Credinţa în Dumnezeu este o mare experienţă a omului, cea mai mare. Ea cere
toată fiinţa şi toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum
a fiinţei noastre interioare.
Credinţa nu înseamnă subiectivism şi nici lipsă de mărturii. Credinţa nu
înseamnă proprie înşelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credinţa este o
stare morală în care cunoaşterea vine din situarea omului în realitatea
concretă, în viaţă, în aşa fel încât nimic nu se interpune. Credinţa este
cunoaştere pe calea trăirii directe a unui fapt, a unei realităţi. Credinţa
este un act liber pentru că este un act de trăire, de viaţă; ea apare ca o
consecinţă firească a naturii morale.
Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice. Omul credincios stă în preajma
valorilor permanente; este bun şi bogat. Când trece peste el o încercare a
vieţii nu se năruie, ci creşte. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu
lacrimi pe obraz. Încercare, luptă şi bucurie.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia,
1995, p. 75)
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu