de Peter Saunders
Marţi, 11 decembrie 2012
„Amour” („Iubire”) este un
film de limbă franceză apărut în 2012, scris şi regizat de Michael Haneke, care
a câştigat Palme d’Or (cel mai important premiu) la Festivalul de Film de la
Cannes. Filmul rulează acum în Marea Britanie.
Povestea se centrează pe un
cuplu de vârstnici, Anne şi Georges, doi profesori de muzică pensionaţi, care
au o fată care trăieşte în străinătate.
Anne suferă un accident
vascular, din care îşi revine. Apoi află că are o arteră carotidă blocată, dar
operaţia nu reuşeşte, iar ea ajunge parţial paralizată şi ţintuită într-un
scaun cu rotile.
Îl pune pe Georges să-i
promită că nu o va interna în spital sau într-un azil, dar suferă un nou atac
de apoplexie şi starea i se înrăutăţeşte.
Georges continuă să aibă
grijă de ea în ciuda greutăţilor pe care le întâmpină.
Fata lor, Eva (Isabelle
Huppert), vrea să-şi interneze mama, dar Georges refuză pe motivul că ar
încălca promisiunea pe care i-a făcut-o lui Anne.
Într-o zi, îl găsim pe
Georges stând la căpătâiul lui Anne care
tocmai trecuse printr-o criză cu ţipete cauzate aparent de durere. El îi spune
o poveste şi în momentul în care ajunge la sfârşit, ia o pernă de pe pat şi o
sufocă pe Anne cu ea.
Firul narativ portretizează
într-un mod convingător legătura profundă care există între personaje şi
provoacă, de la sine înţeles, o uriaşă simpatie pentru ele.
Acest lucru îl conduce în
mod natural pe spectator să privească gestul lui Georges de a pune capăt vieţii
soţiei lui ca pe un act de iubire şi compasiune, iar nu de disperare.
Personal am fost şocat de
asemănarea uriaşă între acest film şi un altul făcut în Europa acum 70 de ani.
„Ich klage an” („Eu vă
acuz”) este un film din 1941, regizat de Wolfgang Liebeneiner, care prezintă
povestea unei femei cu scleroză multiplă care îi cere soţului ei, doctor, să o
scape de suferinţă, definitiv. El acceptă să-i facă o injecţie letală cu
morfină, în timp ce unul dintre prietenii lui (şi acesta doctor) cântă o
melodie liniştitoare la pian.
Soţul este pus sub acuzare,
iar la proces sunt aduse argumente în favoarea faptului că în anumite cazuri
prelungirea vieţii este contrară naturii şi că moartea este atât un drept cât
şi o datorie. Totul culminează cu declaraţia soţului care-i acuză pe cei care-l
judecă de cruzime pentru că vor să preîntâmpine o astfel de moarte.
„Ich klage an” a fost de
fapt un film comandat de Goebbels la îndemnul lui Karl Brandt cu scopul de a
face opinia publică mai receptivă la programul T4 al Germaniei naziste, care
avea în vedere eutanasia, şi el a fost lansat odată cu practica eutanasiei în
Germania nazistă.
Alături de alte filme
similare de propagandă, „Ich klage an” a influenţat hotărâtor opinia publică
germană şi din această cauză nu este de mirare că pe atunci prima etapă a
programului nazist de eutanasie (intitulat Operaţiunea T4) a început de fapt cu
cereri ale părinţilor de copii cu handicap sever sau grav bolnavi pentru o
„moarte din milă”.
Şi, cum se spune, restul
este istorie.
Faptele care au urmat nu mai e nevoie să fie prezentate.
Filmul a fost interzis de
Aliaţi după război.
Într-un blog
recent, Wesley Smith enumeră alte câteva exemple de regizori sau actori care au
fost nominalizaţi sau chiar premiaţi pentru filme care promovau eutanasia:
• „Million Dollar Baby” – „O fată de milioane” (2004): un
antrenor de box îşi omoară eleva după ce aceasta ajunge paralizată de la gât în
jos
• „You Don’t Know Jack” – „Doctorul Moarte" (2010): viaţa lui
Jack Kevorkian, doctorul care a eutanasiat cel puțin 130 de persoane, prezentată de parcă ar fi
o viață de sfânt
• „How to Die in Oregon” – „Cum să mori în Oregon” (2011): un
documentar romanţat despre Legea Oregon care permite eutanasia
• „The Sea Inside” – „Marea dinăuntru” (2004): un om paralizat
luptă pentru dreptul de a fi eutanasiat
• „Johnny Got His Gun” – „Johnny merge la război” (1971): un
film care critică războiul, în care un soldat rănit sever este eutanasiat de
asistenta medicală care-l îngrijea
• „One True Thing” – „Mamă şi fiică” (1998): o mamă mult
iubită, bolnavă de cancer, se sinucide
• La acestea mai adăugaţi filmele care promovează eutanasia şi
programele TV care au impus această modă, cum ar fi: „Law and Order” („Lege şi
ordine” – 1990), „Star Trek” etc. etc. etc.
Eu aş mai adăuga: „The English
Patient” („Pacientul englez” – 1996) şi „A Short Stay in Switzerland”
(2009, produs de BBC).
Smith concluzionează:
„Cultura de masă este unul dintre cei mai puternici promotori ai culturii
morţii”.
Exact aşa este!
Peter Saunders este CEO al Christian Medical Fellowship organizație cu baza în Regatul Unit
care are ca membrii 4.500 de doctori englezi și 1.000 de studenți. Alte articole de Peter
Saunders aici.
Sursă: LifeSiteNews
Dacă doriţi să traduceți materiale despre protecţia vieţii din momentul concepţiei până la moartea naturală, vă rog să îmi scrieți pe adresa blog.stefania1@gmail.
0 comments:
Trimiteți un comentariu