„Hristos Se naşte, slăviţi-L,
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L,
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!”
(din Catavasiile Naşterii Domnului)
Preacuvioşi
şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi
credincioşi şi credincioase,
Aceste
cuvinte de îndemn duhovnicesc, pe care le auzim cântându-se în sfintele noastre
biserici cu prilejul marelui praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos,
ne cheamă pe toţi la întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Iisus Hristos,
Cel ce „plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele
Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel
stricat prin păcat”[1].
Taina
Întrupării Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire
nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Sfântul
Evanghelist Ioan, supranumit Teologul sau Apostolul iubirii,
copleşit de măreţia iubirii divine milostive, spune că „atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Sărbătoarea
Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este, aşadar, mai întâi de toate,
sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu
Cel veşnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria
Fecioara şi S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori,
iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. Pe cât a coborât El la noi, pe atât
ne-a deschis nouă drum ca să ne înălţăm spre El.
Sfinţii
Părinţi ai Bisericii au meditat adânc asupra înţelesului Tainei Întrupării şi
Naşterii ca om a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, „Care, fără de început
fiind, primeşte început, născându-Se cu Trup în Betleem”[2], şi,
„neîncăput fiind, încape în pântece şi vine să Se nască pentru noi, din pântece
de mamă”[3], după cum ne vestesc cântările sărbătorii Naşterii
Domnului.
Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi
nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea
ce iubea”[4], adică om, iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte
ne învaţă că Dumnezeu Cuvântul „a binevoit a Se întrupa pentru a ne învăţa,
în limba noastră omenească şi prin pilde, cunoaşterea care depăşeşte orice
limbaj, lucrurile sfinte şi ascunse (…), dar şi pentru că El, din iubire pentru
noi, se ascunde tainic în esenţa spirituală a fiinţelor create, ca şi în
litere, prezent întreg în fiecare şi în toată slava Sa (…)”[5].
Aşadar,
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul păcătos şi muritor să fie ridicat
din păcat şi moarte, să devină sfânt şi să trăiască veşnic, deoarece el a fost
la început creat după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt şi veşnic viu. Prin
lucrarea Sa mântuitoare, de unire a omului muritor cu Dumnezeu Cel veşnic,
Iisus Hristos vindecă şi curăţeşte firea umană de ceea ce îi este nesănătos şi
nefiresc, adică păcatul şi moartea, survenite ca urmare a despărţirii omului de
Dumnezeu prin neascultare, neînfrânare şi nepocăinţă (cf. Facerea 2, 17
şi Romani 6, 23 ).
În
acest sens, Pruncul Iisus, Dumnezeu-Copilul, Se naşte fără de păcat, dar
creşte, vieţuieşte şi se luptă într-o lume profund marcată de păcat şi de forme
ale morţii spirituale şi fizice. Primit cu bucurie în Betleem de îngeri, de
păstori şi de magii de la Răsărit, El este, pe de altă parte, prigonit de
regele Irod, care caută să-L ucidă. Mai târziu, când va începe activitatea Sa
publică, Iisus devine iubit de mulţimile de oameni pe care-i luminează şi
hrăneşte spiritual cu Evanghelia iubirii veşnice şi îi vindecă de boli, de
patimi şi de pătimiri, prin harul Său, dătător de viaţă sfântă.
Prin
însuşi felul Său de-a vorbi, de-a trăi şi făptui, Iisus Hristos ne arată că El
este în mod deplin Omul pentru oameni, fiindcă este în mod deplin Omul
pentru Dumnezeu, sau mai precis El este Dumnezeu-Omul, măsura supremă a
umanului sfinţit şi înveşnicit, capabil de iubire infinită şi viaţă eternă.
Iisus
Hristos, născut dintr-o mamă-fecioară, săracă şi smerită, într-o peşteră
modestă, va fi tot timpul smerit şi sărac material, dar bogat şi statornic în
puritate, sfinţenie şi iubire milostivă. Model suprem şi promotor constant al
adevărului şi al dreptăţii, al smereniei şi al iertării, al păcii şi al iubirii
milostive, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să vindece şi să elibereze pe om
de ceea ce îl degradează şi îl dezumanizează: mândria, minciuna, lăcomia,
nedreptatea, ipocrizia şi viclenia, violenţa şi ura. De aceea, El
fericeşte pe cei smeriţi, pe cei ce îşi plâng propriile păcate, pe cei blânzi,
pe cei însetaţi de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi cu inima şi pe cei
făcători de pace (cf. Matei 5, 3-12). De fapt, Hristos-Domnul ne
arată ce este inuman şi ce este uman, ce determină pe om să cadă şi să decadă,
dar şi ce ajută pe om să se înalţe în bunătate şi sfinţenie şi să devină mai
uman, adică să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt şi Bun.
El nu
voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11). El voieşte ca
tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Timotei
2, 4). De aceea, Iisus laudă pe oamenii buni şi drepţi, iar pe cei răi şi
păcătoşi îi cheamă la pocăinţă şi îndreptare, la vindecare şi ridicare,
pentru dobândirea iertării, a mântuirii şi a vieţii veşnice.
Un imn
al spiritualităţii creştine de la începutul secolului al II-lea exprimă acest
adevăr astfel:
„Dragostea
Sa pentru mine a smerit slava Sa.
S-a
făcut asemenea mie, pentru ca eu Să-L primesc,
S-a
făcut asemenea mie, pentru ca eu să îmbrac haina Sa.
Nu
mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea.
El a
luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,
A luat
faţa mea, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El”[6].
Devenind
Om, Fiul lui Dumnezeu a luat firea noastră căzută, cu toate slăbiciunile sau
afectele sale, adică: foamea, oboseala, suferinţa, teama de durere şi moartea. Deşi
El a trăit ca om între oameni, Iisus nu a săvârşit totuşi păcatul, adică
slăbiciunile firii Sale umane nu au devenit niciodată pentru El motive
pentru a Se îndepărta de voinţa lui Dumnezeu, nici pentru a încălca legea
iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, această lege a iubirii smerite şi
milostive care reprezintă specificul persoanei umane în calitate de fiinţă
creată după chipul lui Dumnezeu sau al comuniunii treimice de viaţă şi iubire
eternă.
Iubiţi
fraţi şi surori,
Hristos-Domnul
S-a făcut purtător de trup pământesc, ca pe noi, oamenii, să ne facă purtători
de Duh Sfânt ceresc. El S-a făcut Om, ca pe noi, oamenii, să ne
îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul
smerit al Omului, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe la demnitatea şi slava de
fii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în
Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din
sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu
s-au născut” (Ioan 1, 12-13). Hristos a coborât din ceruri,
S-a zămislit din pântecele unei femei fecioare şi S-a născut într-o
peşteră, în interiorul pământului, ca pe noi oamenii să ne înalţe prin har
în interiorul Împărăţiei cerurilor, în intimitatea iubirii Preasfintei Treimi.
Taina
întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Sfântul Ioan Damaschin
spune că e „singurul lucru nou sub soare”, este cântată cu fior sfânt în
toate cântările bisericeşti ortodoxe, arătându-ne mai lămurit că rostul
Întrupării Fiului lui Dumnezeu este sfinţirea omului şi participarea lui la
viaţa veşnică: „Veniţi, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeieşte şi să
vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne
mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin
credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru
cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni
bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[7].
Taina
coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume şi a apropierii Lui maxime de noi,
oamenii, ne cheamă să ne ridicăm şi să ne apropiem şi noi de El, să-L
întâmpinăm în viaţa noastră, prin dreaptă credinţă, prin rugăciune, prin
împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin fapte bune. Să-L întâmpinăm pe
Hristos în sufletul şi în casele noastre şi să ne bucurăm de lumina sărbătorii!
Hristos-Domnul,
plecând Cerurile şi pogorându-Se întru smerenie,vine şi
astăzi la noi în multe forme, ca un călător sau pelerin necunoscut, prin
chipurile smerite ale oamenilor săraci, ale copiilor orfani şi ale bătrânilor
abandonaţi, ale bolnavilor suferinzi şi singuri, ale oamenilor îndoliaţi şi
întristaţi, ale oamenilor flămânzi şi fără de adăpost (cf. Matei 25, 31-46).
În
viaţa noastră de fiecare zi, dar mai ales în aceste zile de sărbătoare, să
oferim celor din jurul nostru daruri şi semne ale bucuriei. Să aducem
bucurie în casele şi în sufletele în care se află tristeţe şi singurătate,
boală şi sărăcie, suferinţă şi înstrăinare. Să răspundem iubirii nemărginite
a lui Hristos, Cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru
mântuirea oamenilor, cu fapte ale iubirii noastre frăţeşti, ştiind că
adevărata credinţă este credinţa „lucrătoare prin iubire” (Galateni
5, 6).
Să nu
uităm în rugăciunile noastre şi în faptele iubirii noastre frăţeşti de Crăciun
şi de Anul Nou nici pe fraţii noştri români care se află departe de ţară şi de
casă, dincolo de graniţele României. Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să le dăruiască ajutor în viaţă şi în
păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, pentru
ca munca sau studiul lor în străinătate să nu devină îndepărtare sau
înstrăinare spirituală de cei dragi ai lor din România.
Drept-măritori
creştini,
În
noaptea de 31 decembrie 2014 spre 1 ianuarie 2015 şi în ziua de Anul Nou să
înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la
El în anul 2014 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea
bună și folositoare din anul nou în care intrăm.
Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2015 drept Anul omagial
al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului
Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii.
Sfântul
Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fost cel mai mare
predicator al Bisericii Ortodoxe. El a apărat şi promovat sfinţenia şi
demnitatea familiei, lumina şi virtuțile vieţii monahale şi lucrarea filantropică a Bisericii în
societate. A fost nu doar un mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci şi un
luptător pentru demnitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie. Dascăl
al pocăinţei, al rugăciunii şi al milosteniei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
învaţă cum să ne îmbogăţim prin milostenie, adunând comori în ceruri. Prin milostenie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, facem
cea mai bună investiţie, asigurăm darul nostru pentru eternitate, deoarece
toate darurile şi investiţiile lumeşti sunt în orice clipă în primejdie de a se
pierde. Numai darurile pe care le oferim lui Dumnezeu şi săracilor nu
sunt în primejdie de a fi furate sau distruse, ci ele aduc la timpul potrivit
roade cereşti şi lumină dumnezeiască, adică viaţă şi fericire veşnică în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Din
perspectiva lumii secularizate de astăzi, în care primează agonisirea de bunuri
materiale trecătoare şi individualismul egoist în detrimentul cultivării
virtuţilor creștine,
ca iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, sfinţenia şi smerenia, se simte tot mai
mult nevoia unei lucrări pastoral-misionare comune, pentru a intensifica
păstrarea identităţii creştine prin cunoaşterea vieţii sfinţilor ca modele
duhovniceşti, pentru a spori în credinţă şi fapte bune spre asemănarea omului
cu Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.
Sperăm
că toate aceste valori ne vor ajuta să zidim duhovniceşte Biserica din suflete,
dar şi să contribuim mai mult la construirea Catedralei Mântuirii Neamului,
ideal sfânt al multor generații, dacă ne gândim
că anul acesta s-au împlinit 130 de ani (1884-2014) de când regele Carol I a
promulgat Legea Catedralei, care însă abia acum se construiește concret, ea fiind o necesitate practică şi un simbol
al demnităţii noastre naţionale.
În
aceste zile de sărbătoare şi bucurie sfântă pentru viaţa noastră creştină, vă
îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să
arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi,
să împărtăşiţi şi altora bucuria sfintelor sărbători ale Crăciunului,
Botezului Domnului şi Anului Nou!
Tuturor
vă adresăm urările tradiţionale: Sărbători fericite! şi La mulţi ani!
„Harul
Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”
(2
Corinteni 13, 13).
Al
vostru către Hristos-Domnul rugător,
cu părinteşti binecuvântări,
cu părinteşti binecuvântări,
†
DANIEL
Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române
Mineiul
pe Decembrie, ziua a 25-a Litia, stihira 4, alcătuire a [1] lui Ioan
Monahul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2005, p. 434.
Mineiul
pe Decembrie, Tropa [2]r – Cântarea I, Canonul Înainteprăznuirii, p. 368.
[3]
Mineiul pe Decembrie, Tropar – Cântarea a VI-a, Canonul Înainteprăznuirii, p.
373.
[4]
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78.
[5]
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, pp. 1285-1288, apud Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Ed. TRINITAS,
Iaşi, 2007, pp. 278-279.
[6]
Odes de Salomon, 7 (The Odes and Psalms of Solomon, R. Harris, A. Mingana
(eds), II, 240-241), citat de Olivier Clément, Sources, p. 37, apudDaniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Ed. TRINITAS,
Iaşi, 2007, p. 281.
Mineiul
pe Decembrie, Rânduiala Ceasurilor împărătești, Ceasul al VI-lea, stihiră glasul 1, p. 415. [7]
0 comments:
Trimiteți un comentariu