Duminica celor zece leproşi

APOSTOLUL

COLOSENI 3, 4-11

Fraţilor, când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi, Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 17, 12-19

În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

*

Sfântul Nicolae Velimirovici:

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Sunt cuvinte şi cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter­nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Şi sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală şi Biruitor al morţii.

Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului. Citeşte mai mult...

*

PF Daniel:

Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respiraţia sufletului în comuniunea iubirii smerite şi milostive. Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mişcare de creştere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade şi decade spiritual. Prin urmare, terapia duhovnicească foloseşte rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic. Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoşirii omului. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este respiraţia sufletului, termometrul vieţii duhovniceşti, izvor de iubire curată şi smerită.

În concluzie, subliniem faptul că un creştin, care deşi nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuşi să cadă în deznădejde. Problema existenţială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuşi un sens. Într-o carte scrisă de un medic creştin, cu titlul "În faţa suferinţei", se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari şi pentru că au ştiut să transforme o neputinţă sau o infirmitate într-o lucrare de depăşire a stării de suferinţă; adică i-au dat suferinţei un sens din interior şi astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic. Foarte adesea, calamităţi naturale sau boli grele au determinat oamenii să găsească soluţii şi să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferinţa, dându-i sens pe un alt plan.

În această privinţă, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulţime de oameni, deşi el însuşi era bolnav trupeşte. Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-şi boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (cf. II Corinteni 12, 7-9). Cu alte cuvinte, prin neputinţa fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate faţă de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă şi o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind.

Dacă, la un moment dat, cineva iubeşte o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubeşte, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubeşte pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubeşte, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferinţă. Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav. Citeşte mai mult…

*

IPS Bartolomeu:

Creştineşte, nimic nu este mai mulţumitor faţă de Dumnezeu decât Sfânta Liturghie, iar centul ei este Sfânta Euharistie, adică prefacerea Trupului real şi al Sângelui real al lui Iisus Hristos. Euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Prin Euharistie îi mulţumim lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre frăţiile voastre vă împărtăşiţi şi atunci preotul vă citeşte nişte rugăciuni înainte de împărtăşire, dar după ce v-aţi împărtăşit acelaşi preot vă citeşte rugăciunea de mulţumire pentru faptul că l-aţi primit şi acceptat în voi pe Hristos. Acesta este mulţumirea şi Euharistia. Îţi mulţumim Doamne pentru binefacerile ştiute şi neştiute pe care le-ai revărsat asupra noastră. Îţi mulţumim pentru că te-ai înălţat la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia ce va să fie. Îţi mulţumim şi pentru această Liturghie pe care ai primit-o de la noi.  Ascultă mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

De ce oare ceilalţi nouă nu s-au întors şi când se întoarce omul cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu? Ne întoarcem atunci când ne aşezăm într-o postură de smerenie şi de cuminţenie care nu este altă postură decât de demnitate şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Nu poţi să mulţumeşti cuiva dacă mai întâi nu-i recunoşti binefacerea, dacă nu recunoşti că acela a săvârşit asupra ta o faptă bună – ţi-a dăruit ceva. În momentul în care tu recunoşti lucrul acesta te aşezi pe tine în smerenie, iar smerenia naşte înlăuntrul tău recunoştinţa. Cei nouă care nu au venit să mulţumească s-au vindecat trupeşte, dar sufleteşte nu s-au vindecat. Au rămas în lepra sufletească, în mândrie şi în închipuire de sine, iar acestea îl dezbină şi îl fărmiţează pe om.

Pe 15 ianuarie s-au împlinit 163 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Amintesc lucrul acesta în biserică pentru că el a fost om al Bisericii, pentru că el a ştiut şi a iubit Biserica. A iubit valorile şi a iubit Evanghelia. Cât de frumos spune: „Evanghelia este cartea după care creşte omenirea”. Tot el avea să spună că moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Adică a fi un om moral înseamnă a avea un suflet sănătos, aşa cum imoralitatea arată o stare de nesănătate sufletească. Un popor imoral este fizic nesănătos.

Nu-l pomenim pe Eminescu la fel ca pe sfinţii Bisericii, ci îl pomenim ca pe un sfânt al culturii şi al spiritualităţii noastre naţionale. Eminescu a avut crucea lui, la fel ca şi Măria Sa, Ştefan şi iată că, în incinta mănăstirii, Eminescu îşi are locul lui pentru că şi el a ştiut să-l cinstească pe Ştefan, să cinstească şi să venereze Putna şi astfel se arate importanţa acestui altar al conştiinţei şi Ierusalim al neamului românesc. Spun lucrurile acestea pentru că noi ar trebui să-l iubim şi să-l preţuim deoarece a ştiut să se jertfească pentru spiritualitatea şi cultura românească. Aşa cum Ştefan s-a făcut un scut al apărării dreptei credinţe, la fel şi Eminescu s-a făcut un scut al apărării culturii şi spiritualităţii româneşti. A ştiut să arate importanţa legăturii strânse dintre Biserică şi naţia română. Fără această strânsă legătură poporul se pierde. A ştiut să se sacrifice, pentru că în cele din urmă el a fost sacrificat şi de aceea noi trebuie să-l iubim şi să-l preţuim. A fost aşezat printre marii români pentru că a ştiut să apere şi să creeze valori.

Sunt unii care l-au contestat şi îl contestă şi în ziua de azi. Dar cine îl contestă? Cei care nu-l citesc, cei care întocmai celor nouă din Evanghelie, sunt plini de nerecunoştinţă, de egoism şi de invidie. Aceste două patimi îl urâţesc pe om. Aşa cum smerenia face din sufletul nostru un suflet frumos şi înălţător, la fel invidia şi egoismul fac din sufletul omului un suflet meschin şi te fac să vorbeşti de rău şi să ponegreşti. Aceia care ridică glasul şi vorbesc împotriva acestui erou al culturii şi al persoanlităţii noastre româneşti sunt plini de egoism şi de invidie. Nu ştiu să se plece şi să recunoască, pentru că atunci când te smereşti tocmai atunci creşti, te înalţi. Aceia nu ştiu că dacă s-ar smeri ar creşte şi l-ar depăşi pe Eminescu, pentru că smerenia îţi dă putere creatoare şi îţi dă puterea de a fi acolo unde este Fiul lui Dumnezeu. Ascultă mai mult... 

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia