Evanghelia
Luca
15, 11-32
Zis-a
Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr
dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din
avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile,
feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o
ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind
în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete
mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi,
ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi
acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea
să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă
nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai
tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă
voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am
greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi,
sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă
departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi,
alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis
feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii
săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel
în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând
viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne
veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era
şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui
cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă,
el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre
slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a
răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul
cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi
nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el,
răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi
slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată
nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a
venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele,
ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a
zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele,
ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm,
căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a
aflat.
Sfântul
Ioan Gură de Aur - Cuvânt
la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor
„Aşa
va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc.
15, 7).
Omul
nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să
nu fie leneş şi uşuratic la minte. Când noi ştim că suntem
păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim
uşuratici la minte şi leneşi, căci amandoua acestea ne-ar duce la
pieire.
Adica
deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iar
usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa
cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iar
aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub
care noi suspinam.
Usuratatea
mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iar
deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu
deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum
puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a
deznadajduirii!
Satana
a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost
usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de
adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a
fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se
zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10,
18).
Aceasta
asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a
Satanei, cat si repeziciunea caderii sale. Sfantul Apostol Pavel a
fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si
vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a
cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea
ingerilor.
Iuda
dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic
la minte, s-a lasat smintit de pacat si s-a facut vanzator al
Dumnului. Insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de
multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.
Fariseul,
usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele
bune si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a
deznadajduit si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.
Trebuie
oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi?
Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a
deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata
nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti
mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „Inca 40 de zile si Ninive se
va prapadi” (Iona 3, 4). Insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase,
cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu
cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit,
nu au parasit increderea.
Dumnezeu
nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti
pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi,
cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu
parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a
Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea si cand
noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand
pacatuim.
Dumnezeu,
insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei
da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta.
Vreau
sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta,
printr-o pilda. Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui
lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a
cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu
putea suferi ocara saraciei.
Eu
va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta
numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic
aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos
pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este
inca si mai rea decat usuratatea mintii.
Fiul
cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand
se afla in cea mai mare ticalosie? „Intoarce-ma-voi la tatal meu”,
a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-l oprise de a se duce in strainatate,
pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care
ramasese acasa.
Adica
adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc
cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o
incercare amara. Aceasta a spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin
profetul Ieremia.
Cand
profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe acest popor, iar
el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul
le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta si rautatea ta te va pedepsi”
(Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau
sfatuirile si mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor,
de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si iarasi sa
se invredniceasca de Dansul.
Deci,
in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare, a invatat sa
cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el
acum s-a intors indarat. Iar tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci l-a
primit cu bratele deschise.
Pentru
ce a facut el aceasta? Pentru ca el era tata al lui, iar nu
judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie
si ospat si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.
Ce
gandesti tu? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci
reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea. Iar cand fratele
cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal l-a linistit cu
cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era
pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).
Cu
acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut,
nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra
lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca
la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara
randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii,
nici nu-1 pedepseste in loc de a-1 tamadui.
Cata
vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat
foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De
aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”.
El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele
de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu
ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”!
El
s-a intors la tatal si acesta nu-si mai poate aminti cele de
dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la
compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si
vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce
facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata
averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.
Cu
aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia
cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel ratacit s-a intors
singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a
aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-a bucurat pentru dansa mai mult
decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5).
Dar
socoteste cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o,
nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el insusi
la turma indarat.
Deci,
stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca
nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei
drepti si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii
si-i cauta si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti;
stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iar, pe
de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne
inchipuim nimic.
Sa
tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar
daca am cazut, sa aducem pocainta.
Precum
am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica
bizuirea noastra cea falsa, cand ne semetim si deznadajduirea, cand
am cazut. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, spre a-i face atenti pe
cei ce cred a sta neclintiti, zice: „Celui ce i se pare ca sta
neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12).
Iar
pentru a scula iarsi pe cei cazuti si spre a destepta in ei o ravna
noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi
[dintre voi], care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21).
El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai
de jelit decat cei ce au pacatuit.
Iar
profetul Ieremia a zis: ,,Oare cel ce cade nu se scoala; sau cel ce
se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfatuieste David,
cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: Sa nu va invartosati
inimile voastre...” (Ps. 104, 8).
Asadar,
sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim
la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa
ne scapam de constiinta cea rea si cu toata ravna si osardia, sa ne
sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa;
pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite,
ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa
dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim
partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea
si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu