Gânduri despre poezia creştină

Paul Gherasim, Logos

Preot Ioan Pintea

Se vorbeşte mult şi fără argumente, adeseori facil şi diletant, despre poezia creştină. În general se are în vedere o mare cantitate de maculatură. Poezioare puerile în care apar numele lui Iisus, al Maicii Domnului, Betleemul, Iordanul, îngerii etc. sunt comentate şi sunt indicate ca fiind poezie creştină sau, ceva ce sună foarte prost şi aduce aminte de limba de lemn, poezie de inspiraţie creştină.

Aceste producte – versificaţii ocazionale, stihuri siropoase, scrise de autori mai mult sau mai puţin obscuri – din punct de vedere poetic par mai degrabă o luare în deşert, o aruncare în derizoriu a celor sfinte. Cei care le scriu nu realizează ce mare păcat săvârşesc. Pentru că nu e numai un păcat strigător la cer să-i dedici lui Dumnezeu o poezie proastă, lipsită de emoţie, fără nici un fel de temei poetic, golită de conţinut adecvat, dar şi o blasfemie în toată puterea cuvântului. Cu bune intenţii şi evlavie de faţadă nu se poate scrie poezie creştină.

Pot să spun, în cunoştinţă de cauză, că o poezie bună, scrisă după toate rigorile şi tehnicile poeziei moderne, poate fi o mare poezie creştină. Bineînţeles, dacă acceptăm, în spirit creştin, şi spirit creştin înseamnă şi spirit critic, dezinvoltura interpretării şi libertatea alegerii şi a lecturii, pe care prin harul oferit, le garantează însuşi Iisus Hristos.

Ca să înţelegem poezia creştină autentică – Rilke, Voiculescu, Paul Claudel, Daniel Turcea, T.S.Eliot, trebuie să pornim în primul rând de la poezia Vechiului Testament: Psalmii, Cântarea Cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, Profeţii mari şi Profeţii mici, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, să trecem prin poezia marilor imnografi şi alcătuitori de canoane: Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Roman Melodul, Efrem Sirul, Sfântul Ioan Noul Teolog, să–i avem în atenţie pe Ioan al Crucii, Tereza de Lisieux şi să ne oprim la: Kavafis, Ezra Pound, Georg Trakl, Boris Pasternak,Umberto Saba, Emily Dickinson, Sylvia Plath, Seamus Heaney, Paul Celan.

Tensiunile, disperările, suferinţele, patimile, dragostea şi, desigur, slăvirea, preamărirea, din textele vechi testamentare şi din imnele Părinţilor Sfinţi, cu adevărat sacre, izbucnesc, renasc cu aceeaşi putere în poezia acestor mari poeţi moderni. E uimitor cum suflul divin şi inspiraţia, în care cred profeţii, evangheliştii şi poeţii, ajung, în fragmente mici, dar semnificative să devină conţinut şi plin în creaţia acestora.

Paradoxal, poezia mare, şi poezia creştină nu face excepţie, se naşte în momente de criză. Sufletească sau de altă natură. Nimeni nu simte aceste crize mai bine decât profeţii şi poeţii. Ei sunt precum seismografele înainte de cutremur: prezic, prevăd, măsoară.

Faptul că există liste de poeţi creştini, faptul că există autori canonici mă derutează. Poetul, creştin sau necreştin, nu poate fi fixat precum un element în tabelul lui Mendeleev. Fixarea într-un clişeu, aşezarea pe un raft prestabilit, îl sufocă, îl omoară. E asemenea unui fluture prins din motive pedagogice şi de colecţie în insectar, dar, din păcate mort. Fără aripi, fără libertate. Şi, în fond, cât de creştine sunt aceste liste? mă întreb, parafrazându-l pe Walter Horatio Pater, care referitor la Sir Thomas Browne, intelectual absolut liber în timpul Reformei, îndrăgostit de ceremoniile şi datinile Bisericii Catolice, se întreba, puţin răutăcios: în fond, cât de englezeşti sunt toate acestea?

Dimpotrivă, poeţii Vechiului Testament şi imnografii sunt, în tot ceea ce au scris, de o libertate covârşitoare şi de o sinceritate uluitoare. E adevărat, nu e vorba numai de libertatea lor, e vorba şi de libertatea lui Dumnezeu.

Mi-a plăcut întotdeauna să aflu în operele poeţilor creştini secvenţe mai apropiate de realitatea lumii, de terestru, cu alte cuvinte mai omeneşti şi   mi-a plăcut să descopăr în poeziile autorilor scoşi de pe lista canonică, locuri absolut dumnezeieşti, extaze, stări şi trăiri, e drept, de o clipă, dar de o intensitate harică de necontestat. Sunt câţiva autori care, recitiţi recent,   mi-au rezervat mari surprize. Acest procedeu de lectură nu e însă original. Există un înaintemergător, un interpret, de care nu se va îndoi, sunt sigur, nimeni. E vorba de Sfântul Apostol Pavel.

Pentru a întări credinţa grecilor în Dumnezeul necunoscut, Pavel recită câteva versuri: Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem.(Faptele Apostolilor 17-28) Pavel nu face altceva decât să aleagă un fragment cât se poate de creştin din poemul păgân scris de poetul cretan Epimenide (avem în acest sens şi susţinerea Sfântului Ioan Gură de Aur). Strofa cu pricina are toate virtuţile poemului modern. Aduce a Seferis şi Kavafis.

Ţi-au zidit un mormânt, ţie, Sfinte şi Prea Înalt!

Cretanii, mincinoşi, fiare rele, pântece trândave.

Dar tu n-ai murit; tu eşti în viaţă şi trăieşti mereu,

Căci în tine trăim şi ne mişcăm şi suntem.

Prin urmare, în orice poezie, scrisă cu credinţă, talent şi sinceritate, modernă sau postmodernă, putem afla iluminări divine. Chiar şi printre poeţii damnaţi. E cazul lui Baudelaire şi Rimbaud.

Din Florile Răului:

Blagoslovit fii, Doamne, că este cu putinţă

Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă, şi că această dulce, curată doctorie

Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie.

Din Un anotimp în infern:

Am primit în piept lovitura harului.

Ah ,n-o prevăzusem!

Prezvitera Juliana Schmemann ne spune că între lecturile Părintelui Alexander Schmemann la loc de cinste se aflau Baudelaire şi Rimbaud. Pagini întregi ar trebui scrise despre un singur vers din Paul Celan: Să vină un om din mormânt. Vers emblematic, aşezat ca o punte între iudaism şi creştinism, între Vechiul Testament şi Noul Testament.

E păcat că atunci când vorbim despre poezia creştină facem trimiteri mai mult în proximitate. Uităm anticii, uităm poeţii biblici, ignorăm clasicii, îi neglijăm pe moderni. Victor Hugo a scris unul dintre cele mai frumoase poeme creştine care s-au scris vreodată, Somnul lui Booz, poem care l-a încântat pe Proust, dar şi pe Benedetto Croce. Boris Pasternak e autorul unui poem intitulat Grădina Ghetsimani, dramatic şi dumnezeiesc deopotrivă. Ezra Pound (cine s-ar fi gândit?!) a scris cea mai tulburătoare poezie creştină despre curajul lui Iisus: Balada bunului frate.

„M-aţi văzut că vindec orbul şi ologul şi că scol mortul”, zice El.

„O să mai vedeţi ceva ce le întrece pe toate:

Cum un viteaz îşi dă duhul pe cruce”.

Doar în predicile lui N.Steinhardt am mai dat peste o asemenea subliniere a curajului; numai Steinhardt şi Pound vorbesc atât de ferm (ăsta e cuvântul!) despre curajul Domnului. La Steinhardt, Hristos se urcă bărbăteşte pe cruce, la Pound, Hristos îşi dă vitejeşte duhul pe cruce.

Dincolo, în partea autorilor canonici, constat şi descopăr mari fervori pentru terestru; „abateri” şi „erezii” care dau poemului, de data aceasta strict religios, aripi, revelaţii laice notabile şi arierplanuri poetice îndrăzneţe şi vădit moderne. Cîntarea Cîntărilor excelează în acest sens. Tehnica poetică din Cîntarea Cîntărilor este întrutotul asumată de Sfântul Ioan al Crucii. Cântare spirituală, Văpaia vie a iubirii, Noaptea întunecată a sufletului şi, în principal, Păstorelul, sunt argumente limpezi că până şi sfinţii-poeţi nu sunt străini de vocile lumii căzute şi sunt extrem de atenţi la facerea textului, la corpul poemului, la construcţia lui.

„Un păstorel însingurat jeleşte,

Desfăt şi-alin pe lume-i sunt străine,

Doar păstoriţa lui în gând îi vine şi pieptul de iubire-i pătimeşte.”

De reţinut, în acest caz, că una dintre lucrările celebre, semnată de suprarealistul Salvador Dali, în care Hristos este reprezentat pe cruce, privit de Dumnezeu - Tatăl din perspectivă cerească, îşi are originea într-un desen de Sfântul Ioan al Crucii.

Repet, aceşti poeţi-sfinţi sunt de o modernitate uluitoare.

Care dintre poeţii anului 2011 nu invidiază acest vers scris de Sfântul Andrei Cretanul: Haine de piele mi-a cusut mie păcatul? Sau această strofă din Imnele pocăinţei, scrisă de Sfântul Roman Melodul:

„Dacă oarecari corăbieri sunt înzestraţi cu de toate,

Dar de pânze-s lipsiţi,

Nu vor putea vreodată ţine calea cea dreaptă pe

Mare.

S-abate atunci din drum corabia

şi se-mpotmoleşte

şi nici iscusinţa cârmaciului şi nici a vâslaşilor

N-o supune.”

Daniil Sandu Tudor, poet aşezat definitiv pe raftul poeţilor creştini, înduhovnicit, hăruit unei vieţuiri isihaste şi martirizat pentru Hristos versifică, nu de puţine ori, în duhul lui Arghezi şi Voiculescu.

„Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine

şi patima zvârlită să-ngheţe lângă mine.

Cum am iubit păcatul să Te-ndulcesc, să plâng

şi-n aşternuturi, noaptea, să Te doresc, nătâng.

Totul este să preamăreşti”, zice Rilke. şi are dreptate. Eu, unul, însă, întreb: Cum?! În ce fel?! În ce mod?!

Să cădem în dulcegării? Să alunecăm în versificaţii suficiente? Nu! În nici un caz. Sfatul meu: să ne întoarcem la textele vechi şi la cele moderne, care între timp şi ele au devenit vechi. Vorba lui Osip Mandelştam: clasicii sunt revoluţionarii. Să ne întoarcem la ei. Şi, mai ales, să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se spune cu insistenţă că el nu locuieşte, în spaţiile în care ni se spune cu obstinaţie că El nu există. Să-L preamărim cu înţelepciune, cu credinţă, cu iubire, cu pricepere. Asemenea lui Rilke, dacă se poate.

Din exemplele pe care le-am dat se poate constata uşor că poeţii, canonici sau mai puţin canonici, separaţi pe motive mai mult sau mai puţin întemeiate, trăiesc în acelaşi univers poetic, ceresc şi terestru deopotrivă, şi că, şi unii şi alţii, au nevoie de frământările şi iluminările celor două lumi. Recomand să se citească în acest sens un text esenţial, scris de N.Steinhardt, intitulat Realul ca prezenţă poetică.

Sursă: romlit.ro