Psihiatrul Keith Ablow: Voi vorbi împotriva trans-sexualităţii, în pofida ameninţărilor cu moartea

de Kirsten Andersen, 28 ianuarie 2014

WASHINGTON, D.C., 28 ianuarie 2014 (LifeSiteNews.com) – Dr. Keith Ablow, medic psihiatru american, a fost ţinta unor ameninţări cu moartea pentru exprimarea unei opinii profesionale conform căreia trans-sexualitatea se bazează pe false argumente ştiinţifice, expunând copiii vulnerabili la riscurile unor proceduri chirurgicale inutile şi ale unei vieţi de confuzie.

Într-un interviu exclusiv pentru site-ul LifeSiteNews, psihiatrul, care practică în statul american Massachusetts, a afirmat că va continua să vorbească despre acest subiect indiferent de ameninţările primite.

„A trebuit să iau decizia de a spune ce gândesc şi de a încerca să fiu înţelegător cu toţi, în pofida ameninţărilor şi în pofida cererilor venite de la mulţi oameni care pretindeau să îmi fie retrase calificativele academice”, povesteşte Ablow pentru LifeSiteNews. „E important să continui să vorbesc despre acest subiect, deoarece se pare că în America există mii de copii care sunt pregătiţi pentru operaţii estetice de amploare, care le vor schimba viaţa şi de care nu se poate spune cu certitudine că au nevoie”.

În opinia lui, comunitatea psihiatrică ar trebui să redeschidă subiectul motivelor pentru care o persoană se poate simţi prinsă ca în cursă într-un corp care nu este al său. „Ca psihiatri, nu putem identifica cu precizie graniţa dintre credinţa fermă şi părerile înşelătoare”, spune Ablow. „Iar dacă se va dovedi că problema oamenilor care se simt prinşi într-un corp de sex diferit poate fi abordată şi altfel decât cu bisturiul, noi, ca experţi, vom fi responsabili pentru că nu ne-am făcut mai bine datoria, căutând cauzele problemei.”

Luna trecută, după promulgarea în California a unei legi controversate, care le permite elevilor din şcolile publice să-şi aleagă alt sex decât cel biologic când intră într-o echipă sportivă şi când folosesc toaleta şi vestiarul, Ablow a atras atenţia americanilor printr-un editorial publicat de Fox News, în care califica legea drept „profund dăunătoare” pentru toţi copiii. În respectivul articol, Ablow susţine următoarele:

„De la 1 ianuarie, indiferent de datele lor anatomice, elevii şcolilor publice californiene pot alege dacă vor să folosească toaletele şi vestiarele fetelor, respectiv ale băieţilor, pe baza propriilor sentimente cu privire la propria sexualitate. (…)

Ştiu că alţi psihiatri nu vor fi de acord cu mine, iar activiştii pentru drepturile persoanelor LGBT mă vor critica, dar cred că permiterea acestei „alegeri” este profund distructivă din punct de vedere psihologic pentru toţi elevii, chiar şi pentru cei care se identifică drept trans-sexuali. (…)

Mă aştept să primesc în continuare ameninţări cu moartea şi cereri de a mi se retrage postul de profesor la facultate pentru ceea ce am afirmat, am fost deja supus la astfel de intimidări (…).  Cred că aceşti copii au destule aspecte de rezolvat cu privire la identitatea lor, pentru că ei oricum se luptă să se simtă confortabil cu propriul corp, cu noţiunea de intimitate şi cu schimbările care apar la pubertate, aşa că nu este indicat să fie forţaţi să se confrunte şi cu noţiunea că sufletele lor s-ar fi putut naşte în corpuri nepotrivite. (…) 

Nu cred că avem date concludente că vreodată în istorie un suflet de bărbat sau de femeie s-a născut cu un sex nepotrivit.”

LifeSiteNews l-a contactat pe dr. Ablow pentru a-i cere să comenteze propriile afirmaţii şi pentru a afla mai multe despre resorturile care l-au împins să se exprime în public, indiferent de consecinţe.

„Am primit reacţii (la articol) extraordinar de pozitive din multe părţi”, a declarat Ablow pentru LifeSiteNews, adăugând că mulţi oameni i-au scris pe email, „exprimându-şi descumpănirea cu privire la consecinţele legii”.

Totuşi, spune Ablow, „o minoritate zgomotoasă a avut reacţii extrem de negative, chiar ameninţătoare – un fenomen cu care am început să mă confrunt de fiecare dată când încerc să abordez chestiunea trans-sexualităţii într-un mod pe care eu îl consider obiectiv”. Multe din ameninţări, spune el, erau de o violenţă explicită, „descriindu-mi ce ar trebui să păţesc şi în ce fel”, mai spune psihiatrul.

El a explicat pentru site-ul citat că, în calitate de psihiatru, crede că reacţiile atât de violente faţă de cei care pun în discuţie problema politicilor ce abordează identitatea trans-sexuală se datorează fricii.

„Cred că am avansat atât de mult pe acest făgaş, încât oamenilor le repugnă să revină asupra implicaţiilor unor acţiuni precum injectarea unor copii de 12 ani cu doze masive de hormoni, care opresc evoluţia pubertăţii”, susţine medicul.

„Dacă această abordare se va dovedi lipsită de argumente ştiinţifice valabile, implicaţiile pentru medicină vor fi majore, la fel şi pentru părinţii care şi-au încurajat copiii pe această cale, precum şi pentru psihiatria care nu a ştiut să pună la timp piciorul în prag şi să ceară dovezi palpabile că oamenii se pot naşte în corpuri nepotrivite.”

Expertul mai spune că implicaţiile s-ar dovedi la fel de tulburătoare şi pentru „persoanele (trans-sexuale) în cauză”.

„Odată ce un medic – iar în acest caz opinia mea este că e vorba de un medic care se înşeală – îţi spune că suferinţa ta psihologică se explică prin faptul că te găseşti într-un corp cu sexul greşit, schimbarea ta de perspectivă va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte”, spune Ablow. „Sub adăpostul acestei explicaţii simpliste – că te simţi încarcerat într-un corp inadecvat pentru că tu chiar aşa eşti –, vei bloca întrebările mai profunde, care cer să te autoexplorezi mai mult. Or, se ştie că oamenii fac orice pentru a evita o astfel de autoexaminare psihologică.”

Întrebat dacă nu simte că se pune în pericol prin afirmaţiile pe care le face despre o problemă atât de controversată, Ablow declară pentru LifeSiteNews: „Când viaţa îmi e ameninţată, îmi iau măsuri în acest sens”. Însă adaugă: „Mă consolez cu gândul că, statistic vorbind, cei care-şi varsă năduful pe Internet rareori pun în acţiune ceea ce spun”.

Ablow îşi face griji referitor la „milioanele de copii americani cărora li sugerează să se întrebe dacă sexul lor trebuie să rămână neschimbat, când de fapt eu cred că nu ar trebui să existe această întrebare.”

El mai adaugă: „Sunt foarte mulţi psihiatri bine intenţionaţi şi cu credite academice impecabile care nu sunt de acord cu mine, iar eu înţeleg asta. Dar nu înţeleg de ce nu mă înţeleg şi ei pe mine. (…) Cu alte cuvinte, ar trebui să rămânem deschişi la investigaţii suplimentare. Mi se pare tragic să ajungi în punctul în care să-ţi fie teamă să dezbaţi, ca nu cumva să fii ostracizat, fiindcă unii îţi spun că ar trebui să mori, iar alţii că nu ar trebui să mai fii primit la universitate.”

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Patru mituri ce subminează respectul pentru pudoare / Cuvinte pentru tineri (LIII)

Un prim pas ce trebuie făcut în cultura noastră pentru recâştigarea respectului pentru pudoare este acela de a atenta la miturile ce o subminează. Permiteţi-mi să menţionez patru dintre acestea.

Primul mit este acela că pudoarea aparţine perioadei victoriene. Dar ce spuneţi de povestea Rebecăi şi-a lui Isaac? Atunci când Rebeca îl vede pe Isaac şi se acoperă, nu o face pentru că încearca să aibă o atitudine victoriană. Pudoarea ei a fost cheia spre ceea ce mai apoi i-a adus împreună şi i-a ajutat să dezvolte o intimitate profundă. Când acoperim părţile externe sau superficiale, trimitem mesajul că ceea ce contează cel mai mult sunt inimile şi minţile noastre. Acest lucru ne diferenţiază, şi întotdeauna ne-a diferenţiat de animale, cu mult înainte pe epoca victoriană.

Cel de-al doilea mit legat de pudoare este faptul că aceasta este sinonimă cu moralitatea exacerbată. Pe acest lucru s-a axat îngrozitoarea peliculă Pleasantville, care a pornit de la premisa că nimeni nu a avut parte de distracţie sau dragoste în anii ’50. Filmul începe în alb-negru şi devine color doar atunci când copiii îi luminează pe părinţi cu privire la sex. Există totuşi o contradicţie clară: dacă părinţii nu au ştiut să o facă, atunci cum au căpătat toţi aceşti copii experienţă? Însă filmul reflectă concepţia generală a celor din generaţia baby-boom (de după război) cum că pasiunea, dragostea şi fericirea erau inexistente până în momentul în care pudoarea a fost depăşită, în anii ’60. În realitate, pudoarea este aproape opusul moralităţii exacerbate. În mod paradoxal, oamenii rezervaţi au mai multe în comun cu cei promiscui. Cei rezervaţi şi cei promiscui sunt egalmente predispuşi la a nu permite lor înşişi să fie afectaţi de ceilalţi sau să se îndrăgostească. Pudoarea, pe de altă parte, atrage după sine şi protejează evocarea adevăratei iubiri. Aceasta este erotică, iar nu nevrotică.

Pentru a ilustra acest punct, prefer să compar fotografii făcute la Coney Island acum aproape un secol, cu fotografii făcute pe plajele de nudişti din anii ’70. La Coney Island, amatorii de plajă sunt complet acoperiţi, dar bărbaţii şi femeile fură priviri unii de la alţii şi par că se distrează de minune. În schimb, pe plajele de nudişti, bărbaţii şi femeile de-abia îşi aruncă vreo privire – mai degrabă se uită înspre cer. Aceştia par totalmente plictisiţi. Asta au descoperit cei de după anii ’60 despre acest şir de jalnice înlănţuiri: fără a lăsa ceva imaginaţiei, sexul devine plictisitor.

Al treilea mit este acela că pudoarea nu e ceva firesc. Acest mit are o lungă istorie intelectuală, datând cel puţin până la David Hume, care a afirmat că societatea a inventat pudoarea astfel încât bărbaţii să fie siguri că copiii sunt ai lor. Precum a indicat Rousseau, argumentul că pudoarea este un concept social ne sugerează că ar fi posibil să ne debarasăm întru totul de pudoare. Azi încercam să facem întocmai, şi în general se presupune că reuşim. Dar chiar aşa să fie?

Argumentând că Hume s-a înşelat şi că pudoarea este înrădăcinată în natură, putem face referire la un hormon descoperit recent, numit oxitocina. Acest hormon determina o reacţie de legătura atunci când o mamă îşi alăptează copilul, şi este, de asemenea, eliberat în cursul actului intim. Iată dovada fizică a faptului că femeile se ataşează emoţional de partenerii lor sexuali, chiar dacă au în gând o întâlnire mai fugară. Pudoarea a protejat această vulnerabilitate emoţională naturală; le-a făcut pe femei puternice. Însă nu trebuie neapărat să recurgem la fiziologie pentru a putea observa naturaleţea pudorii. O putem analiza în orice zi cu vânt, când unele femei ce poartă fuste decupate merg împiedicat, ceea ce e caraghios, pentru a evita să îşi afişeze picioarele – tocmai acele picioare pe care acele fuste la modă sunt create să le scoată în evidenţă. În ciuda încercării de a ţine pasul cu moda, aceste femei au un instinct natural pentru pudoare.

Al patrulea şi cel din urmă mit pe care doresc să îl menţionez este acela că pudoarea este doar o preocupare a femeilor. Am ajuns unde suntem astăzi parţial pentru că idealul feminin s-a schimbat. Idealul masculin l-a urmat îndeaproape. În trecut era considerat ceva bărbătesc să fii credincios unei singure femei toată viaţa şi să ai o atitudine protectoare faţă de toate femeile. Din păcate, asta nu se mai întâmplă, nici în cazul multor bărbaţi pe care unele femei pudice i-ar putea considera suflete pereche. Feministele moderne fac o greşeală în a aştepta ca bărbaţii să se comporte ca nişte gentelmani, atâta timp cât ele însele nu sunt femei decente, iar bărbaţii care pun preţ pe „marcare”, iar apoi se plâng ca nu mai există femei pudice – ei bine, aceştia sunt la fel de răi. Şi, desigur, o femeie care este îmbrăcată pudic pe strada poate fi şi ea hărţuită pe stradă. Aşadar, realitatea este că totul depinde mult de respectul bărbatului faţă de pudoare. Este o caracteristică a societăţii moderne ca toată lumea să vrea ca cel de lângă el să se poarte frumos cu el, fără a fi nevoie să-şi schimbe propriul comportament, indiferent că este vorba de feministe care îi acuză pe bărbaţi, de bărbaţi care le acuza pe feministe, sau de tineri care acuza figurile publice. Însă aceasta este o atitudine infantilă.

Sursă: pravmir.com

Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Un nou sens al pudorii / Cuvinte pentru tineri (LII)

În această după-amiază citeam o revistă pentru mirese în care o femeie adresase următoarea întrebare: „Logodnicul meu vrea ca noi să ne mutăm împreună, dar eu vreau să aştept până când ne căsătorim. Aduc vreun prejudiciu căsniciei noastre?” Redactorul a răspuns: „Logodnicul dumneavoastră ar trebui să înţeleagă faptul că doriţi să aşteptaţi până să împărţiţi un acoperiş. Probabil sunteţi îngrijorată că v-aţi putea pierde identitatea ca şi individ. Sau poate va preocupa aspectele legate de spaţiu.”

Aspecte legate de spaţiu? Pierderea identităţii? Dacă acestei femei i-ar păsa de aceste lucruri, în primul rând ar renunţa la ideea de măritiş. Întrebarea ei a fost de natură morală. Ea a dorit să ştie ce ar fi fost mai bine pentru căsnicia ei. Şi cât priveşte acest lucru – indiferent de cunoştinţele redactorului secţiunii de ştiri din cadrul revistei – dovadă este clară: Şansă ca cuplurile ce locuiesc împreună înainte de căsătorie să îşi pună pirostriile este mult mai redusă; iar dacă totuşi se căsătoresc, sunt mai predispuşi la divorţ.

Cu toate astea, cuvântul “pudoare” a fost scos tot mai mult din vocabularul conştiinţei noastre populare; atunci când o femeie pune o întrebare care îl implică în mod esenţial, tot ce putem face este să invocăm „aspecte legate de spaţiu”.

Ce mi-a stârnit iniţial interesul cu privire la subiectul pudorii, a fost un motiv destul de banal – nu agream sălile de baie de la Colegiul Williams. La fel ca multe ilustre colegii şi universităţi din zilele noastre, Colegiul Williams găzduieşte şi băieţi şi fete în căminele sale, permiţând mai apoi studenţilor să voteze, în funcţie de etaj, dacă doresc să beneficieze de băi studenţeşti comune sau nu. Totul este foarte democratic, iar voturile par că înclină întotdeauna în direcţia băilor comune, deoarece nimeni nu vrea să fie clasificat drept „mironosiţă”. Atunci când am obiectat, colegii mei studenţi mi-au spus că era probabil din cauză că „mă ruşinam de corpul meu”. Sincer vorbind, nu am înţeles acea afirmaţie, căci eu mă simţeam bine în corpul meu; dimpotrivă, ce mă deranja era faptul că ei aveau corpul atât de aproape de al meu.

Am ajuns să relatez această experienţă în revista „Commentary”, sub forma unui exerciţiu terapeutic. Iar atunci când articolul meu a fost republicat în Reader’s Digest, s-a întâmplat ceva bizar: am primit teancuri de scrisori de la tineri care spuneau: „Credeam că sunt singur(a) care nu suportă acest tip de băi”.

Cum se putea ca atâţia oameni să simtă că sunt „singurii” care cred în intimitate şi în pudoare? Mă tulbura faptul că acestora le era teamă să îşi exprime punctul de vedere. Când şi de ce, mă întrebam, a devenit pudoarea un subiect tabu?

Sursă: Pravmir.com

Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Croația: Educația sexuală are ca scop „să facă tânăra generaţie dependentă de sex şi de pornografie”

Laurent Glauzy

(contre-info.com) În ianuarie 2013, guvernul de centru-stânga din Croaţia, aflat în exerciţiu din 23 decembrie 2011, a introdus în programa şcolară un modul obligatoriu despre sexualitate, ascunzând populaţiei faptul că acest manual a fost redactat de pedofili.

Judith Reisman, acum în vârstă de 78 de ani, om de ştiinţă, fostă consilieră la FBI, la Capitoliu şi în mai multe departamente ale administraţiei americane, a conferenţiat în Croaţia pe 29 ianuarie, la invitaţia mai multor parlamentari de dreapta. Ea a dezvăluit legăturile dintre iniţiativa introducerii manualului şi foarte bogata Fundație Soros şi a afirmat că „educaţia sexuală şi drepturile homosexualilor ascund un program de distrugere a familiei şi de apărare a pedofiliei”.

Judith Reisman a lucrat ani de zile la o anchetă despre Institutul Kinsey, fondat în 1947, şi a demonstrat efectele nefaste ale teoriilor lui Alfred Kinsey (1894-1956), autorul a două studii importante despre sexualitatea bărbatului şi a femeii. Kinsey a fost şi redactor la prestigioasa publicaţie medicală britanică The Lancet. La conferinţă dr. Reisman a vorbit de un „caz” din lucrarea lui Kinsey, al unei fetiţe de 10 ani, care a fost abuzată sexual de un violator recidivist în vârstă de 30 de ani, cititor pasionat al revistei Playboy. Alfred Kinsey s-a justificat spunând că fetiţa şi-a dat în mod clar consimţământul pentru actele sexuale întrucât copiii sunt fiinţe sexuale şi că, din acest punct de vedere, ei tânjesc să aibă relaţii sexuale încă de când se nasc. Reisman a afirmat că, după cel de-al doilea război mondial, aceste teorii scârboase au favorizat răspândirea exponenţială a pornografiei şi a pedofiliei.

După conferinţă, Judith Reisman a devenit ţinta unui val de insulte. Ea a fost linşată de mass media croate de stânga, care apără interesele masonice ale guvernului. A fost acuzată de negaţionism, deşi este de origine evreiască și o parte din familia ei a pierit în lagărele de concentrare.

În cel mai modern cinematograf din Zagreb, din cauza unei „probleme tehnice”, documentarul jurnalistului britanic Timothy Tate, colaborator al lui Reisman, care-l demistifica pe Kinsey, nu a putut fi difuzat. Timothy Tate a fost împiedicat să-şi difuzeze punctul de vedere critic la adresa programului de educaţie sexuală iniţiat de pedofili, în faţa a 800 de spectatori. Acelaşi scenariu s-a repetat când a vrut să ţină un expozeu improvizat în sala de cinema. [...]

La sfârşitul unei conferinţe ţinute la Facultatea de Ştiinţe Politice din capitala croată, dr. Reisman a fost atacată verbal de decan, Nenad Zakošek. Organizaţiile politice de stânga, favorabile guvernului, au încercat să împiedice conferinţa pe care dr. Reisman a reuşit să o ţină până la urmă în Parlamentul de la Zagreb. Ea a uimit asistenţa când a spus că Alfred Kinsey a fost „un pedofil care a schimbat lumea” şi „un psihopat sexual care a reuşit să ne contamineze familia, cultura şi legile”. Dr. Reisman a demonstrat influenţa pe care acest criminal a exercitat-o asupra programelor de educaţie sexuală impuse acum şi în Croaţia, ţară în care anual circa 2000 de adolescente rămân însărcinate, iar 400 dintre ele aleg să facă un avort (AFP).

În plus, dezbaterea anunţată la Facultatea de Filosofie, dintre dr. Reisman şi prof. Aleksandar Štulhofer, un discipol al lui Kinsey şi iniţiatorul programului de educaţie sexuală pentru copiii croaţi, a fost anulată sub pretextul dezordinii publice: un grup de homosexuali a pătruns în sală. Prof. Štulhofer nu a dorit ca dr. Reisman să se exprime. Şi avea motive. La Parlamentul din Zagreb, dr. Reisman dezvăluise faptul că profesorul colaborase la scrierea unei lucrări împreună cu olandezul, pedofil declarat, Theo Sandford, profesor la Columbia University şi la Departamentul de studii gay şi lesbiene de la Universitatea din Utrecht.

Sandford a fost fondator şi redactor la revista lunară olandeză de limbă engleză a pedofililor Paidika (Journal of Paedophilia), apărută între 1987 şi 1995. El este autorul studiului Boys on their contacts with men: a study of sexually expressed friendships (Contactul dintre băieţi şi bărbaţi: studiu despre prietenia care se exprimă sexual). Acest pervers nu se limitează, în compunerea sa pseudo-ştiinţifică, la o anchetă asupra pedofiliei, ci face aprecieri pozitive despre această decadenţă sexuală şi criminală. Un alt colaborator al lui Štulhofer, sexologul „german” Gunther Schmidt, a prefaţat cartea lui Sandford, Male Intergenerational Intimacy (Intimitatea intergeneraţională dintre bărbaţi), în care a spus: „Faptul ca toate actele de pedofilie să fie mai dificil de pedepsit prin lege ar fi o acţiune demnă de societatea civilă”.

Într-o conferinţă de presă, Timothy Tate a citat o frază din revista Paidika, având are acelaşi grad de sadism: „Punctul de plecare al revistei Paidika este conştiinţa fiinţei noastre pedofile. Pentru noi, pedofilia este un act sexual consimţit între două persoane care aparţin unor generaţii diferite”. Într-un interviu acordat în anul 1978 revistei pornografice americane Hustler, sexologul „german” Erwin J. Haeberle, sponsor al revistei Paidika, a subliniat că „este perfect normal să ai raporturi sexuale cu copii, care ar trebui să aibă acces liber la revistele [pornografice] pentru adulţi şi să fie liberi să-şi aleagă proprii parteneri sexuali, inclusiv dintre adulţi”. Acest pedofil a fost membru, între 1977 şi 1988, al Institute for Advanced Studies of Human Sexuality din San Francisco, care a redactat majoritatea manualelor de educaţie sexuală pentru copii din lumea întreagă. Timothy Tate a arătat o serie de fotografii din revista Paidika, reprezentând copii oferiţi pedofililor.

În 2001, Štulhofer şi mai mulţi prieteni pedofili de la revista Paidika au participat la un congres internaţional de sexologie care s-a ţinut la Dubrovnik (Croaţia) şi a fost sponsorizat de miliardarul evreu Soros, prin Fundaţia sa.

Judith Reisman a subliniat de mai multe ori că programul de educaţie sexuală impus Croaţiei este o tentativă de pervertire a copiilor, pentru a livra „carne proaspătă” unor obsedaţi sexual şi a dezincrimina homosexualitatea. Ea a adăugat că scopul programului este de a face ca tânăra generaţie să devină dependentă de sex şi de pornografie. Comentând în acest sens iniţiativa Ministerului Educaţiei din Croaţia, Anna Maria Grünfelder, „teolog feminist”, a afirmat: „sexualitatea reprezintă o putere enormă; cine o controlează, controlează societatea.”

Vizita dr. Reisman în Croaţia a produs un seism care a obligat guvernul, aflat în solda marei finanţe apatride, să caute o ieşire diplomatică din această situaţie. Conform surselor Curiei Romane (guvernul de la Vatican, n. tr.) [citate de site-ul italian de informare Dietro il sipario], ambasadorul croat pe lângă Sfântul Scaun, Filip Vučak, s-ar fi întâlnit cu Monseniorul Dominique Mamberti, secretar pentru relaţia cu Statele, în scopul de a îmblânzi poziţia Bisericii în problema educaţiei sexuale. Episcopul, hirotonit preot în dieceza din Ajaccio în 1981, nu a dat răspuns favorabil cererii.

Într-o ţară democratică, prezentarea de probe irefutabile ale legăturilor strânse dintre iniţiatorii unui program aşa de ruşinos şi cercurile de pedofili susţinute de marele capital, în afara consecinţelor de ordin penal, ar fi dus la demisia imediată a nemernicului de Štulhofer şi a tuturor funcţionarilor criminali din Ministerul de Instrucţie care au colaborat la acest program, printre care şi minstrul educaţiei în persoană, Želiko Iovanović. [...]

După plecarea dr. Reisman, media regimului social-democrat croat şi-au reluat acţiunea de dezinformare. Štulhofer [...] a venit personal la televiziune pentru a vorbi de problemele de sexualitate, mai ales infantilă, în timp ce în şcolile primare copiilor de zece ani le sunt date teme cu conţinut sexual explicit.

Cazul Croaţiei, care nu a fost deloc mediatizat, ridică cortina asupra a ceea ce se preconizează în ţara noastră [Franța, n.trad.], de la „căsătoria pentru toţi” până la protejarea copilului, ultima victimă neputincioasă a culturii morţii, sacrificată pe altarul lui Baal.

 (articol de Laurent Glauzy, în exclusivitate pentru Contre-info, tradus de Alina Ioana Dida)

Sursă: Cultura vieţii