După uriaşul discurs al lui Petre Ţuţea, discursul public despre Petre
Ţuţea capătă nebănuite, ieri, dimensiuni. De fapt, acum încep să devină
vizibile consecinţele însemnate ale acţiunii sale şi începem să înţelegem
semnificaţiile de adâncime ale demersului său năprasnic şi total.
Traversând secolul de la un capăt la altul, Petre Ţuţea a ţinut jocul,
singur, unor întregi instituţii naţionale; a propovăduit în tot locul, neobosit
şi solitar, împlinindu-şi predica prin exemplaritatea unei prezente absolut
verticale, în circumstanţele cele mai nefericite de care a avut parte Ţara noastră.
Transcrierea unor interviuri sau a unor discuţii nu oferă -inevitabil -
decât o palidă imagine a realităţii Petre Ţuţea. Chiar imaginile filmate - câte
sunt - redau firav anvergura personalităţii Profesorului, detectată în toată
amploarea ei numai prin contactul spiritual direct, nemijlocit. În faţa unor
asemenea neputinţe ne consolăm cu gândul că, prin oamenii pe care i-a întâlnit
şi îndrumat, lucrarea de construcţie spirituală şi culturală a lui Petre Ţuţea
-parte a marii construcţii spirituale româneşti - este dusă mai departe, peste
vremi.
"În grandoarea istorică a Poporului Român eu sunt o rotită invizibilă.
Dar sunt!", spune Profesorul. În acest "sunt" este concentrat
mesajul său esenţial.
În Petre Ţuţea se întâlneau armonic apostolul şi patriarhul. "Mă mişc
între Dumnezeu şi Poporul Român", obişnuia să spună. Aceste poziţii de
autoritate, tranşante, uneori aparent paradoxale i-au surprins deseori pe cei
nedeprinşi cu profunzimile şi complexitatea discursului său. Nu trebuie să
facem greşeala de a-i prelua superficial formulele, afirmaţiile. Ele trebuie
înţelese şi aşezate în contextul amplu al personalităţii şi acţiunii sale
integrale.
Profesorul trudea şi se umilea pentru poporul său; dar se şi ridica - vifor
năprasnic - certându-l când considera că dă semne de rătăcire. Ceea ce avem a
înţelege mai întâi de toate este că Petre Ţuţea nu poate fi corect şi deplin
evocat prin simple citări sau invocări bibliografice. O autentică evocare este
realizabilă numai prin faptă, prin trăire creştină şi lucrare românească, prin
sinceritate şi dăruire. Petre Ţuţea "obligă" la aceasta.
"Aţi auzit de «ţuţianism»?" întreba, cu o aparentă nemulţumire în
glas, când spunea că nu a avut discipoli. Reproşul are o ţintă subtilă. Evident
că nu putem vorbi de "ţuţianism"; căci există concepte bine aşezate
cu care dânsul se identifică deplin: românism, de exemplu. Sau naţionalism. Sau
patriotism absolut. Sau eminescianism...
Ca să te numeri printre "ucenicii" săi trebuia să îndeplineşti,
de fapt, o singură şi grea condiţie: să fii român. Şi, pe cât se poate,
"român absolut".
Aşa înţelegem de ce Profesorul obişnuia să ne spună, în acei ani grei, cu
duioşie şi minunat rafinament pedagogic, nouă, celor nevârstnici şi nepricepuţi:
"Eu nu am ucenici. Eu am prieteni"
Petre Ţuţea a fost asemuit cu Socrate. Însuşi marele gânditor român
respingea această asemănare. Socrate "căuta un zeu". Petre Ţuţea nu-l
mai caută, îl ştie, şi se pune sub binecuvântarea Lui. "Asistat", el
nu se mai întreabă, ci afirmă. Verva cu care o face, profunzimea gândirii,
memoria extraordinară şi uşurinţa cu care se mişcă prin cultură - fie ea
religioasă, filozofică, politică, istorică - fac din el una din cele mai
strălucite personalităţi româneşti. Am putea spune că este "genial",
dacă n-am şti că el însuşi ne interzice să-i asociem acest termen. Ne putem
exprima mai bine spunând despre el că este "omul etern", asistat de
Dumnezeu, sau - atribuindu-i propria sa apreciere despre Mircea Eliade -
"omul împlinit religios".
În ultimii săi ani de viată, Petre Ţuţea s-a aflat într-un permanent
dialog, intens, concentrat asupra problemelor esenţiale care frământă
"corcitura", cu sine, cu neamul din care s-a născut şi cu Dumnezeu. Un
lung şir de oameni s-a perindat prin strâmta "celulă" sau
"chilie" de lângă Cişmigiu a marelui gânditor român, din curiozitate,
pentru a mai afla câte ceva, sau pur şi simplu pentru a fi o dată mai mult
conectaţi la dialogul cu cel "asistat" de Dumnezeu, deci cu Dumnezeu.
Dialogând cu ei, Petre Ţuţea se adresa de fapt neamului românesc pe care l-a
iubit mai presus de sine, cu trecutul, prezentul şi viitorul său "greu de
glorie", cum spunea. Petre Ţuţea era mai mult decât mândru, era orgolios
că este român.
S-a născut în satul Boteni, Muscel, în 6 octombrie 1901, într-o familie de
preoţi ortodocşi. La vârsta de 9 ani, rămânând orfan de tată, ajunge copil de trupă într-o
unitate militară din Câmpulung. Ofiţerii, remarcându-i inteligenta, decid sâ-; trimită să urmeze liceul
teoretic. Urmează cursul inferior la Liceul "Neagoe Basarab" din
Câmpulung şi cel superior la Liceul "Gheorghe Barit" din Cluj. Un consiliu de militari hotărăşte ca tânărul Petre Ţuţea să urmeze, tot în
Cluj, şi Facultatea de Drept. Deja remarcat în cercurile intelectualilor
ardeleni, va fi trimis de marele om politic A. Vaida -Voevod să studieze
formele de guvernământ la Universitatea "Humbold" din Berlin. O mare prietenie îl leagă apoi de Nae lonescu, de la care învaţă - şi va
învăţa mereu - că: "omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se
dumireşte". Revenit în tară, este preocupat de politică. Scrie articole şi studii
economice şi politice, participă la disputele culturale şi ideologice ale
timpului. După o firavă apropiere de unele cercuri de stânga, se
"dumireşte" rapid şi se situează ferm pe poziţii politice de dreapta,
poziţii pe care nu le-a abandonat până la adânci bătrâneţi. Străluceşte în
lumea culturală interbelică, fiind considerat un vârf al generaţiei sale, alături
de Vulcănescu, Eliade, Cioran. Este numit director general în Ministerul
Economiei în timpul guvernării Mareşalului Antonescu. Regimul comunist îl aruncă în temniţă cu o condamnare de 5 ani (1948-1953)
şi apoi de 18 ani muncă silnică, din care execută 8 ani (1956-1964). Este
deţinut politic la Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud. Şi în închisoare, şi
mai târziu, în afara ei, nu va înceta să propovăduiască valorile spirituale
creştine şi iubirea pentru Neamul Românesc. Şi desfăşoară uriaşul său discurs
vreme de zeci de ani, prin toate locurile, vorbind, fără părtinire tuturor. A
vorbit întemniţător şi temnicerilor, victimelor şi călăilor, învăţător şi
oamenilor simpli, a răspândit spirit Şi cultură, cu o nemaiîntâlnită
generozitate sufletească.
Rămâne la fel de neînduplecat în opţiunile sale politice Şi nu-şi uită nici
convingerile şi nici prietenii. Este prezent în cetate, uimind prin curajul
năprasnic cu care îţi afirmă credinţa şi opţiunile. Intr-o vreme în care mulţi
"intelectuali" adunau firimituri de la mesele conducătorilor
comunişti, când unii se amuzau să acuze Poporul Român de laşitate şi ignorantă,
când alţii erau descurajaţi şi învinşi de disperare, Petre Ţuţea susţinea netulburat,
argumentat şi imbatabil, că "Poporul Român este una din minunile lui
Dumnezeu în mersul Său prin Univers".
Singurele sale repere, de neclintit, au fost Dumnezeu şi Poporul Român.
Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. Modelele sale,
mereu invocate: Eminescu şi Şcoală Ardeleană.
Puţinele înregistrări păstrate nu redau decât palid uriaşa forţă pe care o
răspândea verbul său incandescent. Ideile cele mai profunde, formulările cele
mai complexe, raţionamentele cele mai dificile, referiri şi citări de o
inepuizabilă varietate, se derulau cu graţie într- o înlănţuire perfect
articulată şi plină de substanţă.
Exemplul excepţional al omului Petre Ţuţea va rămâne ca un punct de maximă
strălucire într-o constelaţie exemplară a culturii Şi a spiritualităţii
româneşti.
Rolul şi rostul prezentei lui Petre Ţuţea în viata Naţiunii Române vor fi
lămurit e deplin abia după ce timpul va permite contemplarea staturii sale
reale, în toate dimensiunile ei.
Petre Ţuţea a ţinut locul unor întregi instituţii naţionale. A răzbit
triumfal în istorie, trăgând după sine o epocă întreagă. Statura sa acoperă
secolul.
Petre Ţuţea, ţăranul din Muscel, străbate veacul nostru de la un capăt la
altul şi datorită lui avem şansa să fim integraţi direct, fără nici un fel de
intermediere artificială, în circuitul natural şi viu al spiritualităţii
româneşti.
Cuvintele sale rostite în temniţă la Aiud reprezintă sinteza discursului
amarnic şi glorios ţinut de Petre Ţuţea şi de Generaţia sa în faţa Poporului
Român:
"...dacă murim
aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci
Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".
Ultimul dialog , pe care marele om l-a avut în această formă, faţă către
faţă, cu cei de aici este dialogul cu doamna Lucia Hossu Longin, pentru
emisiunea "Memorialul Durerii" a Televiziunii Romane. Dialogul a avut
loc în rezerva spitalului "Cristiana, locul de unde Petre Ţuţea a trecut
dincolo în ziua de 3 decembrie 1991.
- Sunt oameni care
cred în dumneavoastră. N-aţi avut practic discipoli, dar sunt oameni care cred
în dumneavoastră.
- Am avut şi
discipoli. Nu se putea să nu am discipoli, doamnă, fiindcă sunt un om vorbăreţ.
Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii.
- Aş vrea să vă
luptaţi acum pentru dumneavoastră, să nu cedaţi... chiar dacă aveţi o zi mai
proastă astăzi...
- Eu... am vrut să mă sinucid... (Este vorba de
perioada puşcăriilor comuniste - n.r.).
- Poate că exact asta
se dorea.
-... dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curajul fizic,
ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu.
- În ce trăsătură a poporului român ar trebui să
credem, ce ar trebui să construim mai departe? înzestrarea, inteligenta,
bunătatea, nobleţea, ce anume credeţi...
- Eu am făcut numai
bine în viata mea. Dacă venea un om prăpădit şi mă găsea că am luat salariul,
îl împărţeam cu el. Am făcut treisprezece ani de temniţă. Am cerut să mă duc pe
front, să mor cu arma-n mână, şi nu mi s-a permis.
- Cuvântul
dumneavoastră, înţelepciunea dumneavoastră au fost tot o armă, nu?
- Nu,
doamnă, eu sunt un om nerealizat. Aşa sunt eu.
- Ce socotiţi un om
realizat?
- Eu am vrut să
legiferez, nu să fiu puşcăriaş.
- Dar puşcăria este
numai un segment, o perioadă din viata dumneavoastră, nu e întreaga viată.
Ne-au rămas atâţia ani ai dumneavoastră pentru, să zicem, gloria poporului
român.
- Eu pentru poporul
român mă las împuşcat acum, la zid, acolo... Dacă e nevoie, pentru poporul
român mă las împuşcat când vrea el. Mai mult nu pot să ofer poporului român,
decât viata mea. Am cerut să mor pe front şi, un dobitoc, nu ştiu cum îl
cheamă, a spus că n-am onoare, fiindcă am fost un om de dreapta.
- Ce înseamnă un om de
dreapta?
- Român absolut, asta înseamnă.
- Cum vă rugaţi lui Dumnezeu?
- Cu umilinţă! Şi cu
"Tatăl Nostru". Numai faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc mă simt
nimic, cu toate că am fost în vârful generaţiei mele, înaintea lui Mircea
Eliade. Sunt nimic faţă de Poporul Român.
În clipa morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost: "Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de
mine!"
(fragmente din cartea Petre Ţuţea-Între Dumnezeu şi neamul meu )
0 comments:
Trimiteți un comentariu