Evanghelia
Luca
25, 31-46
Zis-a
Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii
îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor
aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de
alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a
dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul
celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea
lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat
am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat;
în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor
răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am
hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut
străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când
Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar
Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că,
întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici,
Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa:
duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care
este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost
şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat
să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi
îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci
vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând,
sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi
nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice:
adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti
prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la
chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.
Sfântul
Luca al Crimeii
– Predică la Duminica Înfricoşătoarei
Judecăţi - a lăsatului sec de carne
Nu
mai este mult până la Postul Mare şi azi aş vrea să vă vorbesc
despre aşezarea sufletească pe care este dator s-o aibă creştinul
ce se pregăteşte să purceadă pe calea Sfintelor Păresimi.
După
minunata săturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi
doi peşti, Domnul Iisus Hristos a poruncit ucenicilor Săi să
treacă cu corabia de cealaltă parte a lacului, în Capernaum, iar
El S-a dus în munte să Se roage. După ce au străbătut douăzeci
şi cinci sau treizeci de stadii, ucenicii înspăimântaţi –
fiindcă era vifor puternic – L-au văzut pe Iisus mergând către
ei pe apă şi s-au speriat mai tare.
Domnul
a săvârşit de două ori această mare minune a mergerii pe ape -
şi a săvârşit-o nu pentru popor, ci pentru ucenicii Săi; iar
poporul, ce rămăsese de partea cealaltă a lacului, a văzut că
plecaseră cu corabia doar apostolii, iar Iisus rămăsese, a văzut
că nu se mai găsea nici o corabie la faţa locului şi au aflat în
scurtă vreme că totuşi Domnul Se află deja în Capernaum. S-au
tulburat şi toţi se întrebau: „Cum a ajuns de partea cealaltă?
Ce minune mai este şi asta?”, dar nimeni nu putea să dea vreo
lămurire.
Între
timp au venit din Tiberiada alte corăbii, aşa încât poporul a
mers la Capernaum şi văzându-L acolo pe Iisus, L-au întrebat:
„Rabbi! Când ai venit aici?” (v. Ioan 6, 8-25). Ce le-a răspuns
Iisus? El nu S-a apucat să le explice când şi cum ajunsese acolo,
ci în loc de a le satisface curiozitatea, în loc de a da un răspuns
simplu la întrebarea lor, Domnul a spus aceste cuvinte uimitoare:
„Amin, amin grăiesc vouă: Mă căutaţi nu fiindcă aţi văzut
semne, ci fiindcă aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.
Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care
rămâne spre viaţă veşnică, pe care Fiul Omului o va da vouă,
că pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl” (Ioan 6, 26-27),
îndemnându-i să se gândească nu la bunătăţile pământeşti,
ci la cele duhovniceşti, pe care El le-a adus oamenilor, singura
pricină pentru care trebuie să alerge oamenii la Mântuitorul.
Poporul
a fost înmărmurit de un asemenea răspuns neobişnuit; gândurile
li s-au schimbat îndată, le-a dispărut curiozitatea, înţelegând
că El i-a chemat la lucrurile lui Dumnezeu, L-au întrebat: „Ce să
facem pentru a săvârşi lucrurile lui Dumnezeu?” Iisus le-a
răspuns: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi în Cel
pe Care L-a trimis El” (Ioan 6, 29).
Bineînţeles,
vorbea de Sine Însuşi, căci El era Trimisul Tatălui – dar
poporul n-a priceput, nu a cunoscut de ce le-a vorbit aşa, fiindcă
vedeau în El doar un făcător de minuni, presupuneau că este vreun
prooroc înviat prin minune, dar nu gândeau că este Fiul lui
Dumnezeu. De aceea, L-au întrebat: „Ce semn ne dai ca să vedem şi
să Te credem? Ce faci Tu? Tu vorbeşti de nu ştiu ce Fiu al Omului,
Care ne va da viaţa veşnică. De ce ar trebui să credem asta?
Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum este scris:
Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat. Iată, părinţii noştri
aveau dovada că se află sub deosebita purtare de grijă a lui
Dumnezeu: mana cădea din cer şi îi hrănea. Tu prin ce-ţi
dovedeşti obârşia preaînaltă?” Iisus le-a zis: „Amin, amin
zic vouă: nu Moisi v-a dat vouă pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă
dă vouă din cer pâinea cea adevărată, pentru că pâinea lui
Dumnezeu este cea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii”
(Ioan 6, 30-33).
Ei
n-au putut pricepe nici adâncul înţeles duhovnicesc al acestor
cuvinte uluitoare, ci au înţeles că Iisus vorbeşte despre o
oarecare pâine minunată, ce se va pogorî pentru ei din cer la voia
Tatălui Ceresc, cu care hrănindu-se vor fi sloboziţi de osteneala
pentru dobândirea pâinii de toate zilele. De aceea, I-au zis:
„Doamne! Dă-ne întotdeauna pâine din aceasta”.Iisus le-a zis:
„Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi
cel ce crede întru Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).
În
continuare, Domnul vorbeşte despre faptul că numai cei ce vor mânca
această Pâine, adică vor mânca Trupul Lui şi vor bea Sângele
Lui, vor moşteni viaţa veşnică. Aici începe tulburare între
ascultători: „Ce tot vorbeşte? Ce cuvinte ciudate! Cum să
asculţi aşa ceva?”. Şi mulţi s-au smintit de El, zicând că
acestea nu sunt cuvinte de om cu mintea întreagă şi au plecat de
la El.
Numai
sfinţii apostoli au rămas credincioşi Învăţătorului lor şi
când Iisus i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi,
Simon Petru I-a răspuns: Doamne! La cine să ne ducem? Tu ai
cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 60-68).
Aşa
a făcut Domnul Iisus şi în multe alte rânduri: nu rareori se
întâmpla să nu răspundă la întrebarea care I se pusese, rostind
în loc cuvinte uimitoare, tainice, pline de înţelesul cel mai
adânc. Aceasta s-a vădit cu deosebire în convorbirea cu Nicodim,
care este atât de tainică, adâncă, plină de mare însemnătate.
Aşa a fost şi atunci când Domnul se afla în templul din
Ierusalim, unde veneau spre închinare din toate ţările cei ce
primiseră credinţa iudaică, precum şi unii dintre elini, adică
greci.
Deci,
aceştia s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii şi
l-au rugat grăind: „Domnule, vrem să-L vedem pe Iisus” (Ioan
12, 21-24). Nici măcar Filip n-a cutezat să-L tulbure pe Domnul,
ştiind ce aşezare înaltă au totdeauna gândurile Lui şi atunci
vine şi-i spune lui Andrei, apoi Andrei şi Filip i-au spus lui
Iisus (Ioan 12, 22).
Dar
ce a răspuns Iisus? A zis cumva că pot să se apropie de El şi pot
să-L vadă? Nu, ci parcă nici n-ar fi auzit întrebarea. Iată
spusele Lui: „Amin, amin grăiesc vouă: dacă grăuntele de grâu,
căzând în pământ, nu va muri, singur rămâne; iar dacă va
muri, multă roadă aduce” (In. 6, 24).
Nu
rareori s-a întâmplat ca în mijlocul unei convorbiri cu ucenicii
Domnul să Se oprească dintr-odată când nimeni nu se aştepta şi
să vorbească despre faptul că va fi dat în puterea păcătoşilor,
arhiereilor şi cărturarilor, că îl vor bate, că îl vor răstigni
pe Cruce.
Cu
totul neaşteptate sunt întorsăturile gândurilor Domnului nostru
Iisus Hristos. Ce înseamnă aceasta? De ce vorbirea lui Iisus este
îndeobşte şi totdeauna atât de neasemănătoare cu vorbirea
oamenilor obişnuiţi? Deoarece cu Duhul Său, cu gândurile Sale, cu
inima Sa El trăia, totdeauna nemăsurat mai presus de platitudinea
pământească, în care trăim noi toţi, fiindcă El este Dumnezeu
Adevărat.
El
avea gânduri care sunt cu totul improprii oamenilor obişnuiţi:
gânduri despre înalta Sa chemare, despre cumplitele pătimiri prin
care avea să răscumpere din stăpânirea diavolului neamul omenesc.
Gândurile Lui nu coborau pe pământ, ele erau întotdeauna înalte
şi neobişnuit de adânci.
Poate
veţi întreba: „Dar noi, care trăim în deşertăciunea de zi cu
zi, cum putem să dobândim o aşezare înaltă a gândurilor,
asemenea Domnului Iisus Hristos? Doar auzim adeseori că El trebuie
să fie pilda noastră”. Bineînţeles, la dumnezeiasca înălţime
pe care ne-a vădit-o Domnul Iisus Hristos nici unul dintre pământeni
nu e în stare să ajungă, însă dumnezeieştile Lui cuvinte,
statornica rămânere a gândului înaintea Tronului Dumnezeirii sunt
pildă pe care o putem urma şi noi.
Oare
nu auzim la fiecare Liturghie: „Sus să avem inimile!”? Sus,
adică la Tronul lui Dumnezeu, să înălţăm inimile noastre!
Fiindcă vă puteţi înălţa inimile şi gândurile la Dumnezeu
dacă veţi voi, dacă vă veţi da multă osteneală ca să vă
sloboziţi de legăturile murdare ale vieţii pământeşti de zi cu
zi, veţi putea dobândi o aşezare înaltă a gândurilor, veţi
putea citi cu osârdie Sfânta Scriptură, veţi putea merge la
biserică şi veţi putea învăţa din acest citit şi din acest
mers cum să vă înălţaţi sus duhul.
Ştim
că au fost numeroşi oameni drepţi, care, închinându-şi viaţa
lui Dumnezeu, s-au depărtat de deşertăciunea lumească şi în
neîncetată rugăciune se înălţau nemăsurat cu duhul deasupra
vieţii obişnuite pământeşti, oameni ce până la o anumită
treaptă s-au asemănat în această privinţă însuşi Domnului
Iisus Hristos, fiindcă au împlinit porunca apostolului Pavel: „Cele
de sus gândiţi, nu cele pământeşti” (Coloseni 3, 2) - ceea ce
înseamnă că şi fiecare dintre noi poate şi este dator să aibă
grijă ca să nu îşi târască viaţa prin mocirla pământului.
Să
luăm aminte şi la faptul că iudeii nu înţelegeau cuvintele
Domnului, se mâniau, îi întorceau spatele, socotindu-L nesănătos
la minte. Ceva asemănător a continuat să se întâmple până în
ziua de astăzi. Şi acum un număr uriaş de oameni, care nu cred în
Domnul Iisus Hristos, au chiar această atitudine faţă de tot ce
stă scris în Evanghelie.
Evanghelia
nu are loc să încapă în ei: li se pare ciudată, de neînţeles,
un lucru care nu seamănă a nimic, aşa încât o dau deoparte,
zicând: „Ce prostie! De ce să citim asta?” şi pier de
pierzarea veşnică.
Şi
lucrul acesta să ne fie de învăţătură: nici unul dintre noi să
nu fie atât de obraznic, să nu fie atât de josnic sufleteşte
încât să spună despre cuvintele lui Hristos: „Aceasta este o
prostie”. Inima noastră să fie totdeauna pătrunsă de cea mai
mare evlavie şi dragoste faţă de Hristos şi El ne va învăţa
toate, ne va da mare înţelepciune, ne va lua de mână şi ne va
duce întru Împărăţia Sa. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu