Predica la Duminica a XVIII-a după Rusalii, Pescuirea minunată: „Despre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul oamenilor"/ Pr. Constantin Coman

 

APOSTOLUL

Fraţilor, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun, precum este scris: «Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre, ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

LUCA 5, 1-11

În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon,  I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.

Pr. Constantin Coman: „Despre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul oamenilor" 

(fragment din cartea “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

- R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?

- Pr. Coman: Nu-L alungă pe Hristos, ci se alungă pe sine! Trebuie să luăm seama la motivul „alungării”. Scena pe care tocmai aţi descris-o, este una în care Sfântul Apostol Petru Îl descoperă pe însuşi Dumnezeu. Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu Dumnezeu. De altfel, Petru însuşi mărturiseşte lui Iisus exact acest lucru: „Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5,8). Este un fel de conştientizare prin oglindire, un fel de confruntare cu etalonul absolut, cu măsura desăvârşirii. Nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el, pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese. Sfântul Evanghelist Luca, cel care consemnează evenimentul, face acest comentariu: „Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.” (Luca 5,9).

Petru, însă, are revelaţia dumnezeirii, I se descoperă Dumnezeu şi instantaneu are şi revelaţia sinelui. Mai avem astfel de reacţii. Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi spune că va veni la casa lui. Acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei 8,8). O să vă mire, dar orice om când se întâlneşte fie şi numai cu ideea de Dumnezeu sau cu un semn-simbol care trimite la Dumnezeu (biserică, preot, cruce etc.) are reflexul judecăţii. Altfel, cum s-ar explica fuga de Dumnezeu concretizată în cele mai neînsemnate gesturi reflexe, precum cel al ocolirii preotului, pe care nu-l cunoşti etc.?!

R. Rădulescu: Cum se întâmplă revelaţia dumnezeirii, ca să înţelegem ce se întâmplă cu Petru? Ce înţelege el în momentul în care vede două corăbii pline cu peşti? Hristos era învăţătorul, aşa Îi şi spuneau. Propunea o învăţătură nouă, captivantă, care îi atrăgea pe foarte mulţi oameni. Asistăm, în acelaşi episod evanghelic, la această întâmplare, El predică oamenilor dintr-o corabie, tocmai ca să fie văzut de toţi. Erau mulţi pe malul lacului. Ce înţelege, de fapt, Petru din toate acestea?

Pr. Coman: Lui Petru nu-i era străină ideea de Dumnezeu. El făcea parte din poporul iudeu. Acest popor avea un foarte puternic fond religios. Vechiul Testament era foarte aproape de ei, dar prezenţa lui Dumnezeu, întâlnirea lui Dumnezeu era un eveniment absolut excepţional. Întâlnirea lui Dumnezeu se trăieşte în momentul în care omul simte că se întâmplă lângă el ceva care depăşeşte limitele umane şi limitele lumii create. Tocmai aceasta i se întâmplă lui Petru. Erau convinşi că în lacul acela şi la ora aceea nu era deloc peşte. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem şi aruncăm din nou mrejele!”

R. Rădulescu: Îi face un hatâr, cum am spune?

Pr. Coman: Ii face pe plac, deşi era convins că n-o să prindă peşte! Ascultarea, deşi nu părea să fie foarte convinsă, se dovedeşte roditoare! Cuvântul Mântuitorului Hristos se adevereşte şi se întâmplă o minune. Rezultatul depăşeşte, evident, calculele omenescului. Puterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se manifestă asupra firii.

Şi nouă ni se întâmplă astfel de lucruri! Sunt situaţii în care ne confruntăm cu soluţii, cu evoluţii ale unor situaţii, care depăşesc, mai mult decât evident, calculele noastre umane, calculele celor din jurul nostru, chiar condiţiile lumii noastre create. Atunci, dacă beneficiem de o oarecare vigilenţă sau trezvie, avem şi noi simţul unei intervenţii de undeva „din afară”. Dacă suntem familiari cu ceea ce înseamnă Dumnezeu, din vieţuirea noastră cu El în Biserică, în rugăciune sau din experienţele noastre anterioare, atunci percepţia dumnezeirii poate avea o anume evidenţă. Dacă nu avem vigilenţa necesară, spunem că s-a întâmplat ceva neobişnuit, că s-a întâmplat ceva ciudat, că a intervenit ceva inexplicabil. Îmi vine în minte Mircea Eliade, care consemnează, dacă nu mă înşel, în memoriile sale o serie de astfel de întâmplări „minunate“. Dumnezeu este prezent clipă de clipă în existenţa noastră, dar noi nu avem capacitatea de a-L observa. Cele mai multe dintre lucrurile care ni se întâmplă, le considerăm a fi consecinţe logice ale unor cauze de asemenea omeneşti. Cei care au însă ochi duhovniceşti, cum le spunem, sau ochii inimii sau ochi lăuntrici suficient de treji, văd intervenţia lui Dumnezeu în mai tot ce li se întâmplă.

Dacă vorbim despre Evanghelie şi luăm în serios Evanghelia Mântuitorului Hristos, vom vorbi totdeauna despre un dialog continuu al omului cu Dumnezeu. Putem extinde această perspectivă la Sfânta Scriptură în întregimea ei, care consemnează şi comentează istoria dialogului continuu dintre om şi Dumnezeu. Una dintre cheile de înţelegere ale acestui dialog este dată de binomul chemare-răspuns. După această pescuire minunată urmează chemarea adresată de Mântuitorul pescarilor de a-L urma ca ucenici, cu făgăduinţa că-i va face pescari de oameni:

„Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după EL” (Luca 5,10-11).

Cei trei, Petru, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, lasă totul şi-I urmează lui Hristos. Răspund fără ezitare chemării. Rezultatul acestui răspuns: din simpli pescari ai unei modeste localităţi de pe Lacul Ghenizaret sau Marea Galileii, cum i se mai spunea, au devenit Apostoli ai Mântuitorului lumii, cucerind cu puterea Evangheliei lumea cunoscută de atunci. Ar fi putut să se împiedice de un pretext sau altul, omeneşte vorbind, şi să piardă şansa de a deveni patriarhi ai Noului popor al lui Dumnezeu, temelie a Bisericii creştine.

Chemarea din partea lui Dumnezeu şi răspunsul din partea omului sunt lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, întreaga noastră existenţă se derulează în spaţiul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la această chemare. Din păcate, prea putini oameni sunt atenţi la această chemare şi o lasă fără răspuns. Este o mare responsabilitate a omului aici. Dumnezeu ne vrea şi ne cheamă să-I fim parteneri în creaţia continuă şi în susţinerea lumii.

Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, spune că: „Timpul cu care ne confruntăm noi şi ne batem, clipă de clipă, nu este nimic altceva decât distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului!” Sigur, este o filozofie adâncă, dar să încercăm să ne-o însuşim, să o experimentăm. Încă odată îi invit pe ascultătorii noştri să experimenteze lucrurile. Să încerce, nu neapărat să verifice această afirmaţie, nu neapărat în relaţia cu Dumnezeu, deşi şi acolo este posibil, ci în relaţia cu unul dintre semenii apropiaţi: soţ, soţie, părinţi, colegi, superiori şi aşa mai departe. Să vadă ce înseamnă distanţa dintre chemarea sau rugămintea cuiva, şi răspunsul său la chemarea respectivă.

R. Radulescu: Vă întrerup Părinte Constantin. În cazul lui Petru chemarea este evidentă. Iisus Hristos îi adresează, îi spune: „Vino, şi te fac pescar de oameni!” Petru lasă totul, răspunde prezent, răspunde da. În cazul nostru, al celor de astăzi, şi poate şi în trecut, chemarea lui Dumnezeu nu este atât de evidentă, precum în cazul lui Petru! Petru este un privilegiat, este apostolul lui Iisus. Noi unde identificăm chemările lui Dumnezeu, în ce gesturi, unde să le căutăm? Pentru că, poate nici nu ne dăm seama, uneori, că Dumnezeu ne face o chemare!

Pr. Coman: Nici în cazul lui Petru nu este foarte evidentă chemarea, dacă îmi îngăduiţi să spun! La ora aceea Petru era un simplu pescar. Ce înseamnă un pescar? Un om fără carte, un om sărman, care nu ieşise din graniţele satului său, care îşi cârpea mrejele, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Era un om foarte simplu, care se trezeşte la un moment dat că cineva, este drept o personalitate foarte importantă, un învăţător, un profet, cu puteri foarte mari, îl cheamă şi-i cere să-L urmeze. Cine este acel Cineva, unde îl va conduce, ce va urma acestei chemări, nici el nu ştia prea mult. Tocmai de aceea este extrem de importantă şi este foarte apreciată replica lui Petru şi a celorlalţi doi, Ioan şi Iacob. Nu este deloc ezitantă, este imediată, deşi suportă foarte multe necunoscute.

Aşa se întâmplă şi cu noi! Sigur că este foarte greu să identificăm chemarea lui Dumnezeu! Cei care ne aflăm în slujirea Lui: preoţi, teologi sau cei care se mişcă înlăuntrul Bisericii, încep să simtă, la un moment dat, care este chemarea lui Dumnezeu sau voia Lui într-un context anume. Ceilalţi se întâmplă poate să recunoască mai greu chemarea lui Dumnezeu. Dacă te mişti, un pic, în Duhul lui Dumnezeu, dacă eşti puţin familiarizat cu cuvântul lui Dumnezeu, dacă eşti familiarizat cu rugăciunea, încet-încet dobândeşti puterea şi capacitatea să discerni lucrul la care te cheamă Dumnezeu.

[...]

Pentru ca omul să sesizeze chemarea lui Dumnezeu, trebuie să se apropie de El. Trebuie să trăiască într-o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să Îl invoce, trebuie să-L cheme. Chiar să îndrăznească să-L asculte, să aibă disponibilitate şi, de ce nu, să-L iubească. Va putea ajunge să-L iubească, dacă pleacă de la o premiză esenţială, anume, că existenţa lui I se datorează.

Existenţa mea, faptul că eu exist, eu personal, Preotul Constantin, se datorează unei chemări foarte tainice a lui Dumnezeu. Din părinţii mei, se puteau zămisli „n” alţi copii, în acelaşi context. Şi totuşi, m-am născut eu! Pe mine mă emoţionează, mă copleşeşte acest fapt! Mărturisesc, mă copleşeşte că aşa au fost rânduite lucrurile cu bunicii mei, cu străbunicii mei, ca eu să mă nasc! Faţă de acest eveniment eu mă plasez cu un sentiment de foarte adâncă recunoştinţă şi mulţumire. Sunt copleşit în faţa lui Dumnezeu, pentru că darul existenţei mele este unul absolut extraordinar!

De aici porneşte, după aceea, înţelegerea. Dacă Dumnezeu m-a chemat la existenţă, atunci ce vrea de la mine?! Am observat în viaţa mea şi am înţeles chemarea lui Dumnezeu. Eu nu m-aş fi dus la seminar, pentru că era o perioadă în care tot ceea ce însemna Biserică presupunea şi o foarte mare marginalizare socială. Eram foarte vioi, inteligent, mergeam foarte bine cu şcoala şi m-aş fi dus să fac orice altceva. Dar a fost o rânduială a lui Dumnezeu. Eram al cincilea copil la părinţi. Tata nu mai putea să ne ţină la şcoală. Toţi ceilalţi erau deja plecaţi. A fost un gând să merg la seminar, dar eu am spus tatălui meu nu. A rânduit Dumnezeu de aşa manieră, încât să pierd admiterea la liceu datorită unui incident banal şi, în cele din urmă, să ajung la seminar. Nu am înţeles atunci că a fost o chemare foarte specială, care nu mi se datora mie, ci părinţilor mei, Pătraşcu şi Măria, aşezaţi foarte profund în credinţă. Acum am toată convingerea că slujirea preoţească la care am ajuns se datorează unei chemări a lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. Mai am convingerea că alegerea aceasta a făcut-o Dumnezeu, cum spuneam, pentru părinţii şi strămoşii mei, pentru credinţa şi jertfa lor de o viaţă. Cred că Dumnezeu le-a dăruit, în cele din urmă, ca din neamul lor să se aşeze un preot.

Nu mai am nici o îndoială că preoţia este chemarea mea, faţă de care, cu nevrednicie încerc să mă achit, cu conştiinţa că răspund unei chemări a lui Dumnezeu. După terminarea facultăţii am avut un foarte mare impas. Dar s-a deschis drumul într-o direcţie la care nu visasem niciodată, aceea a unei cariere ştiinţifice universitare. O trăiesc ca pe o chemare, nu îi răspund cum se cuvine poate, pentru că omul este foarte neputincios, foarte slab, dar am conştiinţa chemării mele. Şi nu o chemare anonimă, ci o chemare a lui Dumnezeu la o slujire concretă. Eu simt aceasta, nu am nici o îndoială! Îi rog şi pe ceilalţi să mediteze asupra acestui aspect. Se vor fi trezit a fi medici, a fi profesori, a fi ingineri sau politicieni, fără a se fi întrebat cum au ajuns acolo! Poate că este posibil să discearnă, în anumite etape ale vieţii şi ale carierei dânşilor, intervenţii, semne, care să trimită la ceea ce numim chemare a lui Dumnezeu.

R. Rădulescu: Părinte profesor, încă o problemă legată de pescuirea minunată. Hristos îi cheamă pe pescari să fie în continuare pescari de oameni. Este o echivalenţă între ceea ce făceau ei înainte şi ceea ce aveau să facă după convertire? Pescarul prinde peştele fără voia peştelui. Pescarul de oameni are o altfel de lucrare, lucrează cu oameni care sunt liberi. Funcţionează această echivalenţă întru totul?

Pr. Coman: Este foarte bună întrebarea dumneavoastră, ca să răspund americăneşte. Cu adevărat, este foarte potrivită, nu este deloc întâmplătoare asocierea. Dacă ar fi fost întâmplătoare, nici Mântuitorul n-ar fi făcut acest lucru, nici Sfinţii Evanghelişti nu l-ar fi consemnat. Toţi cei trei sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, consemnează această asociere a chemării ucenicilor cu evenimentul pescuitului minunat.

Nici în cazul pescuirii oamenilor efortul uman nu este suficient! Va fi tot o pescuire minunată, datorată lucrării tainice a Duhului lui Dumnezeu. Ei vor arunca mrejele, Dumnezeu va face ca ele să se umple! Nu pescarii, aceşti oameni simpli şi neînvăţaţi, cum îi numeşte sfântul Ioan Gura de Aur, nu ei, prin efortul lor exclusiv, vor fi cei care vor converti popoarele la creştinism. Ei fac ascultare, biruind temerile de orice fel, mai ales cele venite din lipsa de educaţie. Îi trimite Hristos să vestească lumii Evanghelia şi ei Îi împlinesc porunca. Nu a fost puţin lucru. Cum ar îndrăzni astăzi, de exemplu, un pescar simplu să urmeze chemării lui Hristos de a deveni apostol şi propovăduitor al Evangheliei fără să spună: „Dar nu am şcoală! Nu cunosc lumea! Nu am ieşit din satul meu până acum!” Urmând poruncii lui Hristos cu credinţă, acei pescari au ajuns să cucerească Roma şi Atena şi Efesul şi Corintul şi Alexandria cu Evanghelia Mântuitorului Hristos. Se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, cum a fost posibil aşa ceva: într-o lume ostilă, într-o lume plină de învăţaţi, filosofi şi retori, aceşti umili propovăduitori să cucerească lumea cu Evanghelia lor. Nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost cu ei Duhul lui Dumnezeu, răspunde acelaşi mare exeget al dumnezeieştilor Scripturi.

Lucrul acesta este evident de-a lungul veacurilor până astăzi. De cele mai multe ori preoţii sunt destul de neputincioşi sau nevrednici. În ciuda acestui fapt, Biserica lui Hristos merge înainte. Tocmai aici se face evidentă lucrarea lui Dumnezeu. Asemenea peştilor, oamenii sunt prinşi de puterea, de momeala atractivă a Duhului lui Dumnezeu, pozitiv vorbind.

Lucrul cel mai important, pentru preoţi mai ales, este să aibă credinţa şi conştiinţa că lucrarea lor preoţească nu se întemeiază pe puterile lor. Ceea ce fac ei în biserică nu fac în nume propriu şi nici cu puteri proprii, ci fac în Numele lui Dumnezeu şi cu puterea lui Dumnezeu.

Cred că am relatat întâmplarea mea cu Părintele Cleopa, când tânăr preot fiind, cercetându-l într-o vară, l-am întrebat: „Părinte, ce să fac să aduc mai multă lume la biserică?” Eram chiar mândru de întrebarea mea! Părintele a reacţionat cu totul neaşteptat.

„Măăăi!”, a strigat ca un tunet, răstit şi mustrător, „dar ce tu aduci lumea la biserică?! Dumnezeu aduce lumea la biserică, nu tu!!!“

Atunci m-a intrigat mult reacţia dânsului, dar mai târziu aveam să o înţeleg perfect.

R. Rădulescu: Sunt prinşi, chiar şi atunci când opun rezistenţă.

Pr. Coman: Mai ales atunci când opun rezistenţă. Nu calea convingerii este cea care îl duce pe om la Dumnezeu, ci calea credinţei, care presupune o imprevizibilă şi inefabilă schimbare lăuntrică. Se trezeşte cineva că, dintr-o stare de indiferenţă sau dintr-o stare de potrivnicie, devine dintr-o dată foarte interesat şi foarte doritor să afle despre Hristos şi despre Evanghelie şi în clipa următoare poate deveni un fervent închinător a lui Dumnezeu. Nu ştie nici el cum! Acolo a lucrat Duhul lui Dumnezeu, prin cuvântul cuiva. Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint, care primiseră credinţa în Hristos în urma propovăduirii sale:

„Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”.  (I Cor 2,1).

Lucrul acesta se întâmplă şi astăzi în biserică. Tainele Bisericii, începând cu Botezul, Euharistia, Nunta, etc, toate fac evidentă puterea Duhului. Adeverim prin toate puterea Duhului lui Dumnezeu lucrătoare în lume.

Sursă: Război întru cuvânt