Fotograf: Mihai Bălan
Vineri, 11 ianuarie 2013, Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Maica Benedicta” şi Biblioteca Naţională a României au organizat lansarea casetei ce reuneşte cele mai importante trei lucrări despre Eminescu ale marii profesoare Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Mai jos puteţi asculta
înregistrările audio şi puteţi citi fragmente din alocuţiuni.
Conf. Dr. Elena Tîrziman – Director Biblioteca Naţională:
Biblioteca Naţională a României are prilejul de a găzdui astăzi o
manifestare dedicată marelui Eminescu, o manifestare dedicată în mare măsură şi
Maicii Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga. Poate nu întâmplător
Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie, este început de an şi în fapt reuşim să
începem de fiecare dată noul an sub auspiciile geniului eminescian. În pauză
cineva întreba ce ar mai putea fi spus
nou despre Eminescu şi răspunsul pe care l-am dat la această întrebare este că
putem să citim textele lui Eminescu şi dintr-o altă perspectivă. Dacă citim
textele scrise de Zoe Dumitrescu Buşulenga: Eminescu - Viaţa, Eminescu - Creaţia,
sau alte texte, vedem că ele capătă un alt înţeles. Eminescu este poet,
prozator, dramaturg, chiar şi filozof, dar avem şi un Eminescu dintr-o
perspectivă profund creştină şi în această seară vom cunoaşte o altă dimensiune
a operelor sale. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră aici. Noi la
Biblioteca Naţională ne simţim onoraţi de înalta calitate a invitaţilor veniţi
în această seară şi le mulţumim tuturor celor care sunt prezenţi.
Fotograf: Mihai Bălan
Acad. Dan Hăulică:
Suntem în această clădire sub o protecţie neştiută, dar eficientă. Parcă
astrele se unesc deasupra noastră să ne aducă aminte despre ceea ce este
esenţial nu numai în cultură, ci în însăşi existenţa acestui popor. Eminescu
este pentru noi o măsură de creativitate, de profunzime a gândirii. Tânărul
care nu avea nici douăzeci de ani gândise manifestarea de la Putna cu o
profunzime, cu o seriozitate extraordinară care depăşea limitele vârstei şi
mergea către o dimensiune "forever", cum spun britanicii. Acest pentru totdeauna
pe care îl reprezintă Eminescu pentru gândirea şi existenţa românilor trebuie
manifestat, trebuie reiterat cu o oarecare tenacitate.
Doamna Zoe Dumitrescu,
după cum o să vedeţi în mărturiile din seara aceasta, îşi lega destinul de
gânditor şi cercetător de Eminescu, înainte de a se ocupa de opera eminesciană.
Într-o perioadă în care Eminescu era monopolul unor amatori, când nu se putea
ocupa nimeni să facă cursuri cu adevărat riguroase despre Eminescu, nu pierdea
niciodată ocazia să-l aducă în plinul dezbaterilor despre literatura universală
şi în mijlocul unei problematici de mare anvergură, încât pentru ea acesta era un
destin de intelectual, dar şi un destin în sensul ireductibil şi nu este
întâmplător acest detaliu patetic din viaţa Maicii Benedicta când în ultimele
sale zile de suferinţă, pe patul de spital, le spunea prietenilor cu un fel de
îngrijorare nereţinută: „Apăraţi-l pe Mihai!” şi avea această adresare fraternă
când era vorba de un poet cu o dimensiune astrală. Aceasta arată cât îi era de
dragă, de profund solitară această poezie şi existenţă a lui Eminescu. A fost
de atâtea ori ameninţată în ultimii ani de intervenţii iresponsabile şi deseori
ignare.
E bine că suntem aici în număr mare, e bine că sunt mulţi tineri care
simt chemarea unei atitudini noi căreia îi datorăm totul. După Eminescu nu se
mai poate scrie ca înainte de Eminescu, sunt nişte hotare în evoluţia
instrumentului de expresie românesc marcat definitiv de Eminescu.
Prof. Univ. Dr. Valeriu Râpeanu - Fotograf: Mihai Bălan
Prof. Univ. Dr. Valeriu Râpeanu:
După cum spunea Dan Hăulică, eu fac parte din generaţia care a
terminat în 1950 Facultatea de Litere când dreptul de a vorbi despre Eminescu
îl avea numai Ion Vinter. Celor mai tineri poate să li se pară o absurditate,
dar absurditatea aceasta noi am trăit-o, ea este reală, era chiar un curs
special. În felul acesta căutau să-i elimine pe toţi ceilalţi care ar fi îndrăznit
să vorbească despre Eminescu. Noi eram mai curioşi din fire, obţinusem cu mari
sacrificii trei volume din Perpessicius şi urmăream ceea ce se spunea la
catedră fără să se precizeze că este din Perpessicius.
În condiţiile acestea, au fost doi profesori care au vorbit despre Eminescu: Zoe Dumitrescu, dar nu
la curs, ci în tot ceea ce ne-a predat despre Istoria Literaturii Române,
făcând nu trimiteri circumstanţiale, ci legături substanţiale cu Eminescu şi în
aceeaşi măsură cel căruia această carte i-a fost dedicată – profesorului Tudor
Vianu, pentru că la cursurile sale de Istoria Literaturii
Universale făcea apropieri între opera oricărui scriitor mare şi opera lui
Eminescu, insera tot timpul în expunerea sa motive din literatura universală
care revin la Eminescu, aşezându-l într-o filiaţie onorantă.
De aceea, atunci
când Zoe Dumitrescu-Buşulenga debutează scriind despre Eminescu la Editura „Biblioteca
pentru toţi” apare pentru unii ca o uzurpatoare. Este persiflată de către unii
critici care nu aveau nimic comun cu Eminescu, dar ceea ce citeau - nu printre
rânduri - era ideea că Zoe Dumitrescu Buşulenga a abordat tema lui Eminescu. Nu a fost
un drum presărat cu flori. Nu a fost un drum pe care au aşteptat-o de la
început aplauzele, dimpotrivă, dar Zoe Dumitrescu îl trăia pe Eminescu, trăia
prin Eminescu. Cărţile pe care le avem aici reprezintă o sinteză. Zoe Dumitrescu
Buşulenga nu urmăreşte un motiv sau altul, ci modul în care Eminescu devine
Eminescu printr-o cunoaştere a marilor scriitori cum ar fi de pildă Shakspeare.
Pentru Zoe Dumitrescu Buşulenga Eminescu a fost o misiune. Am avut fericirea să
o însoţesc în călătoriile prin ţară şi să văd cum vorbea la Arad, Braşov, Bucureşti
şi cum transmitea o stare sufletească. Îi urmăream pe toţi cum se transfigurau
pe măsură ce vorbea şi apoi nu mai îndrăzeau să pună o întrebare, pentru că
voiau să rămână sub această pecete a lui Eminescu.
Acad. Dan Hăulică - Fotograf: Mihai Bălan
Acad. Dan Hăulică:
Am avut bucuria să ne împărtăşim şi de reuşita plastică a acestei
iniţiative, este un merit important al unui grafician de anvergură – Mircia Dumitrescu,
un om cu mari succese internaţionale care s-a distins întodeauna printr-o o
mare capacitate de a recepta forme variate de lirism, încât mi se pare o
conjuncţie interesantă a disponibilităţilor pe care doamna Zoe le-a studiat
foarte bine în cel de-al treilea volum – Creaţie şi cultură, unde se opreşte
câteodată la nişte detalii ale recepţiei artelor mai ales în perioada vieneză a
lui Eminescu, cu aproximări foarte interesante, de pildă ce a putut să vadă din
Vagner.
În orice caz, eu am de gând să apropii aceste texte de un abandon absolut în
care nu mai există distincţie între fericire şi moarte, ceea ce îmi aduce
aminte de triunghiul vagnerian, de moartea Ezoltei, de cele mai înalte puncte
ale romantismului european. În cultura complexă a doamnei Zoe avem loc pentru toate
aceste puneri în relaţie ceea ce poate să constituie la prima vedere tema
pedantă a epigonismului care obseda cultura austriacă şi germană la mijlocul
secolului al XIX-lea şi pe care o studiază foarte circumstanţiat. Toată tema
aceasta este o ocazie de a ne desena distanţele faţă de tot ce a fost înaintea
noastră, pentru că epigonic este un termen care nu este periorativ după cum
cred mulţi. Brahms este epigonic faţă de Bethoven, dar asta nu înseamnă că nu
este unul din marii creatori ai secolului său.
Fotograf: Mihai Bălan
Deci această capacitate de situare, o posterioritate care să reprezinte o
îndatoritre obligatorie faţă de înaintaşi este mereu prezentă în gândirea
doamnei Zoe şi pentru acest lucru trebuie să-i fim mereu recunoscători. Acest
Eminescu al motivelor de care se ocupă în cartea Creaţie şi cultură este un
Eminescu nu al fragmentării didactice, dimpotrivă toată această analiză
remarcabil condusă de doamna Zoe recompune o sinteză vie de mare bogăţie. Una
dintre cele mai pline de virtuţi reuşite ale doamnei Zoe mi se pare a arăta că
există în Eminescu o coerenţă interioară care se alimentează din ceva ce ar
putea să-i fie potrivnic, din tendinţa aceasta de a discuta analitic.
Prof. Univ. Dr. Lucia Cifor - Fotograf: Mihai Bălan
Prof. Univ. Dr. Lucia Cifor:
Am avut privilegiul de a o audia pe doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, mai
întîi, ca elevă, iar mult mai tîrziu, după terminarea studiilor universitare,
la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” din Iaşi, iniţiat şi condus
timp de peste două decenii de regretatul meu profesor, lingvistul şi
eminescologul Dumitru Irimia, dispărut prea devreme dintre noi, căruia
permiteţi-mi să-i aduc umilul meu omagiu! De altfel, sfîrşitul vieţii l-a prins
pe profesorul Dumitru Irimia, coordonator şi iniţator al marilor Dicţionare ale
limbajului poetic eminescian (Dicţionarele de concordanţe, Dicţionarele de
semne şi sesnuri poetice) în plină activitate de îngrijire a volumelor de
eminescologie scrise de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Profesor de literatură comparată, chiar şefa unei Catedre de Literatură
Comparată (la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti), doamna Zoe
Dumitrescu-Buşulenga s-a impus printr-o ţinută academică de excepţie.
Privind-o, ascultînd-o, am avut adesea impresia că dînsa împlinea, atunci cînd
vorbea în public, înalta exigenţă evanghelică, formulată de Mîntuitorul nostru
Iisus Hristos, conţinută de versetul „Foc am venit să arunc pe pămînt şi cît aş
vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49). Cînd conferenţia, pe orice temă ar fi
făcut-o, avea puterea „să dea foc la sală”, pentru că disloca şi anula
comodităţi, mobilizînd conştiinţele, mişcînd inimile şi ridicînd auditoriul la
nivelul tensiunii intelectuale la care era ea însăşi conectată.
Membru corespondent şi, mai apoi, membru titular al Academiei Române,
asumînd funcţii şi misiuni culturale importante, înainte şi după 1989,
activitatea de eminescolog a regretatei şi omagiatei Zoe Dumitrescu-Buşulenga a
fost pusă în umbră, o vreme, chiar de activităţile ei diplomatice şi culturale,
desfăşurate peste hotare, dar şi de lipsa învăţăceilor direcţi, lipsă pe care
distinsa şi inspirata magistră o va fi simţit destul de acut. Pensionîndu-se de
timpuriu, în urma unei netemperate reacţii a unui student, nemulţumit de vechimea
lui Sofocle (din care el deducea inactualitatea tragicului grec!), cărţile cele
mai importante de eminescologie pe care autoarea le-a dat – sau oricum, cele
mai puse la punct ediţii ale acestora – nu au mai putut beneficia de o mai bună
pătrundere şi integrare în circuitul viu al ofertelor culturale.
După cum se ştie, cărţile despre Eminescu ale lui Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, publicate în timp ce preda la Universitate, au fost
Eminescu (din 1964) şi Eminescu – cultură şi creaţie (din 1976), ambele fiind
reluate în volumul din 1989, Eminescu
Eminescu. Viață - Creație - Cultură (București, Editura Eminescu). Doar cîţiva ani mai tîrziu, cînd
va apărea cea mai importantă carte a sa,
Eminescu şi romantismul german (din 1986), pentru care a primit şi Premiul
Herder în anul 1988, situaţia s-a schimbat. Reeditările, fireşti, ale acestei a
treia cărţi, din 1999 şi 2009 (cea din 2009, prin eforturile Fundaţiei
„Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta” de la
Putna), indică succesul şi importanţa acestei excepţionale exegeze comparatiste
în contextul eminescologiei actuale.
Premiul Herder a avut greutatea lui în
impunerea în prim plan a acestei ultime cărţi a Zoei Dumitrescu-Buşulenga. Însă
dacă citim cu atenţie celelalte opuri ale autoarei, de asemenea reeditate,
începînd cu 2009 (Eminescu. Viaţa) pînă
în 2012 (cînd s-a publicat, sub un nou
titlu, Eminescu. Creaţie şi cultură, o mai veche carte), graţie decisivei
activităţi de îngrijire a regretatului eminescolog Dumitru Irimia şi a
Cristinei Irimia (conjugată cu eforturile aferente unor asemenea activităţi
desfăşurate de alţi membri ai Fundaţiei sus-amintite, pe care nu-i mai pomenesc
aici), vom vedea o armonioasă unitate de conţinut şi chiar de stil în toate
aceste cărţi. Pe scurt spus, Zoe Dumitrescu-Buşulenga se prezintă, în spaţiul
eminescologiei, de la bun început, ca un comparatist literar şi comparatist
cultural de cea mai bună calitate. Este comparatist chiar atunci cînd practică
istoria literară (în biografia despre Eminescu) sau critica literară (scriind
despre opera lui Eminescu, mai precis, despre ceea ce academicianul Dan Hăulică
numeşte pe bună dreptate „un Eminescu al motivelor”).
Există mai multe
explicaţii pentru caracterul compozit – azi, i-am spune, justificat, caracterul
interdisciplinar – al eminescologiei practicate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Una dintre explicaţii este aceea că autoarea, care şi-a dat doctoratul cu o
temă despre Renaştere, a fost ea însăşi un spirit renascentist. Umanismul său
renascentist s-a altoit pe fecundul spirit al Bildung-ului german, care nu a
fost, după cum se ştie, o invenţie iluministă, avînd rădăcini mistice mai vechi
(medievale, după cum demonstrează Gadamer), coroborat cu generozitatea paideii
antice din îndepărtata patrie spirituală a lui Hölderlin, Grecia. Hölderlin, un nume care revine adesea în
paginile cărţii Eminescu şi romantismul german, este acel poet german care l-a
iubit atît de mult pe Sofocle (după cum arată George Steiner), încît a
„grecizat” limba germană în prodigioasa sa activitate de traducere a operei
tragicului grec. Pe Sofocle, cel mai mare dintre tragicii greci, nu trebuie să
o mai spunem, l-a iubit mult şi regretata Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care i-a
dedicat una dintre puţinele monografii existente în cultura română.
Aproape toate trăsăturile profilului cultural de comparatist sunt
recognoscibile în cărţile de eminescologie ale lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi
toate aceste date, am spune, ţin de spiritul cel mai generos al comparatismului
literar şi cultural, născut în secolul al XIX-lea dintr-o nevoie de împărtăşire
din cele mai nobile valori şi aspiraţii ale omului universal. Eminescologia
practicată de autoare este subîntinsă de principiile umaniste generoase ale
comparatismului literar, de aceea, în paginile consacrate vieţii şi operei lui
Eminescu, scriitoarea nu oboseşte să sugereze şi să susţină proiectul de lume,
proiectul de om, proiectul de ţară, pe care opera şi viaţa marelui poet le
conţine şi le inspiră. Cu alte cuvinte, întreaga erudiţie, eforturile de
documentare şi munca de elaborare a textului propriu-zis de exegeză eminesciană
nu par să aibă alt scop, pentru cercetătoare, decît acela de a sugera o cale,
un proiect de împlinire (atît de lapidar redată de expresia germană Sei was du
bist!, citîndu-l pe academicianul Dan Hăulică, şi cu variaţiunea Werde was du
bist!, întrebuinţînd deviza goetheană).
Cărţile despre Eminescu scrise de Zoe
Dumitrescu-Buşulenga au putut părea, o vreme, unor cititori mai puţin atenţi şi
mai puţin pregătiţi pentru a recepta adecvat oferta culturală – chiar din
pricina ardenţei constitutive angajării existenţiale a autoarei – nişte texte
scrise prea la cald, prea subiective sau încă insuficient de integrate
modelelor scientiste abundente şi conflictuale în deceniile 6-9 ale secolului
trecut. În realitate, autoarea, vrednică continuatoare a lui Tudor Vianu şi a
altor mari comparatişti români sau străini, a fost mai puţin tulburată de
„mirajele” ştiinţificizării abrupte a studiilor literare şi mai puţin dispusă
să li se conformeze, atentă cum era la stelele fixe de pe cerul culturii
universale, la imperativele căreia se raporta cu fervoare, dar şi cu rigoarea
celor educaţi în spiritul lor. În definitiv, nici nu avea de ce să plătească
tribut modelor şi modelelor epistemologice ale epocii, cît timp scrisul său
rămânea în adînc modelat de exigenţele unei solide şi impunătoare culturi
literare, estetice şi filosofice, o cultură care nu avea nevoie de validări
exterioare ca să celebreze ceea ce-i era constitutiv: sensul adevărului, al
frumosului, al binelui universal.
Aproape toate paginile cărţilor lui Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, ca şi prelegerile ei publice (înregistrate), mărturisesc
un fapt rar întîlnit – sau tot mai rar întîlnit – în zilele noastre: bucuria
intelectuală, extazul minţii şi înnobilarea pe cale de consecinţă a inimii
căutătoare de adevăr, frumos şi bine. Celebrarea Logos-ului şi împărtăşirea din
această supremă experienţă a bucuriilor intelectuale par să fie cele două
exigenţe constitutive ale scrisului său, ale studiilor de eminescologie cu
deosebire. Abordându-l pe Eminescu din diverse unghiuri comparatiste (pe care
nu le mai detaliem aici), chiar şi atunci cînd face istorie şi critică
literară, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne predă, neobosită de reluările fireşti, lecţia
universalităţii operei poetului, dar şi o altă lecţie, care devine stringentă
pe fondul pierderii legăturii cu valorile culturii universale. Cea de-a doua
lecţie ar fi aceea că Eminescu nu poate fi asimilat la nivelul anvergurii
spiritului său decît de un om hrănit de valorile şi imperativele culturii
universale. Numai aşa importanţa lui naţională poate să fie mai bine reliefată
sau, numai astfel procedînd, devine ea
pregnantă cu adevărat.
Evitînd o concluzie, însă rezumînd drastic impresiile relecturii acestor
trei volume apărute la Editura Nicodim Caligraful de la Putna, am să vă fac o
mărturisire, încărcată de o melancolie poate prea amară. Citind şi recitind
multe din paginile acestor trei cărţi de eminescologie, nu mi-am putut reprima
o întrebare, poate chiar două. Prima întrebare ar fi: care sunt şansele,
reale, de înţelegere a acestor cărţi, pe
care le are un student de azi de la Litere, cel care nu citeşte şi nu studiază
literatură universală decît la facultate (şi atunci doar un semestru!), nu are
lecturi de filosofie şi nici de estetică? Mi-am imaginat că o pagină scrisă de
Zoe Dumitrescu Buşulenga l-ar obliga pe studentul de azi (vitregit şi de un
nefast sistem de învăţămînt organizat după cunoscutul şi criticatul Proces
Bologna) la ore întregi de căutare pe Internet (cum altfel?) mai întîi a
numelor proprii, urmate de alte ore de căutări pentru diverse nume comune
(concepte, termeni neuzuali etc.). După această primă silabisire a alfabetului
culturii scriitoarei, studentul ar putea trece la etapa a doua, mult mai
dificilă, aceea a identificării şi interpretării sensului celor comunicate de
autoare. Şi întrebarea a doua, mai grea
decît prima: va mai face el acest efort?
Dan Hăulică:
Ierom. Dosoftei Dijmărescu - Fotograf: Mihai Bălan
Ieromonah Dosoftei Dijmărescu:
Gândindu-mă cum să vorbesc despre prezenţa mea
în locul Părintelui Stareţ, după cum suna anunţul, m-am gândit la faptul că
părintele ar fi putut cu adevărat să vorbească despre ceea ce este a unui
părinte, despre lucruri cuprinzătoare, dar eu ca fiu pot să vorbesc despre ceea
ce poate să facă un fiu. A fi părinte şi a fi fiu sunt două lucruri extrem de
importante. Aşadar, fără a eluda cu totul invitaţia, voi spune mai degrabă
despre cele simţite de mine în cursul perioadei în care mi-au trecut prin mână
aceste trei volume. Atunci când domnul ambasador a propus această întâlnire, un
gând a întrebat ce rost are, pentru că până acum fiecare dintre volume s-a
lansat separat. Atunci mi-a venit în minte un cuvânt din psalmul 132 care spune
aşa: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos decât numai a locui fraţii
împreună” şi m-am gândit la aceste trei volume ca la nişte fraţi care stau
împreună. Nişte fraţi a căror prim-părinte văzut este de bună seamă Eminescu,
care prin viaţa, gândirea şi lucrarea sa răsfrântă şi receptată de Maica
Benedicta, prin gândirea şi lucrarea ei a dat aceşti fraţi. Sunt trei
deocamdată, poate ne va ajuta Domnul să mai vadă lumina tiparului şi alte studii,
alţi doi frăţiori ai acestor trei.
Dacă despre primul volum
Maica Benedicta spune că a scris viaţa lui Eminescu în tinereţe când nu ştia
meserie şi l-a scris din dragoste, şi desigur un critic avizat poate să
confirme că aşa este, m-am gândit că niciodată dragostea nu poate exista fără
smerenie. Cred că apropierea dumneaei de Eminescu s-a făcut nu numai cu
dragoste, ci şi cu smerenie. Cred că dumneaei este cea care deschide cu
adevărat calea cunoştinţei pentru a înţelege un om şi bineînţeles opera sa,
care este o prelungire care îl depăşeşte pe el, deşi izvorăşte din el. Poate că
această apropiere smerită aflată în inima apropierii cu dragoste i-a permis să
ajungă la acel volum de referinţă – „Eminescu şi romantismul german” - în care
înţelege dincolo de înţelesuri superficiale raportarea la cultura universală.
Căutând acest cuvânt din
psalm ca să văd exact cum este, pentru că aveam datoria să-l spun cu
exactitate, mi-au căzut ochii pe sfârşitul psalmului 132 care spune aşa: „Unde
este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.”
Acestea cred că sunt roadele unităţii şi ale unirii: binecuvântarea şi viaţa
până în veac, şi prin acestea Maica Benedicta se dovedeşte extrem de roditoare,
căci ceea ce unora s-ar putea să li se pară o repetiţie, de trei ori fiecare şi
o dată toate trei, se constituie într-o bucurie. Doamna director cred că spunea
despre faptul că este o nouă citire, însă eu cred că o nouă hrană este tot
timpul un nutrient al vieţii. Niciodată o nouă hrană nu este ceva plictisitor
pentru că am mâncat şi ieri, o nouă hrană este cea care vine de ieri şi ne duce
către mâine. Cred că în acest rod al unităţii Maica Benedicta se reuneşte
foarte bine cu Eminescu.
Mulţi dintre dumneavoastră
ştiţi foarte bine că Eminescu a fost sufletul primei serbări a românilor de
pretutindeni şi al primului congres al studenţilor români chiar la Mănăstirea
Putna. Lucrurile acestea nu sunt întâmplătoare, la fel cum nu este
întâmplătoare dorinţa testamentară a Maicii Benedicta de a fi depusă în ţărâna
Putnei, pe un segment de dreaptă care reuneşte mormântul Sfântului Ştefan şi
statuia lui Eminescu aflate acolo. Gândindu-mă la câteva cuvinte pentru
întâlnirea de astăzi şi la bucuria acestei unităţi - binecuvântarea şi viaţa
până în veac, ultimul vers din viaţa lui Eminescu priveşte drumul lui spre
ţărână şi spune că pe drumul acesta l-au însoţit mulţi oameni, dar nimeni nu
l-a însoţit pe Golgota sa. Niciodată pe Golgota nu ne însoţeşte nimeni, este
ultima măsură a vieţii noastre, dar tot timpul după Golgota urmează acea
bucurie a învierii care este a comuniunii, pentru că atunci când Dumnezeu ne
lasă puţin singuri ne lasă pentru a-L regăsi şi a ne regăsi. Cred că acest
lucru se întâmplă cu Maica Benedicta şi cu Eminescu, acum dar şi în viitor.
Dan Hăulică:
Alex Ştefănescu - Fotograf: Mihai Bălan
Alex Ştefănescu:
Zoe Dumitrescu a însemnat foarte mult pentru mine. Domnul Râpeanu a spus
ceva esenţial: nu transmitea numai cunoştinţe, ci şi o stare de ardoare, de
respect faţă de cultură care se transmitea şi studenţilor, era o atmosferă pe
care o crea. De la Zoe Dumitrescu Buşulenga am învăţat definitiv că valorile
culturale sunt importante, exact asta este greşeala care se face în România în
momentul de faţă – cultura este considerată ceva secundar, un lux la care putem
renunţa atunci când nu avem bani decât pentru mâncare şi îmbrăcăminte.
A renunţa la cultură este ca şi cum am renunţa la oxigen. Cultura nu
înseamnă să dai citate din Aristotel sau Haidegger, Berdiaev sau alţi autori
mai mult sau mai puţin la modă. Cultura înseamnă să fii cultivat aşa cum un
pământ este cultivat. Deosebire dintre un pământ cultivat şi un pământ sălbatic
apare şi între oameni. Cultura ne umanizează iar lipsa culturii ne
dezumanizează. Oamenii fără cultură sunt foarte aproape de starea de animale.
Dacă în România toţi oamenii ar fi cultivaţi dintr-o dată s-ar trăi mai bine,
n-ar mai conta nici FMI, nici Uniunea Europeană.
Vă daţi seama cum ar fi oamenii politici cultivaţi? Am citit discursurile
parlamentare ale lui Titu Maiorescu care nu erau scrise, erau improvizate. Titu
Maiorescu vorbea liber atât de bine încât se poate studia limba română pe baza
acelor texte rezultate din transcriere. Şi încă un lucru important: atunci când
era foarte convingător opoziţia din Parlament îl aplauda, era cucerită de
talentul şi de argumentele lui. Noi românii am fost la nivelul acesta, nu mai
vreau să aud cuvinte de dispreţ la adresa României. Românii nu au fost numărul
unu din lume dar nici ceea ce este acum.
Aceasta nu este starea definitorie a poporului român, ci este o stare de
degradare în care se află populaţia şi era inevitabil să se întâmple asta după
jumătate de secol de comunism când toţi cei care promovau valorile sănătoase au
fost închişi, omorâţi sau obligaţi să se exileze, alţii să se prefacă proşti ca
să supravieţuiască şi dacă te prefaci multă vreme că eşti prost chiar devii
prost. Era o vreme în care inteligenţa era suspectă. Faptul că ştiai limbi
străine, că purtai pălărie sau că salutai te făcea suspect. Aceste lucruri
le-am învăţat definitiv de la Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi îi sunt foarte
recunoscător.
A fost un episod în biografia mea care pentru mine are o semnificaţie
dramatică. În anul II de facultate am fost anchetat de Securitate într-un mod
brutal pentru o vină cu totul naivă. Nu eram anti-comunist aşa cum mi-aş dori
acum să fiu, privind retrospectiv. Eram un băiat de 19 ani venit de la Suceava
şi la o petrecere studenţească am zis o parodie după „Împărat şi proletar”.
Când am terminat, am mototolit foaia şi am aruncat-o la coşul de gunoi în loc să
o rup. Cineva a luat-o de acolo şi a dus-o la Securitate. Am fost anchetat
brutal, s-au jucat cu sufletul meu, securiştii nu mi-au spus că Tribunalul
Militar a respins trimiterea mea în judecată pe motiv că sunt prea tânăr şi nu
reprezint un pericol social, dar în loc să-mi spună asta m-au urcat într-o dubă
şi mi-au zis că mă duc să mă execute înafara Bucureştiului pentru propagandă
anti-comunistă.
De fapt, m-au dus la o şedinţă UTC la Universitate unde cazul
meu a fost discutat şi am fost dat afară din UTC, dar acolo un coleg de-al meu
s-a ridicat şi a zis că este o pedeapsă mult prea uşoară şi că cere să fiu dat
afară din facultate. Seara era înţesată de securişti. Cu toate acestea, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga s-a ridicat la prezidiu şi a zis: „Asta hotărâm noi,
profesorii, nu dumneata! Stai jos! Să-ţi fie ruşine!” Un ofiţer de securitate de
lângă ea a încercat să schiţeze un gest, dar era atât de hotărâtă încât n-a mai
contat. Au admonestat-o ulterior, dar pe mine m-a salvat în felul acesta, deoarece dacă părinţii mei de la Suceava aflau că am fost dat afară din facultate, pentru ei ar fi fost o adevărată tragedie. Ei îşi doreau foarte mult ca fii lor
să studieze.
I-am fost recunoscător întodeauna pentru ceea ce m-a învăţat şi
pentru că m-a salvat dintr-o situaţie destul de dificilă pentru mine. Am şi
scris la moartea dânsei un articol în România literară cu titul „Ce urât ne-am
purtat cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga”, pentru că acesta este adevărul şi trebuie
spuse şi aceste lucruri. După 1989 unii autori au găsit de cuviinţă să o acuze
că a scris articole măgulitoare despre Nicolae şi Elena Ceauşescu. Ce idee
falsă! De fapt, ea nu şi-a făcut o carieră lăudându-i, ea a scris câteva
articole politicoase, amabile, ca să fie lăsată în pace şi să nu păţească la fel
ca George Călinescu care a fost înlocuit de un tehnician dentar.
Cărţile despre Eminescu scrise de Zoe Dumitrescu-Buşulenga sunt într-adevăr
un prilej de iluminare. Ştiţi cum arde flacăra de magneziu foarte scurt, aici
este o flacără care arde neîntrerupt de la prima până la ultima pagină şi te
face să îţi doreşti şi tu să te ridici la o anumită ţinută intelectuală.
Dan Hăulică:
Dorel Vişan - Fotograf: Mihai Bălan
Eminescu a scris teatru. La vârsta de 18 ani a lansat ideea unui Teatru
Naţional pornind de la credinţa că un neam care îşi uită trecutul îşi pierde identitatea.
Piesele lui au rolul de a recrea prin teatru toată istoria neamului românesc
de la purcedere, după cum spunea el, până la ajungere. Eminescu spunea despre cei
doi termeni de plecare şi de sosire că sunt extraordinar de valoroşi dacă între
ei se aşează evenimente care să urce sau să coboare un neam. Este o idee
genială la un tânăr de 18 ani, aproape toate piesele le-a scris în jurul
vârstei de 22 de ani, dar nici una nu este terminată. A finalizat o singură
piesă care nu este importantă, însă acest mare program pe care l-a făcut a
rămas în versuri scrise, în monoloage, într-o serie de indicaţii scenice pe
care le-a făcut, care sunt geniale şi se vede că Eminescu îl cunoştea foarte
bine pe Shakspeare.
Dan Hăulică:
Să ne despărţim cu
această înfiorată amintire. E un cutremur care ne face bine. Vă mulţumesc în
numele tuturor!
Fotograf: Mihai Bălan
Mulţumiri fotografului Mihai Bălan
0 comments:
Trimiteți un comentariu