Preşedintele companiei Barilla amenințat cu boicotul pentru că nu admite reclame cu „familii” gay

Cum vi s-ar părea introducerea reclamelor care înfăţişează „familii homosexuale”? Ei bine, preşedintele binecunoscutei companii Barilla nu este de acord cu schimbarea imaginii familiei ce apare în reclamele sale. Însă, a-ţi susţine punctul de vedere a devenit în zilele noastre un act de curaj. A opta pentru o familie tradiţională este un act de discriminare? Susţinătorii homosexualităţii susţin că da. Dar, din câte se pare, nici propaganda homosexuală nu promovează imaginea familiilor tradiţionale. Nu s-ar putea spune că şi ei fac un act de discriminare? Unde a dispărut dreptul la libertatea de conştiinţă şi de exprimare? Cu toţii avem acest drept, fie că este vorba de hetero sau homosexuali, fie că suntem sau nu de acord cu relaţiile sau “căsătoriile homosexuale”.

ROMA, 27 septembrie 2013– Preşedintele companiei Barilla, una dintre cele mai mari companii de paste din Italia şi din lume, şi-a cerut scuze activiștilor homosexuali după ce a fost criticat în mass-media națională și internațională pentru declaraţia pe care a făcut-o miercuri, 25 septembrie. 

Într-un interviu acordat postului de radio italian, Radio24 Italia, Guido Barilla, a respins ideea de a folosi familiile gay în publicitate, aşa cum alte companii au făcut-o, spunând că Barilla vede o „familie clasică”.

„Eu nu voi folosi familii gay în reclame, dar nu din lipsă de respect pentru homosexuali, care au dreptul de a face ceea ce doresc atâta timp cât nu deranjează pe alții. Eu însă nu văd lucrurile așa cum le văd ei și cred că familia căreia ne adresăm este o familie clasică.”

„Pentru noi, conceptul de familie sacră rămâne una dintre valorile de bază ale companiei.”, a mai spus el.

Comentariile au venit ca răspuns la apelurile Laurei Boldrini, președinta Camerei Deputaților din Italia, de a modifica imaginea familiilor ce apar în reclamele italiene, imagini care înfăţişează mame ce servesc mâncare soţilor și copiilor .

Spoturile comerciale ale companiei Barilla au prezentat întotdeauna scene cu familii tradiționale italiene adunate pentru a lua masa.

Atunci când reporterul a anticipat reacţiile care vor avea loc, ca urmare a acestor declaraţii, Barilla a răspuns: „Ei bine, dacă le plac pastele noastre și mesajul nostru, le vor mânca. Dacă însă nu le plac şi nu le place ceea ce am spus, vor mânca...alte paste.”

El a adăugat că remarcile sale nu s-au dorit a fi „o lipsă de respect faţă de homosexuali.”

„Familia căreia noi ne adresăm este una tradiţională, în care femeia joacă un rol fundamental. Acesta este centrul structural al vieții.”, a spus el.

În câteva ore de la difuzare, activiștii homosexuali au lansat o campanie pentru a boicota marca de paste Barilla.

Alessandro Zan, un activist homosexual, deputat al partidului de stânga SEL (Sinistra Ecologia Libertà), a numit comentariile drept „un alt exemplu de homofobie italiană" și a cerut colegilor deputați să adere la boicot.

Deputatul PDL, Eugenia Roccella, a replicat că Barilla este „un om curajos”, spunând că este „nevoie de curaj pentru a apăra familia formată dintr-un bărbat și o femeie, și poate chiar „bazată pe căsătorie", după cum este scris în Constituția noastră.”

Cu toate acestea, Barilla a cedat presiunii și, joi, compania sa a emis un comunicat de presă prin care declara: „Îmi cer scuze dacă cuvintele mele au generat neînțelegeri sau controverse, sau în cazul în care au ofensat sensibilitatea unor oameni.”

„În interviu, pur și simplu am dorit să subliniez rolul central pe care femeia îl joacă în cadrul familiei.”, a spus el.

El a spus, de asemenea, că susține căsătoriile gay, dar nu adopţiile făcute în cadrul lor, deoarece ar fi „complicat” pentru cuplurile de același sex să crească copii.

El a reiterat sprijinul său pentru căsătoria gay, dar a insistat că familiile tradiționale au fost întotdeauna „identificate” cu brandul Barilla.

„Pentru a fi clar, eu vreau doar să precizez că am un mare respect pentru fiecare persoană, fără nici un fel de distincție. Eu îi respect pe homosexuali și libertatea tuturor de exprimare. De asemenea, am spus că eu respect căsătoria gay.”, a scris el pe Facebook.

Roccella a denunțat „atacurile obsesive”, ale grupărilor homosexuale, care au o mare acoperire mass-media, în timp ce guvernul continuă să ia în considerare proiectul de lege „anti-homofobie” despre care criticii spun că are ca scop anularea opoziției publice la planificata lege a „căsătoriilor gay”.

Roccella a declarat că apelurile „militanților gay” pentru un boicot îndreptat împotriva pastelor Barilla „arată cât de bine întemeiate sunt temerile pentru libertatea de exprimare, expuse în timpul dezbaterii parlamentare privind homofobia.”

Prelucrare după LifeSiteNews şi The Sydney Morning Herald

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

2 Octombrie, ASE București: Expoziție Silvia Radu - „Grădina cu îngeri” și portrete ale mărturisitorilor din temnițe

Academia de Studii Economice din București găzduiește în perioada următoare expoziția „Grădina cu îngeri”, a artistei Silvia Radu. Vernisajul va avea loc miercuri, 2 Octombrie, începând cu ora 17.00, în clădirea ASE din Piața Romană.

Expoziția va fi prezentat de Dan Hăulică - Preşedinte Onorific al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă. 

Noutatea acestei expoziții constă în prezența unor lucrări cu chipuri ale mărturisitorilor din temnițele comuniste.

În cadrul vernisajului, actrița Maria Ploae va susține un recital cu versurile poeților din închisori.

Un nou sens al pudorii / Cuvinte pentru tineri (LII)

În această după-amiază citeam o revistă pentru mirese în care o femeie adresase următoarea întrebare: „Logodnicul meu vrea ca noi să ne mutăm împreună, dar eu vreau să aştept până când ne căsătorim. Aduc vreun prejudiciu căsniciei noastre?” Redactorul a răspuns: „Logodnicul dumneavoastră ar trebui să înţeleagă faptul că doriţi să aşteptaţi până să împărţiţi un acoperiş. Probabil sunteţi îngrijorată că v-aţi putea pierde identitatea ca şi individ. Sau poate va preocupa aspectele legate de spaţiu.”

Aspecte legate de spaţiu? Pierderea identităţii? Dacă acestei femei i-ar păsa de aceste lucruri, în primul rând ar renunţa la ideea de măritiş. Întrebarea ei a fost de natură morală. Ea a dorit să ştie ce ar fi fost mai bine pentru căsnicia ei. Şi cât priveşte acest lucru – indiferent de cunoştinţele redactorului secţiunii de ştiri din cadrul revistei – dovadă este clară: Şansă ca cuplurile ce locuiesc împreună înainte de căsătorie să îşi pună pirostriile este mult mai redusă; iar dacă totuşi se căsătoresc, sunt mai predispuşi la divorţ.

Cu toate astea, cuvântul “pudoare” a fost scos tot mai mult din vocabularul conştiinţei noastre populare; atunci când o femeie pune o întrebare care îl implică în mod esenţial, tot ce putem face este să invocăm „aspecte legate de spaţiu”.

Ce mi-a stârnit iniţial interesul cu privire la subiectul pudorii, a fost un motiv destul de banal – nu agream sălile de baie de la Colegiul Williams. La fel ca multe ilustre colegii şi universităţi din zilele noastre, Colegiul Williams găzduieşte şi băieţi şi fete în căminele sale, permiţând mai apoi studenţilor să voteze, în funcţie de etaj, dacă doresc să beneficieze de băi studenţeşti comune sau nu. Totul este foarte democratic, iar voturile par că înclină întotdeauna în direcţia băilor comune, deoarece nimeni nu vrea să fie clasificat drept „mironosiţă”. Atunci când am obiectat, colegii mei studenţi mi-au spus că era probabil din cauză că „mă ruşinam de corpul meu”. Sincer vorbind, nu am înţeles acea afirmaţie, căci eu mă simţeam bine în corpul meu; dimpotrivă, ce mă deranja era faptul că ei aveau corpul atât de aproape de al meu.

Am ajuns să relatez această experienţă în revista „Commentary”, sub forma unui exerciţiu terapeutic. Iar atunci când articolul meu a fost republicat în Reader’s Digest, s-a întâmplat ceva bizar: am primit teancuri de scrisori de la tineri care spuneau: „Credeam că sunt singur(a) care nu suportă acest tip de băi”.

Cum se putea ca atâţia oameni să simtă că sunt „singurii” care cred în intimitate şi în pudoare? Mă tulbura faptul că acestora le era teamă să îşi exprime punctul de vedere. Când şi de ce, mă întrebam, a devenit pudoarea un subiect tabu?

Sursă: Pravmir.com

Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

29 septembrie-Prăznuirea Sfântului Ioan Maximovici; mărturii despre minunile săvârşite

Egumenul Anastasie de la Catedrala Veche m-a sfătuit să scriu despre binecuvântarea pe care a primit-o fiul meu.

S-a întâmplat în 1983. Christopher, care atunci avea trei ani, s-a dus la un medic ORL-ist pentru o problemă la urechi; acesta a descoperit că-şi pierduse auzul în proporţie de treizeci la sută, din cauza unei acumulări de lichid în spatele timpanului cauzată de o serie de infecţii la ureche. Auzul lui slăbit a contribuit la o încetinire a procesului de învăţare a vorbirii. S-a hotărât o operaţie pentru extragerea lichidului şi implantarea unor tuburi.

În acea primăvară, cei doi fii mai mari ai mei (de zece şi doisprezece ani) se duseseră să-l viziteze pe Egumenul Anastasie în San Francisco. Fratele Iacov, ajutorul Părintelui Anastasie, le-a arătat mormântul Arhiepiscopului Ioan, iar ei au adus acasă untdelemn din candela de la mormânt. L-am uns pe Christopher cu untdelemn înainte de vizita lui la logoped şi iarăşi cu două zile înainte de operaţie, rostind cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile vrednicului de pomenire Arhiepiscop Ioan, vindecă urechile fiului meu Christopher”.

A doua zi, lui Christopher i s-a făcut analizele finale de dinainte de operaţie. Doctorii au constatat că urechile lui se vindecaseră! Nu mai exista nici o slăbire a auzului şi tot lichidul dispăruse. Operaţia a fost anulată. Pentru noi a fost o uşurare imensă, dar am fost mult mai uimiţi de ceea ce ne-a spus Christopher: „Acel om mi-a făcut bine urechile”. A repetat aceasta de câteva ori. Odată, după nişte rugăciuni pe care le încheia cu cuvintele: „Îţi mulţumesc că mi-ai făcut bine urechile”, am întrebat: „Cine ţi-a făcut bine urechile?” El a arătat către o carte poştală ilustrată aşezată în colţ alături de icoane. Şi iar a repetat: „Acel om mi-a făcut bine urechile”. A spus-o atât de insistent, încât sunt convins că crede în faptul că Sfântul Vlădică Ioan i-a vindecat urechile. Nu ştiu cum de ştie aceasta, dar o ştie; insistă asupra acestui lucru, iar noi îl credem. Nu am altă explicaţie; ştiu numai că fiul meu se simte bine, iar noi suntem şi vom rămâne foarte recunoscători rugăciunilor pururea-fericitului Arhiepiscop Ioan.

Agape Ketrenos, Portland, Oregon

Sursă: Familia Ortodoxă

Mijlocire pentru un băiat evreu

O doamnă evreică rusă avea un fiu bolnav şi toată îngrijirea pe care i-o dădea era zădarnică. Ajunsese aproape de deznădejde. I s-a spus că ruşii aveau un “Batiuşka Ioann” care slujea la catedrală, prin ale cărui rugăciuni mulţi primiseră tămăduire. Ea a mers deci la catedrală şi a aşteptat pînă cînd Fericitul Ioan, terminînd slujbele, pleca. S-a dus la el şi l-a rugat să se roage pentru fiul ei, căruia se hotărîse să-i spună Mişa [diminutivul rusesc al numelui Mihail], ca Fericitul Ioan să nu-şi dea seama că este evreu. Fericitul Ioan s-a uitat doar la ea şi a spus:

- O să mă rog pentru Moise. [adevăratul nume al băiatului]

La puţin timp după aceea băiatul a început să se însănătoşească.

Vsevolod Alexandrovici Reyer

 

 

Şcoala de Duminică-Nicolae Istrate: „Am ieşit din închisoare neînrăit şi nerăzbunător…”

Acum, vreau să vă spun despre credinţa, despre puterea pe care o are credinţă când suntem cu adevărat sinceri. M-am convins până la ultima mea celulă, până la ultima mea fibră, că fără credinţă în Dumnezeu nu aş fi rezistat. La prima arestare, când am lucrat la şanţurile acelea şi eram distrofic, trebuia să mergem de la lagăr până la zona unde trebuia să lucrăm. Erau vreo 2-3 km. Iarna, vara, noi trebuia să mergem în formaţie, câte cinci pe rând. Un pas în dreapta sau în stânga de convoi se socoteşte tendinţa de evadare; paznicii te împuşca fără somaţie.

În urma noastră, iarna, venea o sanie în care erau duşi cei bolnavi, dar, dacă cineva cădea, prima dată veneau câinii peste el şi pe urmă îl puneau în sanie şi-l aduceau. Până să vină sania, ori te împuşcau santinelele, ori te omorau câinii. Iar eu eram distrofic, nu puteam să merg. Şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung până acolo. Dacă cel de lângă mine nu m-ar fi sprijinit, aş fi căzut. Şi tot timpul, dimineaţa când ieşeam din lagăr şi până ajungeam la zona aceea unde trebuia să muncim, eu închideam ochii şi începeam rugăciunile pe care le ştiam. Şi le spuneam pe toate: „Crezul“, „Născătoare de Dumnezeu“, „Tatăl nostru“, tot ce ştiam.

După ce le terminăm, le spuneam din nou şi aşa, spunând rugăciuni, făceam tot drumul ăsta. Le repetăm, iar când ajungeam acolo, respirăm uşurat: „Gata, am ajuns în zona de lucru, aicea sunt salvat!”. Seara, când mă întorceam, aceleaşi rugăciuni. Şi ziceam: „Iată, am scăpat, a mai trecut o zi!“. S-a repetat lucrul ăsta, nu o zi, nu două, ci multe zile. Şi m-am deprins aşa. Şi de fiecare dată când mă duceam şi mă întorceam, asta era preocuparea mea, de a mă ruga: dar cu o sinceritate extraordinară! Şi mi-am dat seama că, într-adevăr, dacă omul înţelege credinţa şi se adresează lui Dumnezeu, Dumnezeu numaidecât îl ajută, îi dă puterea de-a lupta, de a merge înainte, indiferent de greutăţi. Asta mi-a rămas pentru toată viaţa. Sunt convins că numai rugăciunea m-a scăpat, pentru că altfel n-aş fi putut să fac drumul ăsta şi aş fi căzut. Şi ori mă împuşcau santinelele, ori mă omorau câinii.

Altă dată, când munceam la banda transportoare pe care era scos cărbunele, am căzut într-un buncăr despre care credeam că e acoperit. Avea vreo 10 metri adâncime, sub formă de piramidă cu baza în sus. Noroc că era în el nişte cărbune din asta mărunt. Am început să strig, dar acolo, ca în iad, nu se aude nimic. Strig şi degeaba. Am încercat să caut să mă ridic. Nu pot. Găseam armatura de când se betonase buncărul ăsta, bucăţi de sârmă rămase în pereţi şi am încercat cu mâna să mă prind de ele şi să mă ridic. Mă ridicam şi iară cădeam, iară încercăm.

Când, am auzit că buncărul ăsta urma să fie umplut cu cărbune – pentru că ştiam că, dacă se umple buncărul vecin, urma să se arunce în asta, unde mă aflam eu. Iar ei nu ştiau că sunt acolo. Şi, dintr-o dată, nu ştiu de unde am găsit atâta putere totuşi să mă apuc şi să mă ridic până sus. Şi am reuşit să mă ridic până aproape sus, dar tot nu găseam ceva de care să mă prind şi să ies. Până la urmă am reuşit, am găsit, m-am prins şi încet, încet, m-am ridicat până deasupra.

Tot aşa, alta întâmplare, tot din lagăr. Eram într-o echipă de construcţii care lucra la tencuirea unor case. Şi eu trebuia să car apa pe care muncitorii o foloseau la tencuit. Mă duceam şi aduceam de undeva, de afară, dintr-o groapă făcută pentru canalizare. Era o groapă adâncă, iar eu pusesem deasupra ei o scândură. Dar cum, peste zi, gheaţa pe care stătea scândura s-a topit, când m-am dus să iau apa, am căzut în groapa aceea adâncă, plină cu apă. M-am speriat foarte tare. Eram singur şi cu greu am reuşit să ies de acolo.

Am făcut un efort extraordinar. Acolo am simţit ajutorul lui Dumnezeu, pentru că nici cel mai mare sportiv nu ar fi putut să iasă din groapa aceea, singur, fără ajutor. Am căzut cu totul în apă şi m-am dus până la fund, nu puteam să mă prind de nimic, scândura aceea era pe mal, dar am reuşit şi am ieşit singur. Când m-am întors şi m-au văzut lucrătorii aceia plin de apă, nu ştiau ce să facă cu mine. Era spre seară, a început să se facă frig şi toate hainele au îngheţat pe mine, parcă eram de tinichea. Cu greu am reuşit să ajung până la lagăr.

Acolo m-am dus la infirmerie. Mi-au luat temperatura, dar nu aveam febră şi nu mi-au dat medicamente. A doua zi mi-au dat medicamente. Aşa de tare m-am speriat când am căzut acolo, în groapă! Şi atunci m-am rugat la Dumnezeu. Nimeni n-a fost acolo să mă ajute şi am simţit puterea lui Dumnezeu. M-am convins acum, la capătul vieţii, că adevărata credinţă nu constă în spontaneitate, adică să te rogi doar când ai nevoie de Dumnezeu. E bine şi atunci să te rogi, dar trebuie tot timpul, permanent să te gândeşti la Dumnezeu şi să te rogi.

A mai fost ceva. Când am fost arestat a doua oară, după condamnare, când eram în celulă, înainte de a ne duce în Siberia, am avut noaptea un vis. Mi s-a arătat Maica Domnului şi mi-a spus:

„Ce ai suferit până acum e nimic – la prima închisoare. Suferinţa e de acuma încolo. Suferinţa e în faţă, pregăteşte-te de suferinţă!“

Când am venit acasă, eram distrofic. Aveam 1.80 m şi ajunsesem la 40-45 de kg. Eram numai pielea şi oasele. Când am coborât din tren, aveam de la gară până acasă 10 km. I-am făcut în jumătate de zi. Nu puteam să merg, mereu trebuia să fac pauze, să mă odihnesc. Când am ajuns acasă, nici mama nu m-a cunoscut. Credea că sunt un cerşetor. A trebuit să-i spun:

- Mamă, sunt eu, Nicolae!

Şi atuncea m-a cunoscut şi m-a îmbrăţişat, iar eu i-am spus:

- Mamă, lasă-mă să mă închin.

Şi m-am dus atunci şi m-am închinat.

M-am închinat, mi-am făcut cruce şi l-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viaţa.

Acuma, mă bucur de un lucru: că am ieşit din lagărele astea şi din închisorile pe unde am trecut neînrăit şi nerăzbunător. M-am întâlnit şi cu acela care m-a torturat foarte greu şi nu i-am spus nimic. Nu i-am reproşat nimic. M-am gândit şi eu la păcatele mele şi m-am gândit de câte ori am fost salvat eu de Dumnezeu. Şi-atuncea, m-am gândit că şi eu trebuie să iert şi am încercat să-i găsesc lui scuze: că aşa au fost timpurile… încercam să mă pun în locul lui şi am reuşit să-l iert.

Cu mulţi dintre cei care au stat cu mine în închisoare şi au supravieţuit mă întâlneam, stăteam de vorbă cu ei. Şi ei se mirau cum de puteam eu să iert, că nu toţi au iertat. Le spuneam şi când eram în închisoare:

- Noi trebuie să iertăm, să nu ieşim de aici cu ura această, să nu mergem să ne răzbunăm.

Mie nu mi-a fost greu să-i iert pe cei care mi-au făcut rău, dar mi-a fost greu să-i conving pe camarazii mei, cei care au fost cu mine împreună. Ei s-au întors şi, după ce s-au întors, cu ura se gândeau la răzbunare. Chiar aveau de gând să se răzbune. Acuma sunt atâtea metode, puteam să ne răzbunăm şi să nu mai afle nimeni. Dar eu nu am fost de acord, iar ei au început să mă învinuiască şi să se gândească dacă nu cumva sunt trădător. Se mirau:

- Cum poţi tu să te rogi pentru aceşti oameni care-au făcut atâta rău?

Eu atuncea le-am lămurit că mă rog pentru ei ca Dumnezeu să le lumineze mintea şi să înţeleagă că fac rău. Că dacă ei or să înţeleagă, numaidecât vor şi înceta să mai facă rău, să mai tortureze. Astfel trebuie să facem noi, altfel rămânem înrăiţi, şi răutatea se formează în sufletul nostru şi ne atacă în primul rând pe noi. În suflet se dezvoltă pata asta neagră a păcatului. În felul acesta le spuneam.

Mai încoace, când au început să moară dintre camarazii mei de închisoare, cu unii dintre ei m-am întâlnit înainte de a muri. Şi le-am spus că trebuie să se pregătească şi să nu moară înrăiţi, să nu plece din lumea asta înrăiţi, ci să plece liniştiţi. Le spuneam că trebuie să ne pregătim să avem o moarte liniştită. Şi moartea asta liniştită trebuie să o câştigi, altfel răutatea asta ne face mult rău. Îmi pare bine că am reuşit lucrul ăsta şi n-am găsit pe nici unul să plece din lumea aceasta înrăit.

Dacă mă uit în urmă, pot să spun că închisoarea m-a ajutat să mă apropii mult de Dumnezeu. Toate torturile astea, atrocităţile prin care am trecut m-au făcut să înţeleg că nu am altă scăpare decât la Dumnezeu. Cât au vrut atuncea la anchetă să mă nimicească, să mă omoare, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am rezistat. Şi am trecut de asta şi m-am eliberat din închisoare. Cine m-a ajutat pe mine? Nu m-a ajutat nimeni la lagăr, Dumnezeu m-a ajutat.

Aşa că nu-mi pare rău că am trecut prin experienţa asta a închisorii. Dacă nu treceam pe aicea, poate că aş fi fost cu totul alt om. Poate că aş fi ajuns comunist sau cine ştie ce alte lucruri aş fi făcut. Ce ştiu eu ce-aş fi putut să fac… Cine ştie ce se întâmplă cu mine dacă nu făceam închisoare? Cum eram atuncea, înainte de prima închisoare, că eram director de şcoală, poate mă căsătoream, poate intrăm în partid…

Colegii mei care au fost la fel ca mine, învăţători, profesori, cei de-o seamă cu mine care n-au făcut închisoare, când m-am întors eu, i-am găsit pe toţi şefi, erau deja eroi ai muncii socialiste, aveau maşini şi una, alta. Poate că şi eu aş fi fost aşa dacă n-aş fi făcut închisoare. Aşa că, uite, mi-a ajutat Dumnezeu, sunt sănătos şi pot să ajut şi pe altul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a dat. În fiecare seară, înainte de a mă culca, mă rog la Dumnezeu şi-I cer iertare pentru tot ce-am făcut rău şi îi iert pe toţi care mi-au greşit.

Chişinău, Basarabia, 24 iunie 2011

(Din: “Monahul Moise, Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele romanilor din Basarabia“, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012)

Sursă: Război Întru Cuvânt

„Meditaţii la biserică”-un proiect unic în ţară, care a dat 14 studenţi

de Mihaela Vlădescu, 18 septembrie 2013

 

O idee a preotului militar Ionel Vrînceanu, pusă în practică de inimoasa voluntară Mihaela Tătaru, a condus la reuşita unor tineri care au pornit cu dreptul în viaţă. Împreună cu şapte cadre didactice, 25 de tineri au fost pregătiţi gratuit la biserică pentru examenul maturităţii, iar răsplata acestora a fost peste aşteptări: au devenit studenţi la universităţi apreciate. „La început, în tinda bisericii se făcea şcoală adevărată! Biserica este caldă, primitoare şi sunt foarte fericit de rezultat”, ne-a spus preotul Vrînceanu.Proiectul „Pregătirea la biserică”, unic în ţară, va continua şi anul viitor.

O mână de oameni inimoşi au gândit şi au pus în practică un proiect educaţional unic, menit să vină în sprijinul unor tineri care aveau nevoie de ajutor pentru a-şi crea un drum solid în viaţă. Roadele muncii de câteva luni sunt culese acum, când se face bilanţul muncii de voluntariat depuse de cadre didactice, un preot, dar şi de oameni din alte domenii care au avut ca scop reuşita tinerilor la examenul de maturitate şi continuarea studiilor. Eforturile depuse sunt cu atât mai mult de apreciat cu cât munca a fost una voluntară, iar rezultatele se văd. 25 de liceeni, aflaţi în pragul examenului de maturitate, au avut şansa unică de a se pregăti gratuit pentru examenele vieţii lor, cu profesori dedicaţi meseriei care au dat studenţi de-a lungul carierei şi a căror răsplată a fost doar sufletească. Cadrul a fost unul inedit – Capela militară. Ideea i-a aparţinut preotului militar Ionel Vrînceanu care a pus la dispoziţie pentru o cauză nobilă lăcaşul de cult în care slujeşte, adunând, cu ajutorul curajoasei voluntare Mihaela Tătaru, 25 de elevi de la trei licee din Focşani (Colegiul Economic „Mihail Kogălniceanu”, Liceul de Arte şi Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau”), elevi care nu şi-ar fi putut permite pregătire în particular.

Meditaţii zilnice, cu şapte profesori

Începând cu data de 14 martie şi pană în pragul examenului de bacalaureat, tinerii au mers zilnic la Biserica Militară de pe Bulevardul Bucureşti unde, timp de câte două ore, au lucrat la materiile la care urmau să susţină examenul maturităţii. Mentori le-au fost în această perioadă profesoarele Silvia Grigorescu, Dorina Tiugan, Elena Deju – limba română, Gherghina Felea – matematică, Constanţa Giurcan – istorie, Alexandra Tătaru – geografie şi Alina Seceleanu – biologie. Zilele trecute, profesorii, împreună cu elevii pe care i-au pregătit, s-au reunit la restaurantul Sară din Focşani pentru a trage concluziile proiectului, derulat prin Fundaţia „Capela Militară – Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”. A fost o întâlnire emoţionantă în care s-a vorbit despre reuşită, despre planurile de viitor şi modul în care ar putea fi multiplicat proiectul în noul an şcolar.

Liceenii de ieri, studenţii de azi la universităţi de prestigiu

14 dintre cei 25 de tineri care păşeau cu emoţie în lună martie pragul bisericii pentru a pătrunde mai adânc tainele materiilor la care urmau să susţină examen sunt acum studenţi, unii chiar la facultăţi de prestigiu: Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Academia de Studii Economice, Academia de Poliţie, Universitatea „Gh. Asachi” Iaşi, Facultatea de Geografie – Universitatea Bucureşti, Universitatea „Transilvania” Braşov, SNSPA, Facultatea de Inginerie Aerospaţială din cadrul Politehnicii Bucureşti sau Green College Bristol - Anglia. Doi dintre tinerii care s-au pregătit la capelă au crescut în centre de plasament, unul reuşind să obţină nota maximă la examenul de bacalaureat la materia sa preferată - matematica. În prezent, tânărul este student la Facultatea de Inginerie Aerospaţială din cadrul Politehnicii Bucureşti. Colegul său s-a angajat, iar acum se află în căutarea unei gazde, nemaiavând dreptul să locuiască în centrul pentru orfani care i-a fost casă pană la majorat. Printre cei 25 de tineri instruiţi la biserică, s-a aflat şi un dansator din Republica Moldova, care se află în această perioadă în Spania, unde se pregăteşte pentru concursurile viitoare.

„Cadrul bisericii acţiona ca un stimulent”

Absolventă a Colegiului Economic, Raluca va studia în Anglia. Ea nu a putut fi prezentă la întâlnirea de zilele trecute, dar a transmis un mesaj tuturor celor care au ajutat-o. „Cugetând la timpul petrecut în cadrul fundaţiei Capela Militară – Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, în mintea mea şi a celorlalţi colegi renasc gânduri de recunoştinţă către cei care ne-au cultivat dragostea pentru valorile eterne ale spiritualităţii romaneşti ortodoxe.(…) Actuali studenţi ai diferitelor facultăţi din ţară şi din străinătate, am învăţat respectul pentru adevăratele valori creştine. Datorită acestor oameni deosebiţi, am reuşit să ne luăm zborul către alte zări purtând cu noi o inestimabilă zestre sufletească şi spirituală”, spune Raluca.

Absolventă a Liceului de Arte, Andreea este acum studentă la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA

Andreea, proaspăt studentă la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA, a realizat portretul experienţei trăite în cadrul acestui proiect. „Nu-mi pot nega înclinaţiile artistice, aşa că dacă ar fi să realizez tabloul activităţilor iniţiate de d-na Mihaela Tătaru şi de părintele Vrînceanu şi desfăşurate pe parcursul a câteva luni de zile, aş reda în nuanţe pastelate portretele persoanelor dragi care s-au implicat în acest proiect impulsionate de o intenţie bună, din dorinţa de a ajuta câţiva liceeni să treacă aşa-numitul examen de maturitate cu bine. Importante sunt şi răbdarea, şi perseverenţa profesorilor, inspirate treptat şi elevilor cu personalităţi atât de diferite. Tocmai individualizându-i, aş folosi o gamă largă de culori vii, calde. Desigur, întregul cadru al bisericii ar avea un rol esenţial, acţionând ca un stimulent al puterii noastre de concentrare şi al atenţiei de la orele de curs. Oportunitatea de a cunoaşte oameni buni şi blânzi de la care să învăţ lucruri noi, interesante, mi-a lăsat un gust dulce şi o amintire plăcută. În final, compoziţia artistică ar fi echilibrată şi armonioasă, o plăcere vizuală. Le mulţumesc tuturor pentru inspirata idee şi pentru implicare”, se arată în mesajul Andreei.

 

„A fost o experienţă de neuitat, alături de persoane splendide, într-un loc magic”

Mădălina studiază limbile străine la Universitatea Bucureşti.

„A fost o experienţă de neuitat, alături de persoane splendide, într-un loc magic”, spune şi Mădălina, o altă beneficiară a proiectului. „Acestea sunt primele cuvinte care-mi trec prin minte atunci când îmi amintesc cu drag de lunile petrecute alături de profesorii care şi-au făcut timp pentru ca adolescenţii să treacă cu bine examenul de bacalaureat. Aceştia şi-au dat silinţa pentru a ne ajuta să înţelegem cât mai multe şi cât mai bine din materiile de bacalaureat. Ne-a fost de foarte mare ajutor ceea ce am învăţat, deoarece atunci când intram în biserică mă simţeam de parcă sunt într-un cămin plin de dragoste, unde eram în largul meu şi în care profesorii ne săreau în ajutor ori de câte ori aveam nevoie. Întotdeauna, la finalul şedinţelor, aveam multă energie, lucru care nu se întâmplă când învăţam singură acasă. Mulţumită profesorilor dornici ca noi să învăţăm ceva, am reuşit să trecem cu bine peste momentul decisiv al liceului. Aceasta nu a fost doar o experienţă informativă, ci şi una în care am socializat şi am legat prietenii. Pe lângă şedinţe, am avut parte şi de excursii şi de momente festive alături de colectiv. Îmi voi aminti cu drag toată viaţa această experienţă”, încheie proaspăta studentă.

De la un proiect privit cu suspiciune, la unul apreciat

Deşi privit cu suspiciune la început, proiectul „Pregătirea la biserică” a dat roade, iar anul acesta se doreşte continuarea lui. Oferte pentru spaţii generoase au fost destule, mai ales din partea unor licee din oraş, existând şi varianta Cercului Militar. S-a decis ca proiectul să continue în aceeaşi locaţie, biserica fiind cea care creează un ambient deosebit. „Lumea privea acest proiect cu suspiciune. Nu toţi copiii sunt dispuşi să-şi piardă din timpul lor pentru a se dedica studiului. Cred că pentru unii sunt mai importante cluburile, Facebook-ul, nu şi pregătirea la biserică. Le mulţumesc tuturor că au răspuns acestei idei, că au crezut în mine şi au susţinut-o. Am fost încântată de receptivitatea copiilor şi de dedicarea cu care au lucrat cadrele didactice”, ne-a declarat Mihaela Tătaru, cea care a pus în practică ideea părintelui Vrînceanu. Voluntara a ţinut să mulţumească şi celor de la biserică pentru că au avut grijă ca lecţiile să se deruleze într-o atmosferă prietenoasă. Ea a povestit, ca exemplu, că tabla era urcată şi coborâtă zilnic din podul bisericii. În acest spaţiu al comuniunii dintre oameni, în care diferenţele dintre semeni se topesc, iar divinitatea parcă mângâie tâmplele tuturor celor care calcă pragul bisericii, a fost amenajată o adevărată sală de clasă, cu mese, scaune inclusiv tablă şi cretă.

Preotul Vrînceanu: „Am pus şi noi o cărămidă la formarea acestor tineri.”

Preotul Ionel Vrînceanu şi-a exprimat dorinţa de a continua acest proiect şi le-a transmis tinerilor care au păşit în biserică în acest an poate mai des decât ar fi crezut, că îi aşteaptă în continuare la biserică pentru a se încărca cu energia şi încrederea de care vor avea nevoie şi în viitor. „Noi o numim providenţă divină, pentru că erau multe frământări. Doream să pun în practică această idee, dar mă gândeam cu cine. Doamna Tătaru a fost de acord şi iată că ne întoarcem la origini. La început, în tinda bisericii se făcea şcoală adevărată. Biserica este caldă, primitoare şi sunt foarte fericit de rezultat. Acum am curajul şi susţinerea să pornim şi alte proiecte pe viitor. Am rămas impresionat de aceşti tineri care au venit zi de zi la pregătire. E foarte important ca la vârsta lor să-şi menţină echilibrul şi să-şi creioneze un drum în viaţă pentru că după aceea le va fi mult mai uşor. Sunt foarte fericit că am pus şi noi o cărămidă la formarea acestor tineri”, ne-a spus preotul Ionel Vrînceanu. Surprinzătoare în acest proiect a fost atitudinea cadrelor didactice care au înţeles că profesia pe care şi-au ales-o are o cauză nobilă. Acestea au demonstrat că încă mai există dascăli adevăraţi care îşi fac meseria cu plăcere, hrănindu-se cu reuşitele elevilor, şi nu au făcut un scop din a fi recompensaţi material. Alături de curajoşii care au derulat acest proiect au fost şi mai mulţi sponsori cărora elevii şi profesorii le transmit mii de mulţumiri.

Sursă: Ziarul de Vrancea

Petre Țuțea: „Tinerii să nu-și mai schingiuiască semenii. E o dezonoare!”

Petre Țuțea a dat acest ultim interviu pe patul de spital, cu câteva clipe înainte de a muri. A trecut la cele veșnice după ce a răspuns la o parte dintre întrebările reporterului, reușind să facă o ultimă mărturisire care definește întreaga sa existență: o viață de om trăită pentru Adevăr, o mare iubire pentru poporul român, împletită cu un crez puternic și o conștiință a verticalității.

Petre Țuțea și-a asumat o cale, o suferință, o jertfă grea, pe care a purtat-o pe umerii săi până la capăt, asemeni lui Hristos pe Golgota. Poate că nu întâmplător momentul în care sufletul său pleacă spre Cel pe care l-a iubit întotdeauna este urmat de icoana lui Hristos, care poartă Crucea.

Este ușor să ne condamnăm semenii, să-i „schingiuim” sufletește și moral, să spunem lucruri rele despre poporul român, dar oare îl vom putea iubi vreodată la măsura lui Petre Țuțea, adică necondiționat și jertfelnic?

Povestiri cu tâlc: Răsplata

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de muncitor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:

- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.

- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?

N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele l-a refuzat.

Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:

- Uite, măi băiete, văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.

N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte, strigând:

- Gata tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?

- Nu! a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!

A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel nu se poate... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.

- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?

- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înţeles?

Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.

De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai inainte. Fără să-l mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.