… ţi-am ascultat problemele.
Am ascultat şi la cum gândeşti şi simţi. Vreau doar să-ţi spun doar un lucru,
draga mea M. Nu zăbovi prea mult asupra acestei aşa-zise explorări a sinelui;
te va face să uiţi şi de Dumnezeu, şi de aproapele tău. Eu cred că dragostea
adevărată pentru Dumnezeu îţi dă putinţa să-L vezi în toată Zidirea Sa şi
îndeosebi în aproapele nostru. Şi când ne uităm la aproapele, îi purtăm de
grijă, până ce, în cele din urmă, uităm de sine. Ştiind că ai fost crescută în
credinţa creştină, te întreb: trebuia să mergi la Sai Baba ca să auzi
vorbindu-se de “inima curată”? Dacă-ai fi citit măcar Evanghelia, ai fi ştiut
că Domnul Însuşi a spus: “fericiţi cei curaţi cu inima”… Iar undeva în Vechiul
Legământ stă scris: “O voi duce pe ea la pustie şi voi grăi după inima ei”… Nu
vorbim cu Dumnezeu după mintea noastră. Inima este cea care vorbeşte.
M-ai întrebat şi dacă ar
trebui să ceri să fii botezată, de vreme ce ai primit deja mirungerea. Această
mirungere, însă, a avut loc cu mult timp înainte de şederea ta îndelungată în
această filosofie [orientală]. Crezi că ea nu ţi-a afectat nicicum lăuntrul?
Ei, bine, să ştii că a făcut-o. Şi încă într-o măsură foarte mare. Din această
pricină, de fiecare dată când te aduni la rugăciune, la închinare, mintea ta
rătăceşte la feluritele poziţii folosite de yoghini: la îndreptarea spatelui şi
la o sumedenie de alte exerciţii care nu au nimic de-a face cu Duhul lui
Dumnezeu.
Cineva spunea odată: “Când
sufletul îngenunchează la picioarele lui Hristos, ce importanţă mai are dacă
trupul stă jos, în picioare, în genunchi sau întins?” E complet irelevant! Abia
când ai încetat să te mai gândeşti la trupul tău şi la tine însuţi te poţi uni
cu adevărat cu Puterea lui Dumnezeu.
Rosteşti adesea cuvinte
precum: “Ce-ai zis?… De ce ai spus lucrul acela?… Te-a insuflat Dumnezeu să-l
spui?… A fost dintr-o luminare?… A venit de la mintea ta?…” Ei, bine, dacă aş
sta să mă gândesc aşa în fiecare clipă, zi de zi, n-aş mai fi în stare să zic
nimic… din pricină că ne ştim prea bine nevrednicia de a-i povăţui pe alţii. În
schimb, eu doar simt pentru alţii, şi sufăr mult alături de cei pe care-i văd
în jur, încât mă simt ca una dintre ei. Şi, din acea clipă, încep să zic: “Dacă
aş fi în locul tău, aş face aşa…” Tu, însă, pari să vrei ca cineva să te ia de
mână şi să te facă sluga sa, să-ţi zică: fă asta, fă aia, acum stai, acum
ridică-te, acum du-te şi ia banii pentru care ai muncit, acum nu lua banii,
acum pune-ţi rochia roşie, acum cea albă… Of! Aceasta este robie!
Să ţii minte, însă, că
Dumnezeu ne-a făcut fiinţe libere! Mulţi mi-au spus: “Mai bine nu ne-ar fi
făcut Dumnezeu liberi, fiindcă chiar nu ştim care e Voia Sa!” E un lucru tare
ipocrit să zici asta! Voia lui Dumnezeu se vădeşte în aproapele, însă noi
continuăm să zicem: “Nu ştiu… Nu ştiu…” doar din pricină că nu vrem să
înţelegem!
Ai idee câţi ani am studiat
– şi încă mai studiez – Evanghelia? Ei, bine, sunt într-o poziţie în care pot
spune că aşa cum o bună gospodină citeşte mai întâi reţeta pentru a pregăti o
prăjitură, apoi începe să adune toate ingredientele potrivit reţetei, dar
descoperă în cele din urmă că prăjitura ei a fost un eşec, şi o aruncă
câinelui… aşa este şi viaţa noastră.
Citim instrucţiunile pentru
viaţa noastră – adică Evanghelia – însă… dă greş! Apoi mai încercăm o dată, şi
încă o dată… şi încă o dată… însă, ca şi cu prăjitura, la una din încercări am
pus prea mult ou, la alta prea puţin zahăr… ei, aşa e şi în viaţă. La un moment
dat, va fi de vină egoismul nostru, altădată va fi din pricină că am vorbit de
aproapele ca şi cum n-ar fi fost fratele nostru… şi toate acestea se vor aduna
în cele din urmă şi se vor face ca un bolovan care ne va trage în adâncul mării
şi ne va îneca, nimic mai mult…
Spui că draga noastră G.
ţi-a spus: “Du-te înapoi (la mine) şi ascult-o, orice ţi-ar zice. Atunci îţi
vei găsi calea, fiindcă ea ştie să citească minţile”… Iar tu mă întrebi: “Chiar
poţi citi minţile?” Draga mea M., închipuieşte-ţi ce-ar fi să pot citi cu
adevărat minţile! Nu pot înţelege mai nimic din ce-mi spui, fiindcă e atât de
intelectual! Eu ştiu doar cum să te iubesc. Din toată inima mea. Iubesc şi
întregul Cosmos [lume, gr.] din toată inima mea. Pentru mine, nimeni nu e un
“străin”, nimeni nu e “al meu”; nu există oameni albi, negri sau roşii… Nimic
de genul ăsta…
Nu uita, dragă M., că cel
dintâi păcat a fost săvârşit cu mintea, şi unii dintre îngeri, din îngeri de
lumină au ajuns îngeri ai întunericului, draci. Ştii cât de înfricoşat lucru
poate fi când o astfel de putere – care nu vine din Lumină – îţi înfăţişează
anumite lucruri cu o aşa de mare frumuseţe, o aşa putere, o aşa bunătate, şi,
prin toate acestea, care sunt în esenţă bune, te poate sili să le pui în
practică? Ar trebui să ne păzim de astfel de lucruri. Ştii, mă întreb de ani
buni, care este înţelesul cuvintelor: “Dacă lumina dinlăuntrul tău este
întuneric, atunci cât de mare este întunericul?”
Ştii că atunci când credem
că avem Lumina înlăuntrul nostru, uneori avem de fapt Întuneric, pe care îl
întrebuinţăm împotriva fratelui nostru crezând că aşa îl ajutăm şi îl iubim, pe
când, în realitate, acestea sunt lucrările Întunericului, pe care noi îl percepem
ca Lumină… În această privinţă, îţi pot spune despre cineva care îşi iubea
nespus sora, suferindă de întristare; el a ajuns să creadă că prezenţa sa era
atât de imperativă, încât a încetat să mai meargă la lucru. Ajunsese să spună
despre sine: “Dacă nu i-aş sta alături, ce s-ar alege de ea?” …Îţi poţi
închipui aşa grad de necredinţă? Cu alte cuvinte, ne punem chiar şi în locul
ajutorului lui Dumnezeu?… Ei, în această pildă se poate desluşi limpede
înţelesul cuvintelor “Dacă lumina dinlăuntrul tău…”
Altundeva, îmi spui că
atunci când faci o faptă bună, îţi zici: Vezi? Am făcut asta… Dă-mi voie să-ţi
povestesc o întâmplare… Odată, citeam scrieri ale Sfinţilor Părinţi împreună cu
o doamnă cunoscută de-a mea. Ne cunoscuserăm amândouă cu Preasfinţitul Damian,
aşa că, într-o zi, i-am spus: “De ce să nu mergem la el să ne spovedim şi să
luăm blagoslovenie?” Am mers şi, printre altele, el i-a spus că are un ego pe
care încă nu şi-l descoperise, şi că dacă nu va ajunge la pocăinţă, nu va
dobândi Bucuria întru Hristos.
Această descoperire a
mişcat-o cumva, şi s-a dus acasă şi a început să plângă şi să suspine. O
săptămână întreagă n-a contenit să plângă… După câteva zile, am mers iarăşi la
Preasfinţitul. Iar eu i-am zis: “Părinte, ce să facem? Plânge neîncetat, zi şi
noapte! Ce putem face?” Iar el mi-a răspuns, cu un zâmbet serios: “Dar ce spui?
De când sunt n-am dobândit atâta plâns
şi atâta pocăinţă!”…Am plecat şi, pe drumul de întoarcere, ce crezi că mi-a zis
ea: “Ei, vezi? Ai auzit ce-a zis? Nici măcar el n-a dobândit aşa mare
pocăinţă!” Aşadar, dragă copilă M., te voi lăsa să tragi singură concluziile…
Atât am avut să-ţi spun
astăzi. Iar acum, mă rog ca harul Domnului să-ţi fie aproape, şi lumina lui
Hristos să-ţi lumineze calea… Slobozeşte-te în mâinile Domnului, dragă M., şi
cu timpul El va îndrepta feluriţi oameni către tine, pentru a-ţi spune care e
Voia Sa. În cele din urmă, în adâncă tăcere şi întru rugăciune, vei învăţa
nemijlocit care este Voia Sa. Atunci vei trăi pururea în Lumina şi Bucuria lui
Hristos…
Din cartea “Nevoitoarea dragostei”, pag. 428-431
Athena, Sept.1986
0 comments:
Trimiteți un comentariu