Actul
martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru
Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul
împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi
preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis
Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină,
redactate de un martor ocular - după istorisirea autentică lăsată
de Sfânta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a
pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a
construit începutul şi finalul descrierii actului martiric (la
începutul anului 203 lua amploare în Cartagina - Africa - mişcarea
fanaticilor contra creştinilor, după ce împăratul Septimius
Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului
creştin).
A fost deci arestată Vibia
Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită şi bine
educată, căci în afară de limba latină vorbea şi scria
greceşte, care aparţinea unei familii înstărite, din oraşul
Thuburbo Minus - azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de
Cartagina, căsătorită, având un copil mic pe care îl alăpta,
având tată un păgân fanatic şi mamă pe jumătate creştină şi
doi fraţi, unul catehumen, şi altul, copilandru, care murise din
cauza unui cancer al feţei. În momentul arestării era simplă
catehumenă, adică nu primise încă botezul creştin.
Odată cu ea au fost arestaţi
doi tineri de condiţie liberă, dar modestă, Saturnius şi
Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, şi slavul Revocatus,
toţi catehumeni. Mai târziu s-a prezentat de la sine autorităţilor
şi Saturus, catehetul lor; deci erau două creştine şi patru
creştini. Numele martirelor Perpetua şi Felicitas şi ale
martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat şi
din inscripţia de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de
arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe
mormintele lor.
Autorităţile municipale din
Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele
două tinere femei şi pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost
închişi într-o temniţă întunecoasă şi oribilă, probabil
lângă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bârsa. Comunitatea
creştină din Cartagina, prin diaconii Tertius şi Pomponius, le-a
venit imediat în ajutor, obţinând pe bani de la conducătorul
închisorii o ameliorare a situaţiei creştinilor închişi. Astfel,
Perpetuă a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o
înduplece să se lepede de creştinism, pe mama şi pe fratele ei,
copilul pentru a-l alăpta, rudele şi prietenii, încât, putind
alăpta copilul, i s-a părut închisoarea "ca un palat".
De la arestare şi pe tot parcursul martiriului, Perpetua este
stăpânită de credinţa puternică în Iisus Hristos, Care, cum
credea ea, va suferi împreună cu ea şi cu ceilalţi martiri, şi
de dorinţa neclintită de a deveni martiră, luptându-se în sine
cu dragostea de mamă, faţă de copilul pe care îl alăpta şi de
părinţii ei, care nu înţelegeau noua credinţă creştină şi nu
se bucurau de martiriul ei.
Perpetua şi cei dimpreună
cu ea puteau primi în închisoare pe tatăl, mama şi fratele ei,
rudele, prietenii şi cunoscuţii.
În prima viziune pe care a
avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfăţişat
ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins şi a intrat
biruitoare în paradis. Acolo a văzut şezând pe un scaun un bărbat
înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat
împărtăşanie.
După câteva zile, Perpetua
şi cei dimpreună cu ea au fost duşi în forul din Cartagina, spre
a fi judecaţi de procuratorul Hilarianus. Cu toţii au refuzat să
abjure credinţa creştină, spre marea indignare şi iritare a
păgânilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminţilor pline de
lacrimile tatălui său. La sfârşitul interogatoriului,
procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la
moarte , fiind daţi fiarelor sălbatice în ziua de naştere a
cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde
datei de şapte martie anul 203.
În aşteptarea pedepsei,
martirii sunt duşi din nou în carceră. Perpetua are acum două noi
viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil,
care i s-a arătat acum lângă un bazin cu apă din care putea bea
spre a se răcori, vesel şi vindecat de boală. În altă viziune
s-a luptat cu un egiptean urât la înfăţişare, care preînchipuie
diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu călcâiul.
Catehetul Saturus a avut şi
el o viziune. Se făcea că martirii au fost duşi de patru îngeri
în paradis, unde au găsit pe alţi martiri: Jocundus, Saturnius,
Artaxius, care au fost arşi de vii în prigoană, şi pe Ţuintus,
care a murit în închisoare. Au întâlnit pe episcopul Optatus şi
pe preotul Aspasius, care erau certaţi între ei şi stăteau
despărţiţi şi trişti, iar martirii i-au rugat să se ierte unul
pe altul şi să se împace.
Dintre martiri, Secundulus a
murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei,
fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiţii foarte
grele, o fetiţă, pe care a luat-o s-o crească o soră creştină.
Astfel, a putut să sufere şi ea martiriul împreună cu ceilalţi,
căci justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie
executată.
În ajunul pătimirii, pe
când martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei),
s-au strâns paginii, curioşi să-i privească. Dar catehetul
Saturus i-a mustrat, zicându-le: "Nu vă este de ajuns ziua de
mâine? Azi prieteni, mâine duşmani! Întipăriţi-vă bine în
minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua
aceea, ziua judecăţii". Auzind acestea, paginii s-au retras
înfricoşaţi, iar mulţi au crezut în Hristos.
A doua zi, martirii, două
femei şi trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în
amfiteatrul din Cartagina, înţesat de lume.
În timpul pătimirii,
Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un
urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă
sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o
continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i
făcuse o muşcătură mare din care curgea din abundenţă sângele
şi păgânii în delir strigând: "Mântuit, spălat; mântuit,
spălat", ca unul care primise botezul sângelui, a cerut
soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget şi, înmuindu-l
în sângele rănii sale, i l-a dat "ca semn (al iubirii) şi ca
amintire a sângelui său". După atacul fiarelor, martirii au
fost duşi în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele.
Perpetua, văzând ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gât
mâna lui tremurătoare.
Pe mormintele celor cinci
martiri, s-a ridicat mai târziu în Cartagina o mare basilică,
Basilica majorum.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu