Un nou sens al pudorii / Cuvinte pentru tineri (LII)

În această după-amiază citeam o revistă pentru mirese în care o femeie adresase următoarea întrebare: „Logodnicul meu vrea ca noi să ne mutăm împreună, dar eu vreau să aştept până când ne căsătorim. Aduc vreun prejudiciu căsniciei noastre?” Redactorul a răspuns: „Logodnicul dumneavoastră ar trebui să înţeleagă faptul că doriţi să aşteptaţi până să împărţiţi un acoperiş. Probabil sunteţi îngrijorată că v-aţi putea pierde identitatea ca şi individ. Sau poate va preocupa aspectele legate de spaţiu.”

Aspecte legate de spaţiu? Pierderea identităţii? Dacă acestei femei i-ar păsa de aceste lucruri, în primul rând ar renunţa la ideea de măritiş. Întrebarea ei a fost de natură morală. Ea a dorit să ştie ce ar fi fost mai bine pentru căsnicia ei. Şi cât priveşte acest lucru – indiferent de cunoştinţele redactorului secţiunii de ştiri din cadrul revistei – dovadă este clară: Şansă ca cuplurile ce locuiesc împreună înainte de căsătorie să îşi pună pirostriile este mult mai redusă; iar dacă totuşi se căsătoresc, sunt mai predispuşi la divorţ.

Cu toate astea, cuvântul “pudoare” a fost scos tot mai mult din vocabularul conştiinţei noastre populare; atunci când o femeie pune o întrebare care îl implică în mod esenţial, tot ce putem face este să invocăm „aspecte legate de spaţiu”.

Ce mi-a stârnit iniţial interesul cu privire la subiectul pudorii, a fost un motiv destul de banal – nu agream sălile de baie de la Colegiul Williams. La fel ca multe ilustre colegii şi universităţi din zilele noastre, Colegiul Williams găzduieşte şi băieţi şi fete în căminele sale, permiţând mai apoi studenţilor să voteze, în funcţie de etaj, dacă doresc să beneficieze de băi studenţeşti comune sau nu. Totul este foarte democratic, iar voturile par că înclină întotdeauna în direcţia băilor comune, deoarece nimeni nu vrea să fie clasificat drept „mironosiţă”. Atunci când am obiectat, colegii mei studenţi mi-au spus că era probabil din cauză că „mă ruşinam de corpul meu”. Sincer vorbind, nu am înţeles acea afirmaţie, căci eu mă simţeam bine în corpul meu; dimpotrivă, ce mă deranja era faptul că ei aveau corpul atât de aproape de al meu.

Am ajuns să relatez această experienţă în revista „Commentary”, sub forma unui exerciţiu terapeutic. Iar atunci când articolul meu a fost republicat în Reader’s Digest, s-a întâmplat ceva bizar: am primit teancuri de scrisori de la tineri care spuneau: „Credeam că sunt singur(a) care nu suportă acest tip de băi”.

Cum se putea ca atâţia oameni să simtă că sunt „singurii” care cred în intimitate şi în pudoare? Mă tulbura faptul că acestora le era teamă să îşi exprime punctul de vedere. Când şi de ce, mă întrebam, a devenit pudoarea un subiect tabu?

Sursă: Pravmir.com

Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com