Se
spune, că era odată un om atât de bogat, încât i se dusese
vestea peste şapte sate. Dar pe cât era de bogat, pe atât era de
zgârcit; ştia numai să ia, iar de dat nici pomeneală. Să facă
milostenie, sau să-şi pomenească la Biserică morţii, căci
părinţii lui muriseră de câţiva ani, sau să ajute pe vreun
sărac sau văduvă, copil orfan, sau pe vreun bolnav, nu-l lăsa
inima lui împietrită să facă aşa ceva. Bogatul se gândea numai
la stomacul lui, la averea lui şi la plăcerile lui.
Dar,
într-o zi se termină şi cu desfătarea lumească şi bogatul se
duse în lumea celor adormiţi, acolo unde se gândea el cel mai
puţin. Şi, după cum este şi firesc, acolo nu se aflau mâncăruri
ca pe pământ cum avea bogatul; cămara plină cu de toate, podul
plin cu carne afumată, pastramă şi cârnaţi, pivniţa încărcată
cu caşcaval şi vinuri alese. Răbdă bogatul câteva zile şi
foamea îl chinui şi mai tare, când, umblând prin mijlocul
atâtor răposaţi îi vedea pe unii cum se bucură de unele bunătăţi
pe care le aveau date de pe pământ cu mâna lor la săraci, orfani,
bolnavi şi neputincioşi; iar alţii se îndestulau cu cele ce li se
dădea de pomană pe pământ de rudele şi urmaşii lor. După
vreo două săptămâni, foamea îl chinuia atât de mult încât
bogatul îşi luă inima în dinţi şi se înfăţişă înaintea
Atotputernicului Dumnezeu zicându-i:
-
Doamne, milostiveşte-Te de mine şi-mi dă ceva să-mi ud gura şi
să-mi potolesc foamea, căci mă chinuie îngrozitor.
-
Bucuros ţi-aş da fiule, dar aici au de toate numai cei ce şi-au
dat cu mâna lor în timpul vieţii pe pământ, sau cei rămaşi în
urma lor pe pământ.
-
Atunci Te rog Doamne, lăsă-mă măcar o lună, două pe pământ
să-mi strâng şi eu ceva hrană pentru aici să nu mă mai
chinuiesc atâta!
-
Nu ştii, răspunse Domnul, că de aici nu se poate întoarce nimeni
pe pământ, decât cu mare greutate? Dar ca să fac o încercare
cu tine, iacă, te las să pleci pe pământ pentru un timp scurt.
Ajuns
acasă ce văzu bogatul? Feciorii, cheltuiau şi risipeau averea, iar
nevasta boierului se şi măritase, chefuia, se distra şi de pomană
nimic nu da la nimeni. Bogatul tăcu chitic, îşi umplu chimirul cu
galbeni, tocmi 50 de căruţe şi plecă la târg, unde cumpără tot
felul de bunătăţi pentru mâncare şi se îndreptă spre
casă.
Pe
drum, iată că Dumnezeu cu Sf. Petre, pentru a-l încerca pe bogat
se prefăcură în 2 moşnegi slabi şi neputincioşi, cerură de
pomană bogatului, dar acesta se făcu că nu-i vede. Pentru că cei
2 moşnegi stăruiau să li se dea de pomană cât de puţin, bogatul
se hotărî cu chiu cu vai să le dea 2 pâini care căzuseră din
căruţe în noroi şi le aruncă în braţele moşnegilor.
Ajuns
acasă, boierul îşi mai luă şi alte bunătăţi şi, pornind pe
cealaltă lume, le depozită unde îi arătă Sf. Petru. Fericit că
are acuma de toate, bogatul se plimba printre cei răposaţi sigur şi
mândru de el. Când îl prinse foamea se duse la Dumnezeu să-i dea
din bunătăţile din hambar. Domnul îi dădu o pâine tăvălită
prin noroi.
-
Doamne, zise bogatul, dar din câte bunătăţi am adus eu de pe
pământ, tocmai asta mi-o dai mie?!
-
Eu ştiu că mai ai încă o pâine mânjită de noroi şi altceva
nimic. Nu ţi-am spus clar că aici ai numai ce dai altora cu mâna
ta cât timp trăieşti pe pământ?! Şi după moartea ta, numai
ce-ţi dau ai tăi de pomană. Tu ai trăit ca un om fără de inimă;
ai strâns numai comori pământeşti şi deloc comori cereşti.
Ţi-am dat drumul pe pământ, cu gândul că ce vei mai găsi acolo
vei da săracilor, orfanilor, bolnavilor şi neputincioşilor şi
astfel vei avea comoară aici în cer. Aşa că vezi bine, nu mai ai
de primit decât o singură pâine plină de noroi. N-ai auzit pe
pământ că românul spune aşa: „Cine dă, lui îşi dă!”
şi credincioşii au o vorbă a lor pe cât de dreaptă pe atât de
adevărată şi anume că: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu
împrumută”.
Autor:
Simion
Kirileanu
Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011
0 comments:
Trimiteți un comentariu