu încredere din ce în ce mai mare în propriile forţe, Liliana s-a adaptat la Italia şi, în acelaşi timp, Italia s-a adaptat la ea. „Lucrurile rămân la fel în capul nostru şi după o absenţă îndelungată te descoperi străin,” scrie femeia, în stilul sincer pe care şi-l păstrează pe toată întinderea jurnalului. Deşi mărturiseşte episoade pe care puţini dintre noi s-ar încumeta să le arunce în lume, public, femeia recunoaşte că a lăsat de-o parte, cu bună ştiinţă, “lucruri mai dure decât putea îndura hârtia.” Nici acum, la cini ani după terminarea cărţii, nu vrea să redeschidă acele cutii negre.

Scindată între două lumi, cea unde poate câştiga bani, şi cea spre care se îndreaptă banii, Liliana şi-a pus propriile dorinţe şi frici între paranteze. “Mă sacrific, da, dar nu-mi dau seama cum ar fi viaţa altfel, pentru că niciodată nu am făcut altfel. Nu simt frustrare, ci îngrijorare. Mereu mă gândesc: dacă mi se-ntâmplă ceva şi nu mai pot trimite bani, cum se vor descurca fără mine? Din păcate, în România munceşti şi suferi de foame! Şi asta e frustrant, nu că trimitem noi bani. Ci faptul că nu se vede lumină.” Deşi locuieşte deja de opt ani în Italia, iar la finalul cărţii Liliana spune că nu s-ar întoarce în România, şi acum o animă gândul că, într-o bună zi, va sta la masă cu fetele ei sau va merge să-şi viziteze vecinele de la blocul unde a locuit la Mărăşeşti. De altfel, dacă închide ochii, asta înseamnă pentru ea acasă:  o ciorbă aburindă, alături de fiice, drumul spre şcoală, cu case bătrâneşti, şi „adunarea generală” a vecinilor din faţa blocului, o mare familie pe care nu o mai poate regăsi nicăieri în ţara adoptivă.

Majoritatea dintre noi au plecat cu gândul că se vor întoarce peste un an, peste doi. Trec anii peste noi şi suferim cu gândul că nu putem s-o facem. Eu, una, planificam mereu întoarcerea. Fel de fel de obiecte pe care, cu salariul din România, nu reuşeşti să le mai cumperi. Planificam şi sufeream. Mama, care între timp s-a dus, îmi spunea mereu: Nu te gândi să te-ntorci! Stai acolo, aici e sărăcie mare, vezi lumea pe stradă cu ochii în pământ! Am încetat doar să mai socotesc zilele şi anii – era o tortură. Dar nu am încetat să mă gândesc la întoarcere. Asta ar însemna şi posibilitatea unui loc de muncă în România şi nu numai. Încrederea în sistemul societăţii ne-ar atrage pe mulţi dintre noi acasă. Nu am încetat şi noi vom înceta să visăm că deschidem ochii dimineaţa şi suntem Acasă.

Citeşte mai mult pe totb.ro

Decizia de a scrie o carte despre experienţele ei a venit după ce, în urma mai multor discuţii cu o prietenă, şi-a dat seama că oamenii din ţară nu cunosc nimic despre adevărata viaţă a imigranţilor care, de la distanţă, pare foarte roz. Aceeaşi prietenă, Aurora Marin, a îndemnat-o să-şi facă publică povestea. „Nu am scris în scop terapeutic, nu a fost un jurnal personal. De la început asta am vrut: să se ştie adevărul. Mai ales după ce mi-am dat seama de suferinţa mamelor care sunt departe de copii şi care îndură orice, doar pentru a-i creşte, chiar şi de departe. Am cunoscut o femeie, avea patru copii în ţară, toţi mărişori, la liceu sau universitate; ea, slabă, albă la faţă, muncea pentru o bătrână care-i număra şi foile de salată verde! Toate aceste lucruri trebuiau să iasă la iveală. Eu, una, am spus mereu: am scris pentru noi, pentru toţi cei plecaţi.”