Prinţul Charles-Philippe d’Orléans: „Nu, eu nu sunt Charlie”

la-couronne.org, 11.01.2015

Pe pagina sa de Facebook, prinţul Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou, explică poziţia sa faţă de atentatele din Paris. Nu, prinţul nu aderă la această vastă mişcare <<Eu sunt Charlie>>, chiar dacă, în mod evident, acesta condamnă actele comise care au zguduit Franţa şi lumea întreagă. Blogul Casei Regale a Franţei doreşte să le reamintească cititorilor că Alteţa Sa Regală, ducele de Anjou, şi-a clarificat poziţia în nume personal, ceea ce îl angajează exclusiv pe prinţ. Singurul abilitat să exprime o poziţie oficială în numele Familiei Regale a Franţei este Şeful Casei Regale a Franţei, Excelenţa Sa, contele de Paris.

În continuare puteţi urmări declaraţiile oficiale ale prinţului Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou :

’’Personal, mă voi declara contra impulsului emoţional, separându-mă de mişcarea <<Eu sunt Charlie>>. Nu, nu mă identific cu Charlie, deoarece nu am simpatizat niciodată acest jurnal maniheist.

Charlie Hebdo este o publicaţie vulgară, care dispreţuieşte opiniile diferite de ale sale sub acoperirea libertăţii de expresie şi care îşi permite prea mult să provoace. Aceasta este totodată o publicaţie agresivă care exploatează subiectul urii inter-religioase trecând sub forma aşa zisului umor. Charlie Hebdo este imaginea societăţii atee europene de stânga, o sursă de ranchiună şi un duşman al respectului şi al fraternităţii între popoare şi oameni, indiferent de diferenţele dintre ei, de rasă, culoare sau religie.

Refuz aşadar să iau parte la o alianţă sfântă republicană “pro-Charlie” pentru că pur şi simplu nu înţeleg ce anume ar trebui să apar. Nu mă consider nici irespectuos şi nici indecent şi nici nu doresc să jignesc memoria desenatorilor răpuşi. Îmi lipsesc cuvintele necesare să exprime oroarea faţă de atacul care a zguduit redacţia jurnalului. Condamn cu tărie acest act barbar şi vreau să transmit familiilor şi apropiaţilor persoanelor decedate sincere şi profunde condoleanţe.

Reclam doar ineficienţa încercării de unire naţională şi ipocrizia cetăţenilor care n-au citit niciodată săptămânalul umoristic şi care l-au criticat întotdeauna. Să aduc un omagiu victimelor? Cu siguranţă. Să aduc un omagiu publicaţiei Charlie Hebdo? Sub nicio formă.’’

Declaraţia prinţului Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou

Traducere : Ecaterina E.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

„Cine îşi păstrează fecioria până la căsătorie culege roadele tot restul vieţii." / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie

foto: freedigitalphotos

Dana: „Cine îşi păstrează fecioria până la căsătorie culege roadele tot restul vieţii."

Dana (soția):

„Pe soţul meu l-am cunoscut în urmă cu aproape 19 ani, la Constanţa. A fost dragoste la prima vedere. Din momentul în care ne-am cunoscut nu ne-am mai despărţit. Ne întâlneam în fiecare zi, iar la sfârșit de săptămână ne întâlneam la el acasă. El avea casă, eu stăteam în gazdă. Până dimineaţa povesteam amintiri din viaţa noastră şi de cele mai multe ori vorbeam despre religie. El avea o părere negativă legată de acest subiect. Îi plăcea să asculte şi chiar părea fericit că discutăm subiecte pe teme religioase.

A înţeles că este un mare păcat relaţia conjugală înainte de căsătorie şi nici nu a îndrăznit să deschidă subiectul pe această temă. Cred că au avut o mare influenţă şi şcolile pe care le-a urmat: liceul militar, şcoala de ofiţeri, pentru că a învăţat să se supună. Poate dacă relaţia s-ar fi consumat nici nu se mai căsătorea cu mine, ce mai puteam să îi ofer? Oricum între noi era o mare diferenţă de studii, de statut.

Căsătoria a avut loc după câteva luni. Luna trecută am împlinit 18 ani de la căsătorie şi aş putea spune că suntem mult mai legaţi unul de altul decât eram la început. Dacă ştii să trăieşti frumos şi curat alături de Dumnezeu răsplata pe care o primeşti este fericirea.

Avem doi copii şi, mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată nu am avut probleme cu ei, nici de sănătate, nici de altă natură. Eu m-am căsătorit după ce am terminat liceul, şi apoi am continuat studiile, soţul meu m-a susţinut întotdeauna, şi niciodată nu au existat reproşuri legate de plecarea mea de acasă, pentru că îmi cunoştea principiile şi concepţiile religioase.

Cine îşi păstrează fecioria până la căsătorie culege roadele tot restul vieţii. Niciodată nu vor exista motive de gelozie sau reproşuri, ci dimpotrivă respect, încredere, dragoste şi o casă plină de bucurie unde copiii pot creşte şi se pot dezvolta armonios.

Nu există frustrări acolo unde există dragostea lui Dumnezeu. Frustrările sunt determinate de o conştiinţă încărcată de încălcarea poruncilor lui Dumnezeu. Acolo, unde există Dumnezeu, există împlinirea poruncilor şi pace, multă pace... "

Vali (soțul): „Diana m-a învăţat ce înseamnă să fii om.”

Am citit ce a scris soţia mea mai sus şi voiam să completez. Diferenţa de studii nu avea nici o valoare. Da, şcoala m-a format, m-a educat, m-a ajutat să obţin unele competenţe, dar Diana m-a învăţat ce înseamnă să fii om, cum este să-l cunoşti pe Dumnezeu.

Soţia mea avea sclipiri în priviri când vorbea despre Dumnezeu, şi mă fascina prin modul de a expune argumentele, prin însufleţirea de care dădea dovadă. Ea mă învăţat să simt că trăiesc, să mă ridic la un nivel vibraţional accesibil doar celor care îl simt şi iubesc pe Dumnezeu. Dumnezeu înseamnă dragoste, iar cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, simt şi trăiesc cu adevărat acest sentiment, care nu se reduce nicidecum la un simplu contact fizic, ci la trăirea profundă a iubirii, care se manifestă în fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acţiune.

Doamne, ajută!"

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Arhiepiscop Justinian Chira - Dragostea de aproapele (II)

 

foto: Branislav Backovic(OrthPhoto)

Întreba un învățător de lege ce trebuie să facă pentru a moșteni viața de veci. Iar Mântuitorul i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Luc. 10, 27). Vedeți cât de mult se insistă pentru iubirea de Dumnezeu? 

Nu este, deci, suficient să spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar nu-l suport pe aproapele, căci zice Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!" (1 Ioan 4, 20). Dacă nu-l rabzi pe fratele tău care te încurcă în toată ziua, te încurcă și te deranjează în fiecare dimineață, dacă îți pierzi dragostea și respectul față de el, atunci te poți mântui? Nu te poți mântui.

(fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Şoala de Duminică: Îndemn la respect pentru Eminescu şi limba română / 15 iunie 2014 - 125 de ani de la moarte

Eminescu - poet naţional este nu doar numele unui mit cultural, ci şi o realitate istoriceşte constituită. Formula mit cultural trebuie luată în sensul ei strict ştiinţific, fixat de studiile culturale (de antropologie în special), iar nu redus la sensul trivial, impus de publicistica generală, pentru care mitul cultural reprezintă un soi de „fantasmă socială“, produs al fanteziei colective, un construct al minţii sau o minciună ideologică. Este drept însă că anumite variante degradate ale mitului Eminescu, uşor identificabile sub coviltirul unor declaraţii şi manifestări festive fără acoperire ştiinţifică şi culturală, continuă să fie vinovate de „minciună ideologică“.

Formele în care circulă mitul cultural Eminescu nu corespund întotdeauna poetului şi scriitorului, gazetarului şi omului, pentru că nu reclamă şi nu atestă informaţiile certe ale cunoaşterii ştiinţifice, singura în măsură să ofere o minimă reprezentare a moştenirii culturale sau a tradiţiei Eminescu. Iar de numele poetului naţional este legată întreaga noastră tradiţie culturală, ilustrată la vârsta modernizării specifice secolului al XIX-lea, cu consecinţe pentru dezvoltarea ulterioară a limbii şi literaturii române, a căror identitate se limpezeşte definitiv odată cu scrisul eminescian.

Ce credem despre Eminescu azi?

Pe de altă parte, chiar în variante mai populare, Eminescu în calitate de mit cultural ilustrează o apetenţă pentru cultură, o preocupare pentru slujirea valorilor culturale şi un grad oarecare de respect pentru tradiţia culturală. Şi până în anii â90 mitul cultural Eminescu suferea de amprenta angajamentelor politice (mai virulent exprimate), constituind, în timp, un repertoriu de practici de utilizare propagandistică a numelui poetului. La peste două decenii de atunci, mitul Eminescu înseamnă altceva. Ceva mai întâi eminamente pozitiv, pentru că menţine viu interesul pentru o moştenire culturală. Au apărut însă şi s-au potenţat şi unele aspecte negative ale mitului Eminescu, nu lipsite de precedente istorice, concretizate în producţii literare sau jurnalistice animate de setea de senzaţional şi de scandalos. Asemenea texte, tipărite sau reprezentând materialul unor emisiuni de televiziune ori al unor site-uri dubioase de pe internet, propun şi propagă interminabile teorii ale conspiraţiei în legătură cu boala, moartea şi viaţa poetului. Încadrabile în ceea ce teoreticienii literari numesc paraliteratură şi subliteratură, asemenea texte şi pseudo-dezbateri promit revelaţii cutremurătoare despre viaţa, moartea şi boala poetului, captând interesul celor slab instruiţi. „Industriaşii“ acestei variante mitice pretind că deţin adevărul, eventual tot adevărul despre Eminescu, un adevăr care nu vizează însă, după cum spuneam, mai niciodată opera literară.

Din nefericire, mitul cultural Eminescu poate să se degradeze şi ori de câte ori funcţionează din raţiuni politice conjuncturale. Diversele festivităţi, organizate de partidele politice sau de consiliile judeţene cu ocazia comemorărilor naşterii sau morţii, susţin conştiinţa culturală intrinsecă tradiţiei Eminescu numai dacă nu sunt ignorate sevele acestei tradiţii, care se împrospătează numai prin cunoaşterea şi reactualizarea valorilor şi sensurilor operei. O manifestare onestă consacrată poetului naţional este, de aceea, de neconceput în afara sprijinului dat de specialiştii din domeniu. Doar ei pot face necesara educaţie publică, reiterând marile direcţii în care a operat şi operează încă moştenirea Eminescu. Ei pot demonstra cum prin şi cu Eminescu s-au fixat fundamentele limbii şi ale literaturii române moderne, cu un rol crucial în fixarea fizionomiei culturale a statului naţional unitar. A nu se înţelege că doar Eminescu a contribuit, în secolul al XIX-lea, la făurirea a ceea ce numim limbă şi cultură naţională, ştiindu-se că în modernizarea limbii şi literaturii române din intervalul acestui interesant secol sunt implicate mai multe generaţii de cărturari, de la cei paşoptişti la latiniştii ardeleni, de la Junimea şi „Convorbirile literare“ cu toată pleiada de mari scriitori şi critici literari până la scriitorii grupaţi în jurul altor reviste literare („Contemporanul“, de exemplu).

O conştiinţă care poate judeca acest neam

Ca şi în cazul altor mari poeţi naţionali - Goethe la germani, Puşkin la ruşi - Dumnezeu a vrut ca Eminescu să se nască într-unul din momentele esenţiale ale devenirii noastre culturale, în secolul naţiunilor, secolul consolidării culturii naţionale, decisiv marcate de dezvoltarea limbii şi literaturii moderne. Opera sa este constitutivă momentului auroral al modernizării limbii şi culturii naţionale.

Titu Maiorescu s-a dovedit inspirat în afirmaţia pe care a făcut-o într-unul dintre articolele sale despre Eminescu (Eminescu şi poeziile lui, 1889) cu privire la „creşterea“ limbii secolului al XX-lea din limba operei lui Eminescu: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti“.

Apariţia lui Eminescu în secolul naţiunilor, chiar dacă la amurgul romantismului, a făcut ca opera sa să fie subîntinsă, aşa cum se întâmpla cu literatura multor scriitori din Europa acelei vremi, de un proiect de ţară şi un proiect de lume pe care poetul român le asuma ca pe propriul său proiect de viaţă. Fără demagogie, în spirit strict productiv, fără a avea alt destin decât cel pe care i-l cereau nevoile timpului şi ale ţării sale, Eminescu a rămas în memoria neamului său drept cea mai nobilă conştiinţă, una care-l autorizează, în timp - ca pe unul ce şi-a sugrumat cu totul egoismul -, „să-şi judece“ neamul, după cum inspirat se exprima un alt mare poet naţional, dintr-o parte înstrăinată a ţării, regretatul Grigore Vieru din Basarabia: De avem sau nu dreptate,/Eminescu să ne judece!

„Nu noi suntem stăpânii limbii…“

Astăzi, mai mult decât altădată, putem constata interesul tot mai scăzut faţă de literatură. Nu mai trăim într-o lume (cu o cultură) literaturocentrică. Poate că, de fapt, nici nu am trăit vreodată într-o asemenea lume. În afara cunoscutelor societăţi închise din ţările aflate sub dictatură, în care literatura este utilizată ca mijloc de manipulare şi/sau pârghie de luptă, doar în secolul al XIX-lea, secolul naţiunilor şi al constituirii literaturilor (limbilor) naţionale, arta cuvântului a putut avea prestigiul pe care îl ştim, prestigiu şi însemnătate pe care literatura creată de Eminescu le-a dobândit şi din această binecuvântată pricină. De altfel, privilegierea limbii în edificarea culturii unei naţiuni a fost una dintre ideile centrale ale filosofiei romantice germane (Hamann, Herder, Humboldt). Sub influenţa acestei filosofii, literatura romantică general-europeană a făcut din limbă un veritabil mit naţional, fenomen firesc într-un secol al naţiunilor, cum a fost considerat secolul al XIX-lea. Mitizarea poeţilor naţionali - a lui Eminescu, la noi - a fost, de aceea, o consecinţă firească a cultului limbii naţionale: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte - nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească (M. Eminescu, Fragmentarium). Slujirea smerit-smeritoare a limbii naţionale, la care ne invită poetul în acest text, reprezintă una dintre laturile moştenirii culturale pe care ne-a lăsat-o şi pe care avem datoria de a o reactualiza, ducând-o mai departe.

Sursă: Ziarul Lumina

Irineu, Episcop de Ecaterinburg şi Irbitk: Vântul iubirii de plăceri lumeşti / Sfaturi pentru părinţi

Un vânt, care se numeşte Livas (vânt de sud-vest), este insuportabil de cald şi de distrugător. Oriunde suflă, usucă toate plantele de pe câmpuri şi din grădini. Mărăcinii aspri şi cu rădăcini adânci nu păţesc nimic. Livas distruge numai plantele folositoare, ale căror roade sunt necesare oamenilor şi animalelor.

Acest vânt sălbatic şi ucigător seamănă cu una dintre cele mai nefaste probleme ale epocii noastre, care, asemenea lui Livas, usucă şi face să dispară din viaţa oamenilor roadele virtuţilor. Este vorba despre plăcerile şi patimile trupeşti. Acesta este cel mai mare rău al vremurilor noastre. Distruge familiile, îi dezonorează pe oameni, bărbaţi şi femei deopotrivă, îi conduce pe tineri la decădere şi îi afectează pe copii cu adierea să veninoasă. Şi parcă nimic nu este în stare să împiedice această influentă devastatoare!

De aceea, avem această mare răspundere de a vă îndemna pe voi, părinţilor, pentru că prin grija şi supravegherea voastră atentă, să îi păziţi pe copii de această boală distrugătoare.

Ce minunată existenţă era omul pe vremea când abia ieşise din mâinile Creatorului său! Sufletul său pastra neatinsă pecetea lui Dumnezeu! Trupul era pe cea mai înalta treaptă a lumii vii!

În concordanţă cu raţiunea Creaţiei, sufletul trebuia să fie conducătorul absolut al trupului. Şi chiar aşa se întâmpla la început. În vreme ce sufletul omului asculta de Dumnezeu, trupul era supus sufletului, fără să îl îngreuneze sau să-l supună vreunei ispite.

O altă direcţie au luat însălucrurile, după căderea în păcat. Sufletul omului s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, având ca rezultat imediat revolta trupului împotriva duhului.

O consecinţă a căderii a constat în faptul că simţirea a fost atrasă către cel viclean, iar dorinţele trupeşti au început să tiranizeze sufletul, înăbuşind orice formă de rezistenţă spirituală a oamenilor. Patimile au reuşit să îi conducă şi să le robească voinţa. Astfel a apărut în om, acea tendinţă de a-şi satisface îndată, orice fel de dorinţa trupească. Cu alte cuvinte, omul a devenit supus trupului.

Esenţa iubirii de plăceri şi a dorinţelor trupeşti este următoarea: sufletul este supus încet-încet poftelor trupeşti; dorinţa trupească îl stăpâneşte pe om, îl corupe şi îl orbeşte atât de mult încât, nu se mai poate gândi deja la Dumnezeu, la credinţa în Acesta, la poruncile şi la voia Sa. În cele din urmă, patimile ucid în om orice sentiment de puritate, sfinţenie sau evlavie.

Această stare reprezintă cel mai mare rău şi cea mai mare catastrofă, care i se poate întâmpla omului. Şi dacă este adevărat că pomul se cunoaşte după roadele sale, atunci trebuie să spunem că senzualitatea este un copac otrăvitor, care dă roade dezgustătoare.

Primul dintre aceste fructe otrăvite este trândăvia, fuga de orice efort, îndreptat spre săvârşirea binelui. Omul iubitor de plăceri este leneş. Nu cunoaşte niciodată mulţumirea de a construi ceva util. Munca pentru el este o greutate, un jug, un blestem şi nu un mijloc de a dobândi virtutea sau o obligaţie serioasă şi importantă, stabilită de Dumnezeu.

Omului iubitor de plăceri îi este frică de muncă şi de greutăţi, deoarece acestea perturba viaţa sa trândava. Îi este frică în acelaşi timp şi de efortul intelectual, deoarece aceasta ar presupune o trezire a puterilor spirituale.

Vi s-a întâmplat desigur de multe ori să cunoaşteţi oameni despre care aţi auzit să se spună: „'acest om ar fi putut să facă foarte multe. Însă nu face nimic!”. Care este de cele mai multe ori cauza? Iubirea de plăceri, care îl face pe om trândav. Şi în vreme ce are toate condiţiile şi posibilităţile de a progresa, suferă de sărăcie şi de lipsuri. Şi cu toate că ar fi fost cu mult mai fericit dacă ar fi muncit şi ar fi progresat pe plan social, preferă să rămână rob al leneviei şi al plăcerilor josnice.

Acelaşi lucru se întâmpla şi pe plan spiritual. O constatăm mai ales în cadrul şcolii. De exemplu, întâlnim adeseori copii cu deosebite calităţi şi talente. Copii care învaţă să citească repede, ca şi cum s-ar juca. Cu această vocaţie spre studiu pe care o demonstrează, cei mai mulţi se aşteaptă ca aceşti copii să devină oameni importanţi ai societăţii. Şi cu toate acestea, în multe cazuri, aceşti copii nu reuşesc să ajungă prea departe. De ce? Pentru că odată cu trecerea timpului, crescând, ei devin leneşi, neinteresaţi, îngropând talantul primit la naştere, în loc să îl înmulţească printr-un efort susţinut.

Astfel de oameni sunt incapabili să obţină rezultate deosebite atât pe plan social, cât şi pe cel duhovnicesc, al dobândirii virtuţilor.

Şi nu sunt puţine cazurile în care, oameni foarte înzestraţi, au fost înecaţi în mocirla patimilor senzuale. Mulţi, care aveau dăruite de Dumnezeu vocaţia şi puterea de a deveni modele de moralitate şi virtute, s-au pierdut, deoarece au fost corupţi de iubirea de plăceri. Astfel, atracţia lor către virtute a fost înăbuşită de buruiană trândăviei şi a indolenţei!

Al doilea fruct al iubirii de plăceri este lăcomia faţă de mâncare şi băutură. Este foarte adevărata acea zicală a poporului rus, care spune:

„Mai mulţi oameni s-au înecat în pahar decât în râul Volga.”

Nu vom analiza aici amănunţit câtă nenorocire, nefericire şi dezastre a pricinuit oamenilor darul beţiei. O putem observa foarte des la persoane cunoscute, vecini sau rude, care au ajuns să deformeze în mod respingător chipul lui Dumnezeu din ei, pierzându-şi şi cea mai mică urmă de umanitate.

Al treilea rod al iubirii de plăceri este desfrânarea.

Dacă există pe pământ ceva cu adevărat minunat şi ceresc, aceasta este exact puritatea şi nevinovăţia pruncilor. Şi dimpotrivă, dacă exista ceva mai josnic şi mai dezgustător, aceasta este predarea sufletului către desfrânarea trupească. Nu vom vorbi însă, acum, despre roadele acestei porniri a senzualităţii. Cu toţii cunoaştem către ce îşi conduce victimele imoralitatea...

Însă ce să facem, veţi întreba, ca să împiedicam dezvoltarea pornirilor senzuale la copii?

Mai întâi de toate să îi învăţaţi să muncească. Să le inspiraţi respectul pentru munca cinstită. Să înveţe pe dinafară şi să poarte în inimile lor cuvintele Sfântului apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce!” (II Ţes. 3,10). Să îi învăţaţi că munca nu este niciodată o ruşine ci dimpotrivă, ruşine pentru om este trândăvia şi nepăsarea. Să le daţi chiar exemplul Domnului, care a ajutat-o pe Preasfânta sa Maică şi pe Sfântul Iosif, care era tâmplar, la muncile de zi cu zi.

Să îi obişnuiţi pe copii cu efortul fizic, mai ales atunci când nu sunt obligaţi să îşi câştige existenţa prin munca zilnică. În anii din vechime, în familiile regale, toţi membrii familiei erau obligaţi să înveţe o meserie manuală.

Vedem în Sfânta Scriptură ca şi apostolul Pavel, alesul lui Dumnezeu şi marele predicator al credinţei, nu se ruşina să muncească la împletirea corturilor, meserie pe care o învăţase încă din copilărie. Vorbiţi-le despre el copiilor voştri şi nu le permiteţi să fie leneşi, pentru că lenevia este începutul tuturor relelor.

Să îi obişnuiţi să mănânce mâncăruri simple şi numai la orele stabilite pentru masă. Să nu le îngăduiţi să mănânce multe dulciuri, oricând aceştia ar avea pofta. Să îi învăţaţi să mănânce tot ceea ce le-aţi pus în farfurie şi să mulţumească pentru aceasta lui Dumnezeu. Ajutaţi-i să înţeleagă faptul că omul nu trăieşte ca să mănânce, ci mănâncă pentru a trăi!

Păziţi-i în special pe copii, să nu consume nici un fel de băutură alcoolică. Cele mai sănătoase băuturi pentru copii sunt apa, laptele şi sucurile de fructe. Este un mare rău, fizic şi moral, ca părinţii să îi îndemne şi să-i obişnuiască pe copii să consume vin sau alte băuturi.

Sădiţi adânc în inimile copiilor voştri cuvintele Domnului: „Fericiţi cei curaţi cu inima” (Mat. 5,8). Aveţi grijă ca aceste cuvinte să fie spuse şi despre copiii voştri.

Cum veţi reuşi această?

Mai întâi de toate păstraţi în inimile lor puritatea firească a copilăriei.

Dumnezeu însuşi ne ajută să facem aceasta. El ni-i predă pe copii curaţi şi puri şi ne oferă în ajutor pe îngerul păzitor. Dumnezeu a sădit în sufletele copiilor puritatea. Astfel, singura datorie ce le revine părinţilor este de a o păzi şi de a o face să se dezvolte. De cele mai multe ori însă, ei sunt aceia care greşesc şi distrug floarea gingaşă a purităţii copilăriei. Către aceştia se adresează şi cuvintele Domnului, prietenul copiilor: „Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să I se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18,6).

Este desigur necesar că mai întâi înşişi părinţii să aibă inima curată şi pură. Este foarte bine cunoscut faptul ca patimile părinţilor se transmit copiilor, fie pe calea moştenirii, fie din cauza exemplului rău. Astfel, patimile şi defectele care îi caracterizează pe părinţi, foarte devreme îşi fac apariţia şi la copii.

Este de asemenea, foarte important ca părinţii să fie atenţi la vorbele şi gesturile lor. Cât de mult rău poate să facă o discuţie nepotrivită, sau un gest necugetat, făcute în faţa copiilor!

Fiţi atenţi de asemenea, la cărţile, revistele, tablourile sau bibelourile care se găsesc din întâmplare în camera voastră. Dacă exista ceva provocator printre acestea, gândiţi-vă că ele sunt privite în fiecare zi de copiii voştri şi că odată cu trecerea timpului ei vor începe să se gândească şi să discute despre acestea. Care va fi rezultatul...?

Nu spuneţi niciodată, ca el nu înţelege nimic din toate acestea. Vine vremea când el începe să înţeleagă. Este plin de curiozitate şi va căuta neîncetat pe cineva care să îi răspundă la toate aceste întrebări. Voi ca şi creştini aveţi datoria să vă îngrijiţi, ca ei să nu audă sau să vadă la voi nimic care să atingă cinstea sau pudoarea. Iar curiozitatea lor trebuie lămurită din timp, cu mare înţelepciune şi ponderare, de voi înşivă şi nu de cineva străin.

Consolidaţi în sufletele copiilor voştri sentimentele bunei cuviinţe şi ale decenţei. Nu le permiteţi să se arate dezbrăcaţi în faţa altora. Nu le permiteţi să se dezbrace sau să se îmbrace în faţa cuiva. Nu râdeţi de ei, atunci când se arată a fi ruşinoşi şi pudici. Dimpotrivă să îi lăudaţi, dând slavă lui Dumnezeu că aveţi un astfel de copil.

Fiţi atenţi la orice fel de manifestare a copilului: cum stă, cum merge, cum se aşează. Fiţi atenţi la fiecare vorbă şi mişcare. Tot ceea ce se dovedeşte a fi necuviincios să încercaţi să rectificaţi imediat, fără întârziere. Folosiţi mai întâi cuvintele:

„Nu este frumos să faci această, este ruşine. Îngerul tău păzitor se va supăra, văzând aceasta!”. Dacă aceasta nu ajută, atunci, următoarea dată, trebuie aplicată pedeapsa potrivită acelei fapte.

Aveţi grijă ca niciodată copiii voştri să nu se găsească în compania vreunei persoane corupte, care să îi îndemne spre fapte ruşinoase. Luaţi bine aminte la acest sfat. Din păcate, în epoca în care trăim, aceasta se întâmplă foarte des. De multe ori copiii sunt corupţi spre fapte păcătoase, fapte ce cu greu se pot descrie.

Urmăriţi-i pe copii în pat, când se odihnesc, la joacă, fără ca aceştia să vă observe. Nu le permiteţi copiilor de sexe opuse, să rămână singuri în locuri izolate.

Urmăriţi prieteniile pe care le încheagă cu alţi copii şi nu le permiteţi să aibă de a face cu cei care nu sunt cuminţi sau care sunt lipsiţi de ruşine şi de bună educaţie.

Şi încă ceva. Nu neglijaţi să vă rugaţi neîncetat pentru puritatea sufletelor copiilor voştri. Cereţi protejarea lor din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a îngerului lor păzitor, înălţând către aceştia în fiecare zi rugăciuni fierbinţi.

Părinţilor, vă spun din nou: nu uitaţi că, aşa cum ne-a spus Domnul, marele prieten al copiilor, fericiţi sunt cei curaţi cu inima. (Matei 5,8).

Dacă pruncii voştri nu vor fi păstraţi cu inima curată, nu îl vor vedea pe Dumnezeu! Iar dacă aceasta se va întâmpla din cauza voastră, nici voi nu îi veţi vedea pe Dumnezeu, care vă cere din mâinile voastre sufletele copiilor voştri!

Sursă: Sfaturi ortodoxe 

Sursă foto: Doxologia.ro

Departe de minciună / Sfaturi pentru părinţi

Nevoia de adevăr şi iubirea faţă de acesta sunt elemente adânc sădite în om şi deci şi în copil. Păcatul strămoşesc, cu toate că a tulburat şi a slăbit simţul adevărului, nu a reuşit să îl stingă definitiv. Chemarea către adevăr a persistat în om. Aceasta chemare se manifesta în copil, prin acea dorinţă nesfârşită de a cunoaşte totul. De aceea, copilul întreabă despre toate. Şi orice răspuns din partea celor mari este acceptat ca fiind adevărat.

În puritatea sa copilul nu cunoaşte minciuna şi prefăcătoria. Mai târziu, îi este ruşine şi se înroşeşte nu numai când el, din grabă sau din necugetare spune vreo minciună, ci şi atunci când îi aude pe cei mari minţind.

Iubirea pentru adevăr este sădită în sufletul copiilor de însuşi Dumnezeu. Trebuie însă, ca această vocaţie naturală să fie ajutată să se dezvolte şi să se întărească. Aceasta este lucrarea destinată părinţilor. Cum să o reuşească?

Primul lucru pe care trebuie să îl facă, este de a-i povăţui de la cea mai fragedă vârsta. Cum se poate realiza această? Sunt trei reguli de bază:

a) Să îi învăţaţi pe copiii voştri să iubească adevărul, gândindu-se la Dumnezeu. Copilul trebuie să ştie că Dumnezeu, care este Adevărul cel veşnic şi neschimbat, doreşte ca şi noi să spunem întotdeauna adevărul. Numai atunci copilul va urî minciuna, când va înţelege că şi Dumnezeu o urăşte şi o condamnă. Numai iubirea de adevăr, care se întemeiază pe credinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu, va putea să treacă prin orice încercare.

b) Să vă purtaţi cu copiii voştri cu simplitate şi sinceritate. Să credeţi în spusele lor, dacă sunteţi siguri că nu spun minciuni. Nu le cereţi niciodată să jure, pentru a vă încredinţa de adevărul celor afirmate. Dacă aveţi vreo îndoială în ceea ce priveşte adevărul afirmaţiilor lor, nu o arătaţi din prima clipă. Încercaţi să vă asiguraţi, ca acesta a spus într-adevăr o minciună. Şi dacă acest lucru s-a întâmplat, chemaţi-l lângă voi, priviţi-l în ochi cu seriozitate dar şi cu iubire şi spuneţi-i următoarele: „Dumnezeu ne cere să spunem adevărul. El este Atotştiutor, cunoaşte şi cele mai ascunse gânduri ale noastre, şi urăşte pe aceia care spun minciuni'”. Pe faţa copilului va apare îndată înroşirea provocată de ruşine. Va spune adevărul şi nu va mai minţi niciodată.

c) Să arătaţi întotdeauna faţă de copiii voştri că şi voi iubiţi şi respectaţi adevărul. Să fiţi sinceri şi direcţi în tot ceea ce faceţi.

Mai întâi de toate să cinstiţi adevărul dumnezeiesc, credinţa şi legea lui Dumnezeu. Nu vă arătaţi niciodată neglijenţi sau nepăsători faţă de credinţă. Nu daţi niciodată ocazia copiilor voştri să audă expresii de genul: „nu este necesar să creadă cineva în Dumnezeu, este de ajuns să fie un om cinstit”'. Prin astfel de exprimări, care din păcate se aud foarte des, se imprimă un duh de minciună de sine, duhul celui viclean. Dacă veţi pronunţa în faţa copiilor astfel de concepţii greşite şi mincinoase, veţi distruge în inima lor orice sentiment de respect şi de iubire faţă de adevărul de credinţă şi faţă de orice alt adevăr.

De aceea, părinţilor, dacă vreţi că pruncii voştri să iubească adevărul omenesc, învaţă-i mai întâi să nutrească un mare respect faţă de adevărul dumnezeiesc. Nu permiteţi să intre în inimile voastre şi nici ale lor, neglijenţa şi nepăsarea faţă de credinţa ortodoxă şi faţă de Biserică.

Copiii, dacă observă că voi trataţi cu superficialitate adevărurile credinţei creştine şi canoanele Bisericii, sau dacă observă că vă prefaceţi când e vorba despre viaţa creştină, atunci îşi vor impropria şi ei acelaşi comportament şi nu vor mai crede în cele spuse de voi.

Să fiţi aşadar pentru copiii voştri un exemplu de iubire faţă de adevărul creştin şi faţă de credinţă. Iar această dragoste să le-o transmiteţi şi lor. Numai aşa vor iubi adevărul.

Însă şi în celelalte situaţii să fiţi sinceri şi cinstiţi. Să vă păziţi de minciună şi de prefăcătorie. Pentru că dacă ei vor observa, că îi înşelaţi pe ceilalţi într-un fel sau altul, că vă folosiţi de viclenii şi ipocrizii, că nu sunteţi sinceri în relaţiile voastre - de exemplu vă prefaceţi în faţa cuiva că îi sunteţi prieten şi apoi, după ce pleacă, începeţi să îl criticaţi şi să îl condamnaţi - puteţi fi siguri că şi copiii se vor purta la fel, atât cu voi cât şi cu alţii.

Dacă doriţi deci, ca ei să devină oameni iubitori de adevăr, de sinceritate şi de onestitate, străduiţi-vă mai întâi voi - şi când este vorba despre credinţa şi în general în tot comportamentul vostru - să vă distingeţi prin evitarea minciunii, a ipocriziei, a servilismului, a vicleniilor.

În toate manifestările voastre să fiţi sinceri, direcţi, demni şi credibili.

Cultivând astfel, pe de o parte, în inimile copiilor voştri respectul şi iubirea faţă de adevăr, trebuie, pe de altă parte, să vă luptaţi voi înşivă, cu toate puterile, împotriva minciunii. Să îi învăţaţi pe copiii voştri, de la cea mai fragedă vârstă, să urască minciuna, să cunoască faptul că Dumnezeu este Adevărul şi că orice minciună este un păcat. Copiii ar trebui să ajungă să evite minciuna, nu pentru faptul că ar fi pedepsiţi, dacă ar fi descoperiţi, ci pentru faptul că Dumnezeu o condamnă şi nu o poate suferi.

Arătaţi-le copiilor, prin cuvintele Sfintei Scripturi, cât de urâtă este minciuna în faţa ochilor Adevăratului şi Dreptului Dumnezeu: „năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea lui este cu el pururea” (Sirah 20,27). Să îi învăţaţi că minciuna este inspirată de diavol şi de aceea Domnul spune că acesta, diavolul, „este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44). Prin urmare, copiii care spun minciuni îl imită pe satana şi se aseamănă cu el.

Nu neglijaţi nici cea mai mică minciună a copiilor voştri. Dacă pruncul a făcut o greşeală pentru prima dată, pe care însa a recunoscut-o imediat, iertaţi-l, sau dacă greşeala este gravă, pedepsiţi-l uşor. Explicaţi-i în acelaşi timp că l-aţi iertat sau l-aţi pedepsit mai uşor, numai şi numai pentru că a avut curajul să mărturisească imediat fapta sa.

Aceasta însa nu trebuie să devină o regulă, deoarece se poate întâmpla un rău dublu. Mai întâi, copilul ar putea să înceapă să nu mai dea atenţie greşelilor sale. Iar în a doua situaţie, el se poate obişnui să spună adevărul numai atunci când prevede un oarecare avantaj, şi nu s-ar sfii să ascundă adevărul, atunci când crede că mărturisirea i-ar putea aduce vreo pedeapsă.

În cazul în care copilul a săvârşit o greşeală şi în plus a mai încercat să şi mintă, trebuie pedepsit de două ori - explicându-i-se în acelaşi timp - o dată pentru greşeală şi o dată pentru minciuna.

În cazul în care copilul, din răzbunare, sau din răutate a aruncat vina pe altcineva, pe vreun frate mai mic sau mai mare, trebuie pedepsit şi pus să îşi recunoască minciuna în faţa tuturor. Astfel este prevăzut de morală creştină.

Niciodată, în nici o situaţie să nu încercaţi să îi înşelaţi pe copii. Şi nici celor din jur să nu le permiteţi acest lucru. De multe ori părinţii, ca să îl liniştească pe copilul plângăcios, îl sperie cu diverse lucruri închipuite sau îi promit lucruri, pe care nu i le dau niciodată. Cât de mult rău face aceasta! Copilul înţelege foarte curând că a fost înşelat. Încrederea sa în cuvintele părinţilor este zdruncinată, iar sentimentul de preţuire a adevărului este slăbit.

Nu îi aduceţi pe copii în situaţia de a spune minciuni, pentru a scăpa îngroziţi de bătaie. De exemplu, dacă el a făcut o greşeală, să zicem că a spart ceva, şi voi strigaţi furioşi şi vă repeziţi către el cu mâna ridicată, spunând: „Tu ai făcut asta? Să vezi tu acuma ce ai să păţeşti!”. Este aproape sigur că în această situaţie copilul va fi gata să spună o minciună, pentru a se salva de bătaie.

Ce să mai spunem de acei părinţi care zâmbesc, se mândresc sau îl laudă pe copilul lor pentru minciunile „deştepte” pe care le scorneşte. Sau cum să îi catalogăm pe aceia, care îi îndeamnă ei înşişi pe copiii lor să spună minciuni, învăţându-i cum să îşi însele profesorii sau pe alţi oameni, pentru a scăpa nepedepsiţi dintr-o situaţie dificilă?

Astfel de părinţi sunt adevărate exemple de corupţie pentru copiii lor. Ei vor ajunge nu numai să spună minciuni, dar şi să înjure, să fure şi să facă orice rău.

Să ne fie deci foarte clar, că cel care nu consideră minciuna ca fiind un păcat, va fi în stare mai târziu să fure şi să înşele. Cel care este necinstit în cuvânt este necinstit şi în fapte.

(Irineu - Episcop de Ecaterinburg şi Irbitk ) 

Sursă: Sfaturi Ortodoxe

Patru mituri ce subminează respectul pentru pudoare / Cuvinte pentru tineri (LIII)

Un prim pas ce trebuie făcut în cultura noastră pentru recâştigarea respectului pentru pudoare este acela de a atenta la miturile ce o subminează. Permiteţi-mi să menţionez patru dintre acestea.

Primul mit este acela că pudoarea aparţine perioadei victoriene. Dar ce spuneţi de povestea Rebecăi şi-a lui Isaac? Atunci când Rebeca îl vede pe Isaac şi se acoperă, nu o face pentru că încearca să aibă o atitudine victoriană. Pudoarea ei a fost cheia spre ceea ce mai apoi i-a adus împreună şi i-a ajutat să dezvolte o intimitate profundă. Când acoperim părţile externe sau superficiale, trimitem mesajul că ceea ce contează cel mai mult sunt inimile şi minţile noastre. Acest lucru ne diferenţiază, şi întotdeauna ne-a diferenţiat de animale, cu mult înainte pe epoca victoriană.

Cel de-al doilea mit legat de pudoare este faptul că aceasta este sinonimă cu moralitatea exacerbată. Pe acest lucru s-a axat îngrozitoarea peliculă Pleasantville, care a pornit de la premisa că nimeni nu a avut parte de distracţie sau dragoste în anii ’50. Filmul începe în alb-negru şi devine color doar atunci când copiii îi luminează pe părinţi cu privire la sex. Există totuşi o contradicţie clară: dacă părinţii nu au ştiut să o facă, atunci cum au căpătat toţi aceşti copii experienţă? Însă filmul reflectă concepţia generală a celor din generaţia baby-boom (de după război) cum că pasiunea, dragostea şi fericirea erau inexistente până în momentul în care pudoarea a fost depăşită, în anii ’60. În realitate, pudoarea este aproape opusul moralităţii exacerbate. În mod paradoxal, oamenii rezervaţi au mai multe în comun cu cei promiscui. Cei rezervaţi şi cei promiscui sunt egalmente predispuşi la a nu permite lor înşişi să fie afectaţi de ceilalţi sau să se îndrăgostească. Pudoarea, pe de altă parte, atrage după sine şi protejează evocarea adevăratei iubiri. Aceasta este erotică, iar nu nevrotică.

Pentru a ilustra acest punct, prefer să compar fotografii făcute la Coney Island acum aproape un secol, cu fotografii făcute pe plajele de nudişti din anii ’70. La Coney Island, amatorii de plajă sunt complet acoperiţi, dar bărbaţii şi femeile fură priviri unii de la alţii şi par că se distrează de minune. În schimb, pe plajele de nudişti, bărbaţii şi femeile de-abia îşi aruncă vreo privire – mai degrabă se uită înspre cer. Aceştia par totalmente plictisiţi. Asta au descoperit cei de după anii ’60 despre acest şir de jalnice înlănţuiri: fără a lăsa ceva imaginaţiei, sexul devine plictisitor.

Al treilea mit este acela că pudoarea nu e ceva firesc. Acest mit are o lungă istorie intelectuală, datând cel puţin până la David Hume, care a afirmat că societatea a inventat pudoarea astfel încât bărbaţii să fie siguri că copiii sunt ai lor. Precum a indicat Rousseau, argumentul că pudoarea este un concept social ne sugerează că ar fi posibil să ne debarasăm întru totul de pudoare. Azi încercam să facem întocmai, şi în general se presupune că reuşim. Dar chiar aşa să fie?

Argumentând că Hume s-a înşelat şi că pudoarea este înrădăcinată în natură, putem face referire la un hormon descoperit recent, numit oxitocina. Acest hormon determina o reacţie de legătura atunci când o mamă îşi alăptează copilul, şi este, de asemenea, eliberat în cursul actului intim. Iată dovada fizică a faptului că femeile se ataşează emoţional de partenerii lor sexuali, chiar dacă au în gând o întâlnire mai fugară. Pudoarea a protejat această vulnerabilitate emoţională naturală; le-a făcut pe femei puternice. Însă nu trebuie neapărat să recurgem la fiziologie pentru a putea observa naturaleţea pudorii. O putem analiza în orice zi cu vânt, când unele femei ce poartă fuste decupate merg împiedicat, ceea ce e caraghios, pentru a evita să îşi afişeze picioarele – tocmai acele picioare pe care acele fuste la modă sunt create să le scoată în evidenţă. În ciuda încercării de a ţine pasul cu moda, aceste femei au un instinct natural pentru pudoare.

Al patrulea şi cel din urmă mit pe care doresc să îl menţionez este acela că pudoarea este doar o preocupare a femeilor. Am ajuns unde suntem astăzi parţial pentru că idealul feminin s-a schimbat. Idealul masculin l-a urmat îndeaproape. În trecut era considerat ceva bărbătesc să fii credincios unei singure femei toată viaţa şi să ai o atitudine protectoare faţă de toate femeile. Din păcate, asta nu se mai întâmplă, nici în cazul multor bărbaţi pe care unele femei pudice i-ar putea considera suflete pereche. Feministele moderne fac o greşeală în a aştepta ca bărbaţii să se comporte ca nişte gentelmani, atâta timp cât ele însele nu sunt femei decente, iar bărbaţii care pun preţ pe „marcare”, iar apoi se plâng ca nu mai există femei pudice – ei bine, aceştia sunt la fel de răi. Şi, desigur, o femeie care este îmbrăcată pudic pe strada poate fi şi ea hărţuită pe stradă. Aşadar, realitatea este că totul depinde mult de respectul bărbatului faţă de pudoare. Este o caracteristică a societăţii moderne ca toată lumea să vrea ca cel de lângă el să se poarte frumos cu el, fără a fi nevoie să-şi schimbe propriul comportament, indiferent că este vorba de feministe care îi acuză pe bărbaţi, de bărbaţi care le acuza pe feministe, sau de tineri care acuza figurile publice. Însă aceasta este o atitudine infantilă.

Sursă: pravmir.com

Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Preşedintele companiei Barilla amenințat cu boicotul pentru că nu admite reclame cu „familii” gay

Cum vi s-ar părea introducerea reclamelor care înfăţişează „familii homosexuale”? Ei bine, preşedintele binecunoscutei companii Barilla nu este de acord cu schimbarea imaginii familiei ce apare în reclamele sale. Însă, a-ţi susţine punctul de vedere a devenit în zilele noastre un act de curaj. A opta pentru o familie tradiţională este un act de discriminare? Susţinătorii homosexualităţii susţin că da. Dar, din câte se pare, nici propaganda homosexuală nu promovează imaginea familiilor tradiţionale. Nu s-ar putea spune că şi ei fac un act de discriminare? Unde a dispărut dreptul la libertatea de conştiinţă şi de exprimare? Cu toţii avem acest drept, fie că este vorba de hetero sau homosexuali, fie că suntem sau nu de acord cu relaţiile sau “căsătoriile homosexuale”.

ROMA, 27 septembrie 2013– Preşedintele companiei Barilla, una dintre cele mai mari companii de paste din Italia şi din lume, şi-a cerut scuze activiștilor homosexuali după ce a fost criticat în mass-media națională și internațională pentru declaraţia pe care a făcut-o miercuri, 25 septembrie. 

Într-un interviu acordat postului de radio italian, Radio24 Italia, Guido Barilla, a respins ideea de a folosi familiile gay în publicitate, aşa cum alte companii au făcut-o, spunând că Barilla vede o „familie clasică”.

„Eu nu voi folosi familii gay în reclame, dar nu din lipsă de respect pentru homosexuali, care au dreptul de a face ceea ce doresc atâta timp cât nu deranjează pe alții. Eu însă nu văd lucrurile așa cum le văd ei și cred că familia căreia ne adresăm este o familie clasică.”

„Pentru noi, conceptul de familie sacră rămâne una dintre valorile de bază ale companiei.”, a mai spus el.

Comentariile au venit ca răspuns la apelurile Laurei Boldrini, președinta Camerei Deputaților din Italia, de a modifica imaginea familiilor ce apar în reclamele italiene, imagini care înfăţişează mame ce servesc mâncare soţilor și copiilor .

Spoturile comerciale ale companiei Barilla au prezentat întotdeauna scene cu familii tradiționale italiene adunate pentru a lua masa.

Atunci când reporterul a anticipat reacţiile care vor avea loc, ca urmare a acestor declaraţii, Barilla a răspuns: „Ei bine, dacă le plac pastele noastre și mesajul nostru, le vor mânca. Dacă însă nu le plac şi nu le place ceea ce am spus, vor mânca...alte paste.”

El a adăugat că remarcile sale nu s-au dorit a fi „o lipsă de respect faţă de homosexuali.”

„Familia căreia noi ne adresăm este una tradiţională, în care femeia joacă un rol fundamental. Acesta este centrul structural al vieții.”, a spus el.

În câteva ore de la difuzare, activiștii homosexuali au lansat o campanie pentru a boicota marca de paste Barilla.

Alessandro Zan, un activist homosexual, deputat al partidului de stânga SEL (Sinistra Ecologia Libertà), a numit comentariile drept „un alt exemplu de homofobie italiană" și a cerut colegilor deputați să adere la boicot.

Deputatul PDL, Eugenia Roccella, a replicat că Barilla este „un om curajos”, spunând că este „nevoie de curaj pentru a apăra familia formată dintr-un bărbat și o femeie, și poate chiar „bazată pe căsătorie", după cum este scris în Constituția noastră.”

Cu toate acestea, Barilla a cedat presiunii și, joi, compania sa a emis un comunicat de presă prin care declara: „Îmi cer scuze dacă cuvintele mele au generat neînțelegeri sau controverse, sau în cazul în care au ofensat sensibilitatea unor oameni.”

„În interviu, pur și simplu am dorit să subliniez rolul central pe care femeia îl joacă în cadrul familiei.”, a spus el.

El a spus, de asemenea, că susține căsătoriile gay, dar nu adopţiile făcute în cadrul lor, deoarece ar fi „complicat” pentru cuplurile de același sex să crească copii.

El a reiterat sprijinul său pentru căsătoria gay, dar a insistat că familiile tradiționale au fost întotdeauna „identificate” cu brandul Barilla.

„Pentru a fi clar, eu vreau doar să precizez că am un mare respect pentru fiecare persoană, fără nici un fel de distincție. Eu îi respect pe homosexuali și libertatea tuturor de exprimare. De asemenea, am spus că eu respect căsătoria gay.”, a scris el pe Facebook.

Roccella a denunțat „atacurile obsesive”, ale grupărilor homosexuale, care au o mare acoperire mass-media, în timp ce guvernul continuă să ia în considerare proiectul de lege „anti-homofobie” despre care criticii spun că are ca scop anularea opoziției publice la planificata lege a „căsătoriilor gay”.

Roccella a declarat că apelurile „militanților gay” pentru un boicot îndreptat împotriva pastelor Barilla „arată cât de bine întemeiate sunt temerile pentru libertatea de exprimare, expuse în timpul dezbaterii parlamentare privind homofobia.”

Prelucrare după LifeSiteNews şi The Sydney Morning Herald

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com